Propoziții pretențioase – Amitoză
Ne omoară delăsarea, abdicarea de la regulile care ne pot încredința că și mâine vom trăi.
Nu oricum. Nu vreau. Chestia bizară este că mi-a păsat mereu dacă mersul lucrurilor este pe făgașul obișnuit. Și că mereu m-am îngrijorat când se pășea alături cu drumul. Cum și în seara asta m-am simțit în nesiguranță.
Amorțim, cum am mai spus, ne-a cuprins o stare de nepăsare, fie că ne afectează, fie că nu. Bănuiesc că ,,impresia” asta s-a acutizat în ultima vreme și de atâta lume cu care vin în contact la serviciu. Altminteri, odinioară, intram într-o curte, după ce ne strecuram printre trecători rapid, din același motiv, să nu se amestece nimeni în viețile noastre și să nu ne răpească din timpul de lucru, prețios, și ne vedeam de treabă. Mai cu ciocanul, mai rar cu vorba, nu ne perturbam unul pe altul mai mult decât trebuie. Și când? Nu ne stăteau mâinile și picioarele până la amurgit, ne ancoram la cheiul acoperișului și nu ne mai dădea nimeni jos. Dacă urcam. Dacă doar instalam jgheaburi și burlane, navigam pe scară și la sol pentru îmbinări.
Ceea ce fusese policlinică se transformase în sediu pentru Cătălin Jugănaru, pentru proiectele sale virtuale și câteva practice. Închiriind clădirea, s-a ales și cu problemele ei. Apă curgătoare pe unde nici nu te gândeai și evident pe unde nu trebuie. La intrare. Prin spate, prin locurile în care țigla cam stătea să cadă, tot la o umbreluță, la o dolie spre casa ce-o prelucrasem – să zicem ușor, panta acoperișului fiind lină, scândura însă nu tocmai bună de încins sub miile de ciocane administrate -, și la stradă două aruncătoare. Dacă azi mai stau pe poziții, se datorează meseriei acumulate de atâția ani. N-a rezistat întru totul jgheabul de la intrarea principală, lemnăria șubredă deja, șubrezită ulterior, l-a încovoiat la mijloc.
Singurul imobil rămas până la colț, lipit de clădirea jandarmeriei de azi, țesătoarelor de la Solidaritatea de ieri, mi-a fost și loc de căpătat arvună pentru nunta fiicei proprietarilor în 96 – singura nuntă la care ne-am făcut probleme că nu mai avem muzică ,,ușoară” de cântat, că nu vedem invitații animați de efervescență, dansând, chiuind și distrându-se până la a rămâne leșinați de băutură pe mese, singura nuntă unde toată ,,populara” noastră a fost o horă, prima nuntă la care am pus în pauze muzică agreată de ei, înregistrată pe casetă și redată pe un walkman și singura unde am căutat special cântece nemțești: Toni, Toni, noch einmal – și spațiu pentru vreo două jgheaburi la antreul din doi pereți profil-tablă-sticlă.
Mereu am avut certitudinea că nea Papuc seamănă cu cineva. Abia acum mi-am dat seama cu cine: cu unul dintre frații, din film, ai lui Păcală, actorul Cosma Brașoveanu. Cât să le pui eticheta identici. Cel mai important detaliu se regăsește pe chipul amândurora: o mină de om amuzant. Undeva prin spate ne-am adus obolul desfăcând și montând înapoi tablă nouă pe o magazie, în partea cea mai înaltă a terenului. O fundătură – Sihlelor, dar nu de la început – și o stradă – debutul Dreptății din Drăgăicii – mai iau pieptiș urcușul, că te-ntrebi ce nebun a putut împărți fondul locativ și cine s-a încumetat să construiască în deal. Partea secundă de răspuns se găsește la proprietari. O fi fost nea Papuc inițiatorul casei, o fi cumpărat-o, el și familia știu. Printre puținele din oraș al cărei înveliș verzui e operă de mână de meșter. Și pe semirotund să pui ,,chinezăriile” alea mici cu romburi piramidale…. După împlinirea celor tinichigerești, închizând conturul cu pazii și scurgeri, de dincolo de domeniu, vecina, o fostă tovarășă de frunte, astăzi – dar și în momentul invitației – ajunsă pe drumul pocăinței și împărțitoare de anafore, printre cele mai la vedere la ,,sindrofiile” cu cântec de fanfară și imn (în regia mea) ne-a chemat să vizionăm câteva defecțiuni pentru o viitoare lucrare. Se prea poate să fi fost nevoiți totuși să fi intrat înainte și pentru retușuri la acoperișul lui nea Papuc. Fost lucrător la Igo.
