Spații culturale nr. 88 (8)
Andrei NOVAC
poemul ca definiție
eu sunt răul care te lasă fără echilibru,
de parcă, fantomele care îți tulbură gândurile
ar fuma când fug,
eu îmi fixez ceasul, întotdeauna, pe timp de ceață,
îi schimb bateriile,
apoi, merg acasă și plâng,
uneori, fără niciun motiv,
plâng doar pentru că lacrimile
ridică, din tăcere, toate gesturile noastre.
undeva, cineva râde de toate aceste slăbiciuni,
zgomotul lăsat în întuneric adună toate umbrele la un loc,
atunci, putem să ne întoarcem, iarăși, cu fața spre mare.
poem întreg
tu mergi pe lângă ziua de azi
vorbești în șoaptă, să nu te audă nimeni,
ochii acestei zile nu se aseamănă în culori
nici cu ochii de câine, nici cu cei de pisică,
dar, atunci, când tu treci pe lângă ei, devin luminoși,
au un timp al unei tandreți care nu mai există
și, parcă, toate rănile pământului fug
pe lângă pereții de sticlă ai unei priviri
eu mă ascund în umbra tuturor strigătelor tale
în fiecare noapte în care, printre lacrimi, suspini,
nu am spațiu în care să mă zvârcolesc,
să devin liber, doar pentru că vorbesc sincer și tare
ziua care a trecut nu are nici brațe, nici umbră,
sensul ei se transformă în scrum.
poem decorativ
Murim de mai multe ori,
uneori, singuri, alteori, însoțiți,
în noi se strâng albume întregi de fotografii,
o rotire continuă cu capul în jos,
până când, toate se opresc în același loc.
Murim de mai multe ori,
însă, o singură dată, ajungem oase
și, mai apoi, umbre
ale unei permanențe care ne sperie,
ne sprijinim starea de tot ce se mișcă,
de tot ce are culoare.
tu cum mi-ai spune
mi se spune poeta dragoste
e drept am obraji roz
lumina iese din ochii mei
sfâșiindu-și culorile
merg pe zebra cuvintelor
prind și un pic de roșu
când să ajung la capăt
bat pasul odată cu inima
alerg ca la un maraton caritabil
să trec linia de sosire a bunăvoinței
cu steagul speranței că
dacă așa mă numesc voi strecura dragoste
peste toate ființele ivite în cale
nu întâmplarea m-a făcut să fiu
ci acel dat partenerul cel mai special
mi se spune poeta dragoste
într-adevăr amurgurile risipite în maci
m-au găsit mereu cu o poezie
stârnind emoția unei atingeri
tu cum mi-ai spune
Nihil
Ard copacii prin locul pe unde-am trecut
păsări se clatină-n zbor, parcă-s bete
o regină cu trupul luat de-mprumut
guvernează această spasmodică sete
ca-ntr-un vis cu stafii se alungă şi zboară
aceşti fluturi bolnavi de un cântec rebel
cine este mai singur are dreptul să moară
cu iluziile toate ucise în el
cine este mai singur are dreptul să ştie
cum se zbate lumina în arbori şi cum
aceşti fluturi bolnavi îl aşteaptă-n câmpie
cu speranţele toate prefăcute în scrum
şi-are dreptul să plângă prin somn şi să ceară
de la spaimele nopţii o scânteie măcar
cine este mai singur are dreptul să moară
ca un prinţ de carton într-un templu de var…
BĂTRÂNA MEA TINEREŢE
Ehei, bătrână tinereţe a mea, muiere cu ţâţe lascive
lepădate mişeleşte la poartă
tot aşa cum laşi de obicei o haină
care nu-ţi mai trebuie
ori o bombă cu efect întârziat
şi-i culegi mai târziu schijele înflorite
în însăşi istoria ta otrăvită
ehei
cea mai curvă-ntre femei
cea mai umbră, cea mai cea
din neamintirea mea
dusă-n Pustie şi lăsată acolo
să tremure de frig
să se strângă în sine
să latre
printre păsări cu cioc de destin
idolatre
ehei, bătrâna mea tinereţe
floare înstelată de munte
ca un cartuş care vine de-oriunde
şi se opreşte numai la mine
în frunte!
ce se mai confiscă
nu mai știu dacă primăvara e în stare critică sau e în stare de orice:
când intră înapoi, în teaca iernii, ca o sabie de războinic, mi se pare învinsă, ca noi toți,
uneori e numai confiscată, o confiscă poeții, e primăvara lor, știți ce zic, adică un produs imaginar,
cam ca zâna-zânelor și alte născociri de adormit rațiunea, (asta e o ticăloasă,
se împiedică muzele de ea și-și julesc nasul,
își sparg lira și se ghemuiesc într-un colț, așteptând niște vise la fel de rănite)
primăvara e confiscată uneori și de niște poete abia intrate în pubertate, la ele poezia se înnămolește în secreții hormonale, se confundă cu ele,
așa-i cu poetele mici/ furnicuțe vrăbiuțe care ciugulesc firimituri de pe masa poeților consacrați pe internet și-apoi se îngrașă, pun trei-patru volume de versuri pe ele, de cade școala gimnazială în extaz,
toți colecționarii ei de puncte didactice pentru indemnizații de merit
și câțiva preoți de cartier numai Dumnezeu știe cât de lipsiți de talent și ipocriți umblă cu etichetele de genialitate la ei, prin gură și prin buzunarele de la spate,
dar nu prea contează hormonii și firimiturile șterpelite, premiile curg,
primăvara suspină și-și pleacă la pământ toate frunzele fleșcăite de ger, de rușine și de alean
steaguri
Trupul meu, cetate bătrână
așteaptă să intre primăvara în el
să-i pună sus, pe cel mai dărâmat turn
steagurile cele albe
steagurile cele negre
steagurile de ceață
ale morții și ale capitulării.
Veniți, biete vrăbii, la ospățul din turn
al cetății care cade în mâna primăverii
pentru somn liniștit,
pentru viață de floare!
Carte străină
Scrierile lui Kafka
Pe plaja de la Paralia Katerini, cine m-ar fi văzut, ar fi observat că citeam „Metamorfoza și alte povestiri”, ediția de buzunar „POLIROM”, 2012. Recunosc (până acolo), nu-i citisem lui Kafka „Metamorfoza”, celebra povestire scrisă în 1915 și transmisă cititorilor doar după moartea sa, în literatură. Povestirea ne descrie, magistral, o experiență incomunicabilă a eroului Gregorio Samsa, un tânăr negustor care s-a trezit într-o zi transformat într-un fel de insectă monstruoasă. Și a cărui familie vrea să-l omoare, deoarece nimeni nu înțelege ce caută ditamai gândacul printre ei. Povestea lui Gregorio ar putea fi povestea oricărui om care, brusc, s-a trezit într-o altă realitate. Nu am trăit noi viața autorului pentru a înțelege dacă Samsa ar mai avea o portiță de salvare, dar ar putea fi și cam ceea ce am simțit mulți dintre noi în zilele pandemiei planificate, în nebunia impusă de niște guvernanți fără creiere. După transformarea lui Gregorio în gândac, membrii familiei Samsa s-au trezit dintr-odată lipsiți de aportul lui, deoarece Gregorio era singurul sprijin financiar. Zbaterile eroului sunt zadarnice fără o mână care să-l tragă înapoi de pe marginea prăpastiei. Ca și în viață, în cazul celor abandonați de sistem, din păcate. Situația devine fără ieșire, întrucât atât Gregorio, cât și familia sa consideră că cea mai bună soluție este lichidarea monstrului. Prin urmare, moartea eroului este imprevizibilă și cu singurul sfârșit posibil. În acest mod, Kafka dă literaturii tema referitoare la natura egoistă, nemiloasă și oportunistă a ființei umane. Metamorfoza are trăsături autobiografice evidente, cum se va vedea din prezentarea succintă a scriitorului, insistând și noi asupra unor aspecte precum izolarea, respingerea iubirii, boala etc. Lectura acestor povestiri din ediția de buzunar menționată presupunea un anumit curaj, acolo, pe plaja Katerini. Acum, noi nu-l vom imita pe neînfricatul Ulise, cel căruia maestrul cântăreț Femios îi făcuse inima să plângă, pentru a-și ascunde rușinarea față de cei de față („straiul cel lung și porfiriu, pe cap și-l trase”) în Odiseea, mândrul Ulise. Punct. Aceste proiecții și introspecții scenice din scrierile lui Kafka sunt și resorturile intime care l-au consemnat de-a lungul secolelor, că, intuitiv, el a mers „pe calea conștiinței” și ele l-au pus în legătură cu Judecata Oamenilor. Dacă, pe culoarele labirintului său, celebrul personaj K. din Procesul lui Kafka așteaptă un alt mesaj, o altă chemare spre filosofia implicită sau explicită a eșecului în relația individ – societate, o forță supremă, (ca fiind singura care decide în univers și poate hotărî totul), atunci relația individ-societate, în cazul lui Homer (spre exemplu), fiind de natură pământească, poate fi înțeleasă ca scena (pe teatrul acestei Lumi) pe care ți se reprezintă detașat totul. Că tot ne-a fost reprezentată ea, lumea, pe scena interpretărilor de către Hocke în Lumea ca labirint. În timp ce un Don Quijote a lui Cervantes e proiecția în realitate a excesivei libertăți a imaginației sale sau rodul percepției că soarta oamenilor poate fi guvernată după propria sa înțelegere în acest univers imaginar; în timp ce un altul (Hamlet) avea credința că soarta oamenilor este determinată de condițiile astrologice care guvernează viața fiecărei ființe, Kafka își gândește personajele ca victime sigure ale unui sistem excesiv opresiv, și la o anumită înțelegere a sa nu ai cum ajunge. Nu știe nimeni de ce, de cine anume, a fost declanșat acest blestem, dar puterea lui, „a sistemului gândit de Kafka”, n-a slăbit până azi. Apetența sa pentru spectaculos și discursul ironic împins până la sarcasm și incredibil, aerul misterios, sunt aici nota distinctă a povestirilor citite, abia acum, pe plaja de la Paralia Katerini. Ceea ce mi se întâmplase în portul Corinth (am povestit asta în cartea mea Alergând după o himeră), parcă… parcă e aici o similitudine între personajul K. din Procesul și cele întâmplate. Dar să ne reamintim ce spunea paznicul porții din parabola rostită de preotul închisorii!: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, și o încui”. Și, toate astea i le spunea preotul închisorii lui K., care continua să tot pună întrebări: „tu nu respecți îndeajuns Scriptura și schimbi povestea, spuse preotul. În ceea ce privește intrarea, povestea conține două lămuriri importante ale paznicului porții, una la început, alta la sfârșit”. În fața legii stă un păzitor, spune Kafka. „Acu’ ce mai vrei să știi?” – întreba paznicul. În a „comuta” între ele povestea (partea epică) a povestirii „Metamorfoza” și romanul „Procesul”, în realitate, e ca și cum aș deveni un magician al labirintului său epic, labirint din care tot el te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate, cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te facă să te dai de partea magicianului, doar-doar va mai ieși din pălăria lui și altceva. Dacă există un astfel de magician, rămâne să-i desferecăm gândurile și să-i scoatem la lumină reflecțiile, definițiile, intuițiile, etimologiile din secretul apărat cu atâta strășnicie de autorul cărții. Pe drumul întoarcerii, către inima cititorului, acest Don Quijote al cuvintelor, mergând către „capătul călătoriei” făcute de imprevizibilul Gregor Samsa, nu oricum, nu „întins pe o mână de fân într-un car cu boi”, ci „atras de cântecul viorii” – mânuite de sora sa – trăia, cu certitudine, drama unei evadări imposibile. La urma urmelor, Don Quijote poate „săvârși fără stavile cele mai nebunești fapte” – după cum se exprima Kafka și notam, de altminteri, în eseul meu. Îngerul său păzitor – „El, care mă vizitează periodic în interior”, îl va salva întotdeauna de veșnica îndoială hamletiană. Acum, chiar lansez, cititorului o întrebare: vă mai aduceți aminte de Kafka? Născut la Praga (în 1883), acum 140 de ani (pe 3 iulie), un copil bolnăvicios și ursuz dintr-o familie de evrei, mai târziu scriind în germană romanele sale de-o viziune halucinantă, grotescă, chiar stranie asupra realității, dar, vorbind în parabole. Franz Kafka a deschis porțile unei literaturi, într-o lume suprarealistă în care omul e neputincios dinaintea sistemului și a birocrației. Atmosfera apăsătoare din romanele sale are rădăcini care se trag din atmosfera sanatoriilor unde și-a petrecut o parte din viață. Din iubirea sa neîmpărtășită în timpul vieții, personajele sale „trăiesc” simularea fericirii. Sigur a fost influențat de cel mai mare scriitor al vremurilor, Dostoievski, altfel cum să nu remarce în Jurnalul său că o carte e ca acel topor înfipt de Raskolnikov în fruntea cămătăresei Lizaveta, și pe care o simte până și cititorul? N-avea cum să nu-l urmărească fraza anchetatorului Porfiri Petrovici, aruncată lui Raskolnikov: „Caută să ajungi un soare și atunci are să te vadă toată lumea”. Că și azi ne întrebăm, odată cu personajul său din „Castelul”: „În ce lume ne-am rătăcit noi oare?”. Dar nici eroul acestui roman Castelul, un agrimensor chemat la castel, nu reușește să intre acolo niciodată și moare fără să afle cine sunt autoritățile care fac legile și stăpânesc castelul. Între romanele sale și viața sa planează un mister la fel de absurd ca opera. Astfel că și după moartea sa, fosta secretară a lui Max Brod, căruia îi încredințase manuscrisele nepublicate (cu rugămintea să le ardă), și-a lăsat bunurile celor două fiice ale sale și cu ajutorul lor opera lui Kafka a devenit astfel subiectul unor aprige și nestinse, până acum, dispute. Viața se repetă, nu-i așa? K. din Procesul lui Kafka, sperase că pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână și că important nu e atât unde e Omul, ci unde e Sufletul lui. Dar, unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Strivit de un proces absurd, eroul lui Kafka nu izbutește să afle nici măcar pentru ce fusese acuzat, cu atât mai mult nici să dea ochii cu tribunalul constituit să-l judece și ca urmare, fără nicio judecată, este pur și simplu condamnat la moarte prin decapitare. Într-o țară „putredă ca Danemarca lui Shakespeare”, unde până și eroul lui Kafka pare contemporan cu noi, atunci când spunea: „În ce sat (a se citi: țară – n.n.) m-am rătăcit oare”, spusă cu atâta prăbușire sufletească, nu-i de mirare că toți avem (sau credem că avem) deplină dreptate, când ne susținem punctul de vedere. Tot după Kafka –„visele (a se citi gândurile – n.n.) nu pot fi interzise”. Și, dacă tot l-am reamintit aici, musai să-l citez: „Chiar și stafiile dispar spre zori”. Să fi întrezărit un anumit optimism al umanității? Deci, să avem răbdare, nu-s departe zorii! Iată un ton nou în literatură. De va fi altfel, chiar ne-am înșelat cu toții și tare mă tem că vom încuraja la celălalt capăt tocmai pe cel care are ochii legați, dându-i speranța să privească prin cârpa cu care e legat la ochi. Și acela, tot nu va vedea nimic. Mă gândesc (nu pot să nu mă gândesc!) la eroul lui Kafka, mult lăsat în urmă, la cuvintele paznicului care-și râde și acum de el: „Dacă ții atâta, intră, cu toată opreliștea mea. Dar să nu uiți că eu sunt puternic”. „În ceea ce privește intrarea – ne sugerează Kafka – povestea conține două lămuriri importante ale paznicului porții, una la început, alta la sfârșit”. Kafka ne atrăsese atenția, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr” în lupta noastră cu acel raționament care râvnește să aducă lumină într-o ceață de mistere. El ne și atrăgea atenția tuturor, că „visele nu pot fi interzise” ca și acele „ciudățenii” ale vreunui straniu personaj al său. Kafka deschisese drumul (porțile) unei lumi suprarealiste. Un drum, parcurs de noi, în poezie, de la Rimbaud la Nichita. Puțini poeți, contemporani cu noi, îndrăznesc a-l mai parcurge, și îndrăznind doar cu arme proprii. Nici o carte nu spune povestea până la capăt. Dar viața unei cărți (spunea în Jurnalul său), începe abia după moartea scriitorului, când nu mai poate face nimic pentru ea și e lăsată judecății cititorului.
George ASZTALOS
Poetuș de pluș răgușit ascultând păsărele
adrenalina dimineților de sfârșit de săptămână
și uau mamă câte duminici ne așteaptă
și uau poate ar trebui
să merg cu ochii în pământ adânc
adânc de tot
ca vițelul exuberant la abator
dar mai e o minune pe lume
mică mică așa ca tine departe
și asta mă ține în brațe cu o adorabilă demență
îmi amintesc cum mi-au sunat creierii din cap
în copilărie când am căzut din vârful cireșului
îmi curgea sânge din gură din nas și râdeam
sunau și râdeam
râdeam ca nenorocitul om bun
nu am noțiunea durerii să mor io
dar adrenalina aia
uau mamă
pe urmă au venit oamenii mari
ei susțineau că sunt bandit trăsnit
că măi copile
puteai muri naibii ce tarantele ai în cap
și oamenii mari au tăiat cireșul din rădăcină
numai de asta mi-a fost o ciudă
și o milă de să mori încet
să nu mai termini de murit
dragul de el n-a zis nici pâs
și cântau păsărele
dar măi om bun:
nici pâs să mor io
Ce-mi văd urechile dacă-mi aud ochii
un fel de primăvară care e mai mult pe-afară
pe care-o semănăm să putrezească și să răsară
chiuitul copilului cînd întîlnește cățelul jigărit
care tremură lîngă tomberon
sughițul mascat inutil de fata frumoasă
care mănîncă grăbită o franzelă
oftatul prelung al bătrînei care a ajuns
în sfîrșit
la ușa magazinului de mezeluri
roțile care exasperează drumul
gheața alunecînd sub mașină
blocurile vechi
înviorate de noile manele
pămîntul mahmur
care crapă de ciudă
și peste toate la urmă
dar nu în ultimul rînd
sirena care supraviețuiește
la fix
tuturor
apocalipselor
zilei
O tăcere în care te uiți din plin
ai fi zis că nu doarme
ai fi zis că se uită
la un film
dacă voiai neapărat
interpretarea eronată a realității
pe cînd ea
realitatea
doarme înlăuntrul filmului
cu ochii deschiși
a te uita poate deveni echivoc
dar lucrurile se uită
în sensul unei receptări amnezice
cu imaginea a en ochi în gol
în toate golurile posibile
demult părăsite de orice memorie
probabil așa se uita
și AltCineva
în gol
pe cînd doar bănuia
marele boom
care l-a răsturnat apoi
peste lume
cuvîntul în sine e o uitare în gol
care sfîrșește prin
a aminti o împlinire
te uiți în sine în gol
ca un cuvînt înainte
de gramatica vidului
golul în sine e o altă eroare de percepție
tot ce-i posibil că mulți din cei împliniți
se uită chiar în gol
în ceva-ul mort al nimicului
sau cel mult în asocierea aia ridicolă
a golului cu tristețea
dar golul în sine e doar senzație
și e la rigoare prea plin
în ochii firilor contemplative
uită-te în sine în goliciunea plinului
uită-te în cuvîntul gol
ascultă tăcerea căzătoare a ploii
între cer și pămînt
sau pierde-te
pe drumul vitezei sunetului
înainte de trăsnet
stai să te răstorni peste lume
din prima și singura tăcere
în care te uiți din plin
fir-ai tu gramatică amnezică
a lui AltCineva
fir-ai tu
analfabeția lui de minune!
Poem în care și lemnele gem
motto: Nu suntem vreo mare scofală dar ne-ați înrăit de o să băgăm medicina în boală!
hei am fost și eu pe-aici era așa un du-te-vino
interminabil
între casa de cultură
casa de toleranță
și aia de nebuni
încât persista în aer
un geamăt
ca de lemne îndoite
din când în când
moartea era o treabă chiar obligatorie
mergeai undeva spășit de unul singur
ca să tragi apa
sau te scăpai pe tine
dar neapărat la modul drăgăstos
și cu toată energia
de care mai dispui
când eram prea obosit de lume
ca la spart pietre și toate rahaturile
orice mișcare în orice direcție
mi se părea gestul unui rahitic
lihnit de foame ṣi de prostie
odihna era mama lui dumnezeu
pogorâta printre pălmașii lui pește prăjit
iubeam viața cu rateuri
ne înșelam cu o tembel de buna știință
ca în căsătoriile din interes
toți până la unul investeam entuziaști
într-o promițătoare pierzanie
care și ea săraca habar nu avea
ce e cu ea pe lumea asta
ei bine nu mai poate nici ea oameni buni
să tot respire din cer
nu ne mai vindecă nici de bani nici de milă
așa că ne ducem grămadă
nici tu cultură
nici tu toleranță
nici măcar nebuni
e așa de poetic de se îndoaie și gem
chiar și lemnele
uitate grămadă
în ploaie
Dark side of the moon
Nu-i doar o chestie de show
Ce îndur eu aici în străini
A ajuns să fie provocare
Și o întreagă bucurie
O biruință înaintea biruinței
Nu e tot una să cari găleți cu moloz
Din pivniță la lumina soarelui
Și chiar să zâmbești să cânți
Și să îți bucuri prietenii
Știu ar putea să pară suprarealist
Dar la sfârșitul zilei
Când mă pupă solitudinea pe frunte
Părintește
Să-mi treacă
Îmi vine dragii mei
Îmi vine să tac la lună
Ca lupul lângă turma de miei
Ion CARAION: POEZIA – „PRIMEJDIE PURĂ”
Stelian DIACONESCU – născut în satul Pălici, comuna Rușavăț, azi Viperești, Buzău. M-am tot întrebat, ori de câte ori aveam contactul cu poezia sa – și-am avut deseori – de ce și-o fi ales pseudonimul Ion CARAION. Mă intriga acea componentă din rădăcina numelui, CARA, care știam că înseamnă „negru”. Răspunsul mi l-am putut da tocmai acum, când am avut în brațe vreo câteva volume de poezii și când i-am cercetat îndeaproape biografia. Și-a predestinat numele. Ne-o spune chiar autorul într-un celebru vers: „Poezia a rămas primejdie pură.”. Clar că s-a vrut totdeauna un pericol („negru”) pentru cele trei dictaturi pe care poetul, mereu răzvrătit, le-a traversat și le-a înfruntat cu scrisul său, fiind persecutat alături de mulți din generația lui: dictatura lui Carol al II-lea, cea fascistă, iar în cea comunistă, condamnat la moarte pentru trădare de patrie, spionaj, defăimarea culturii socialiste, uneltire împotriva orânduirii. Cruzimea regimului a mers până într-acolo, încât și soția sa, Valentina, a fost condamnată la 5 ani de închisoare pentru „greșeala” de a-i fi transcris poemele la mașina de scris. „Reabilitat” în 1964, va petrece ultimii ani ai vieții în exil, la Lausanne, în Elveția.
Autorul își justifică numele, întrucât în orice volum de poezii din cele 20, semnate Ion CARAION, cititorul nu descoperă decât o permanentă gâlceavă cu istoria și civilizația veacului, pentru că poetul avea un teribil apetit pentru polemică. În felul acesta, el aduce literatura la viață și o confruntă cu spaimele și cu ororile ei, silită să fie dură și neagră ca și viața, să devină întunecată, violentă și agresivă. De aici cruditatea limbajului poetic și propensiunea autorului spre monstruosul gigantic, spre colosal, dar și spre banalul vieții. De aici contestarea valorilor constituite, violența limbajului poetic, alternanța de tragic și exuberant, de lumini și umbre, de alb și negru.
Să exemplificăm afirmațiile asupra temelor și a stilului său cu un fragment din poemul MEMORIE (volumul bilingv Greșeala de a fi – The error of Bening (1994).
„Era război și lepră, oamenii mureau în burg
schimonosiți, îngrozitori
ca niște vase negre cu flori
coclite-n amurg, pe fundul apelor.
Domnii mei, domnii mei
n-am să termin niciodată de scris.
Circul meu suferă de promiscuitate dirijată
– era război și lepră –
fiecare cal a trebuit să se nască încă o dată,
pentru că în ordinul de serviciu strecurase cineva explicația „bis”.
Noi aveam pactele noastre încheiate cu artificii și compromisuri,
Noi știam să respectăm fiecare borcan din menajerie
Pentru fiecare tinichigerie
Am declinat câteva porții de demnitate națională și câteva noi… paradisuri
Opriți-vă! Trăim momente de reculegere mare.
Clipele astea nu se uită… păstrate în formol sau în lapte de var,-
aici și acum, niciun sistem agrar
nu trebuie să le ignore.
Guvernul are grijă de toate și are preocupări, știți fiecare!
………………………………………………………………….
Vă invit la masa de unde n-o să puteți mânca nimic,
Pentru că toate cadavrele au intrat în putrefacție;
………………………………………………………………….
Ce curios e hoitul în amurg!
Copiii-ntinși pe saci în bătătură
Mâncau gunoaie, când se ștergeau la gură –
Era război și era lepră, oamenii mureau în burg.”
Cititorul are sub priviri un discurs al scriitorului – tribun („Domnii mei”), în care se prezintă imaginea grotescă a țării văzute „ca un borcan din menajerie” sau într-o comparație ironic amară – „noi paradisuri”. Cruditatea imaginilor existenței este exprimată printr-o cruditate argheziană a limbajului, realizată prin asocierea expresiilor de la periferia vocabularului, cu neologisme, trimițând în absurd existența, aflată într-o stare de „promiscuitate dirijată”. Asocierea războiului cu lepra poate fi tradusă astfel: moartea fizică a indivizilor și moartea spirituală a nației. Și ca imaginea să fie la modul terifiant, în final, „cadavrele au intrat în putrefacție”, „copiii mâncau gunoaie”, iar țara devenită „un hoit în amurg”. Poetul își descătușează sarcasmul într-o adiere venită dinspre satira lui Grigore Alexandrescu: „Guvernul duce grijă de toate și are preocupări, știți fiecare!”
Să-l .lăsăm pe Dorin Tudoran, care a sintetizat strălucitor, în formulări memorabile, dar exacte, atât temele, cât și stilul inconfundabil al lui Ion CARAION: „El s-a slujit de toate cuvintele românești, le-a încovoiat ca pe arcuri nărăvașe. Truda lui înnoia ce ofilea teama celorlalți. Diamantul își câștigă limpezimea în mățăraia nedeslușită a pământului și nu în plictiseala ipocritelor cursuri de bune maniere. A fi un prinț al limbii înseamnă a fi toate la un loc: vlădică și opincă, grăjdar de cuvinte, jokeu și proprietar. El mângâia cuvintele cum grăjdarul crupa calului de curse. Le biciuia cum jokeul urcat în scări, trecându-și bidiviul în lumea gloriei…Versul său era briză când trebuia să aline. Tunet când trebuia să clatine din temelii nevrednicia lumii rău, prea rău alcătuită.”.
Ce s-ar mai putea adăuga? Doar atât: Puțini poeți români au supus poezia unui program de recuperare lingvistică așa cum a făcut-o el, conferindu-i noblețe, pentru eternitatea poeziei lui și a limbii române.
Ion CARAION: „Cartea poemelor pierdute”
(fragmente)
Trenul văzut prin imaginația copilului:
„… visam o casă cu ferestrele îmbrobonate vara de iederă și larg deschise, în proxima apropiere a unei linii ferate, un fel de casă a șefului de gară, deși nu fusesem niciodată până la gară, eram încă mic, aveam… ce aveam?! Nici patru ani, gară (vorbesc de cea din vis) în fața căreia se oprea către prânzul cel mic un trenuleț cu călători guralivi, colorați și veseli, care de la ferestrele vagoanelor îmi întindeau jucării, dulciuri, zmeie și mingi, ori alte lucruri pe care doar în acele peregrinări onirice le vedeam, realitatea până atunci nu mi le arătase niciodată. Știam că sunt. Că sunt și că unele sunt ale mele. Atât. Ale mele, căci îmi veneau în apropierea degetelor mâinii. Totuși, de atins, nu le-am atins niciodată, iar când trenul pleca nu cădeau, toate drăciile alea frumoase. În loc să cadă, continuau – imponderabile – să plutească, să se îndepărteze, amestecându-se străveziu cu florile de dincolo de linia ferată.”
Buzăul privit din curtea casei, cu aceiași ochi de copil:
„Un râu cu care eram prieten. Cu care vorbeam. Râul de la câteva sute de metri depărtare. O apă limpede în mare parte a anului, însă repede încruntată, bolovănoasă, bolborositoare, lăbărțându-se pământie ori de câte ori ploua sus la munte. În nesăbuința lui, atunci, râul semăna cu focul și se propaga nemăsurat, iuțeli, bineînțeles la îndemâna stihiilor, dezrădăcinând copaci, urnind stânci, cotețe și colibe, transportând grăbit și ciorovăitor către șesuri, către mare, vite ucise, cuibare de păsări, poduri, sălbăticiuni, sălbăticiuni vii, uneori și chiar copii. Copii surprinși de viitură. Însă copii morți. Nu se putea sta de vorbă cu râul, în asemenea împrejurări. Cine să judece? El nu mai era el. Devenea opac. Urla asurzitor și nechibzuit. Făcea spume ca epilepticii. Se răstea la toți și la toate ca bețivii. Nu-l mai iubeam”.
Despre memoria omenirii:
„Cine a scotocit mai intens, mai cu arheologie și acuitate; cine a reușit să sape îndărăt mai profund și fertil, să meargă mai jos cu câteva straturi, mai sus cu câteva aripi, să dispună de facultatea memoriei mai puțin deficitar, acela se spune că are imaginație mai puternică. Dar nu imaginație este aceasta. Imaginație n-are nimeni. Creăm ceea ce a mai fost creat. Împrospătăm forme, nu conținuturi. Cu ajutorul memoriei nu se poate paria decât îndoielnic. Unii își amintesc până la glezne, alții până la umăr, alții până la creștet, și în sfârșit, alții până la nori. O atare îndemânare e în direct raport cu exercițiile de mii și mii de nuanțe ale flexibilității spiritului pe care întregul nostru șir ancestral de părinți nu le-au pregetat, antrenând, zgâlțâind, împingând la trezie și ascuțime latențele, intuițiile, virtuțile, vocațiile materialului din care suntem plămădiți toți așijderi în aparență și fiecare altfel totuși.”
Ion CARAION
Absența din aerul care nu e de veghe
te culci într-o burtă de cal
te scoli într-o ureche de gheată
scrii cu un toc de fereastră
bei dintr-un ochi de lână
mesteci dintr-un dinte de pieptăn
umbli într-un picior de pod
floarea mea din vid
genunchii mei de gheață
schivnică pitică
regina mea basedowiană
care lipseai din aer tocmai când s-a deschis
fereastra
Abis I
Sunt piatra care se rostogolește.
Am fost la bâlciul prorocirilor și
m-am tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe.
Știu durerea din ochii
întorși ca să-și mănânce lacrimile.
Apa s-a mai zbenguit printre păstrăvi.
Vântul a mai zăbovit pe la porți.
Te întorci în tine.
Te închizi în morți.
Ești piatra care se rostogolește.
Abis II
Visa. Totul era vâscos.
Lucrurile se amestecau în timp și-mprejur.
Cleioase, apele somnului.
Era și nu era el.
Ceasornicarii munților de cârpe împietriseră.
Era și nu era acasă. Se vedea și copil și adult.
Împietriseră.
O altă casă începea din aceiași pereți.
În același timp. Bărbați mulți
cântau într-o limbă a lor
amestecată cu spectre de vânt, șuierături de vâslă și de argint…
Gesturi. Sânge. Vorbe.
Într-adevăr, de unde n-am plecat?