Spații culturale nr. 88 (4)

Nicolae TEOHARIE

singurătatea ne preferă joi

de la un timp, în fiecare zi de joi, în zona de corp,
unde nu e nimic, îmi apare mama, seara.
își dezbracă ochii, încet, e nevoie să aștept.

e o mamă tristă de pe vremea oamenilor mari.
poate nu este reală. durerea îmi va spune.

are o voce de film și țipătul ei de pasăre limpede
e fix în mijlocul universului. în fine,
eram mici și aveam nevoie de frumusețe,
de promisiuni, aceste forme ale extazului.

pe urmă frumusețea e o cățea proletară. ai milă,
doamne, de rochiile clasei muncitoare fluturând
ca niște steaguri pe câmp și prin fabrici.
pe urmă trăim cu intestinele măturate de frică.
„fiți fericiți, fire-ați ai dracului”, îndeamnă socialismul.
îndeamnă și petre țuțea dintr-un pat de spital
cu degetul din mijloc ridicat în sus.

de aceea vine o zi când sunt incoerent și înainte
să pornească tramvaiele, plânsul și vântul, înainte
să pornească prezentul și începutul, insomnia își ia cana
de cafea și se strecoară într-un loc de joacă ferit,
cu leagăne rupte, singurătatea ne preferă joi.

Interviu

Ion FERCU în dialog cu
Marius MANTA

Ion FERCU: O Matrioșka a moralei: secolul de aur, în colivia secolului marilor speranțe și-n cea a Lumii
(continuare din numărul anterior)

– Ați oferit întrebării mele un întreg excurs care deschide alte și alte curiozități. Da, Shakespeare a rămas drag inimii mele, precum și alte nume la care ați făcut trimitere. Sigur că această listă a creatorilor de frumos care au generat uneori unde de șoc prin comportamentele lor ar putea fi oricând completată. Țin minte momentul nefericit când am aflat la început doar câteva din aspectele înnegurate ale derapajelor lui Ceaikovski, compozitor pe care până atunci îl adulam. Recunosc, îmi vine foarte greu și azi să despart creația muzicală de bolgiile omului. Vă invit să rămânem în acest spațiu, vă este de altfel întru totul familiar, să prefigurăm alte și alte nuanțe – ce statut are morala în Rusia secolului XIX?
– La prima atingere a întrebării am reacționat privind către J. W. Goethe, Immanuel Kant și Constantin Rădulescu-Motru. Primul mă fulgeră cu gândul că epocile morale alternează la fel ca anotimpurile. Pe Kant îl regăsesc răvășit de celebra sa interogație: „Cum pot să gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine?”. Se pare că încă mai caută răspunsul. C. Rădulescu-Motru îmi deschide poteci către un luminiș la care este tare greu de ajuns, atunci când îmi șoptește că mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor și doar forța morală le poate feri de învingere și nimicire… Rarefiat de tot este și aerul acestei noi întrebări! Numai esență e picurată în ea! Ce statut are morala în Rusia secolului XIX? Ehé! Și ce secol ați ales! Secolul de aur al culturii ruse! Un secol în care, aparent, doar piscurile morale sunt vedete, în vreme ce prăpăstiile morale par a scânci în plan secund…
Secolul de aur… Deși comparația va fi considerată de către unii un abuz, trimit către secolul de aur al lui Pericle, emblematic pentru istorie. Piscurile sale democratice și morale sunt foarte cunoscute. Mai puțin, poate, prăpăstiile care au erodat ființa acestui timp istoric. Pericle a avut prieteni precum Anaxagoras și Zenon (dascălii săi), Sofocle, Euripide, Herodot, Fidias și Socrate, spirite care i-au admirat/ susținut reformele. N-au lipsit însă nici cei care au trimis către abisurile acelui timp. Acestea aveau, în mare parte, chipul unor destrămări morale. Platon l-a acuzat pe Pericle că, prin stabilirea de solde și indemnizații i-ar fi transformat pe atenieni în ,,leneși, vorbăreți și lacomi”. Plutarh îl acuză că le-a acordat atenienilor unele stimulente materiale pentru a-și îndeplini îndatoririle civice. Între altele, aceștia au primit drept de proprietate asupra unor teritorii cucerite, fiind astfel răsfățați, cultivându-li-se gustul pentru cheltuială, nesupunere și dezinteresul pentru a fi mai înțelepți. Cratinos, cel mai timpuriu autor de comedii cu substrat politic, în piesa ,,Cheirones” îl atacă la beregată pe Pericle, din cauză că, divorțând, s-a căsătorit cu Aspasia, curtezana care gestionase și o casă în care moravurile îndoielnice își făceau mendrele. Zice Cratinos: ,,Războiul fratricid (stasis) [Războiul peloponeziac, 431-404 î.Hr.; n.n., I.F.] și străvechiul Timp s-au însoțit, zămislind un tiran prea puternic, pe care chiar zeii îl numesc cel ce adună capete. Nerușinata poftă de curvăsăreală (katapugosune) i-a hărăzit-o drept țiitoare pe Hera-Aspasia, cea cu ochii de câine” (apud Zoe Petre, ,,Hetaire mai mult sau mai puțin drăgălașe”, https://www.historia.ro). Să nu-l uităm pe contemporanul Umberto Eco. Romancierul-hermeneut îl acuză pe Pericle de faptul că multe dintre deciziile sale, populiste în esența lor, ar fi condus, inevitabil, spre eșec… În orice cetate aparent inexpugnabilă se află un călcâi al lui Ahile. De multe ori, acest călcâi are chipul moralei care se află în suferință. Plină de vânătăi, această morală poate fi regăsită în culisele politicului, în derapajele democrației și depravarea moravurilor, în somnolența culturii și artelor, în comportamentul actorilor principali ai vieții sociale…
Nicolai Miliutin și Iakov Rostovțev, liberali care au dat tonul Reformei pentru emanciparea iobagilor (1861) din Rusia, erau convinși că țara lor era una dintre ultimele state feudale din Europa; vreme în care Occidentul avea deja structuri capitaliste închegate. Secolul de aur rusesc primise însă, de ceva vreme, oxigen european occidental, mai ales prin prin reformele lui Petru I și prin cele ale admiratoarei acestuia, Ecaterina a II-a. Dacă în secolul XVIII vocea Rusiei a fost puternic auzită în lume, în secolul XIX, mai ales, vocea culturii sale a impresionat. Reformele liberale, desființarea iobăgiei, impactul enorm al ideilor democratice și sociale asupra culturii, schimbările din statutul proprietății și îndrăznelile economiei au declanșat energii uriașe. La începutul secolului XIX, pe lângă universitățile din Moscova, sunt înființate alte asemenea instituții în orașe precum Vilna, Kazan, Harkov, Sankt Petersburg, Kiev… Editarea de carte, reviste și ziare cunoaște o adevărată euforie. Pușkin, Lev Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Cehov, Turgheniev, Krîlov, Nekrasov, Goncearov, Mihail Evgrafovici Saltîkov-Șcedrin, Alexandr Nicolaevici Ostrovski ș.a. devin repere europene. Unii dintre ei sunt recunoscuți și ca purtători de zori ai existențialismului, nihilismului și psihologiei, nu doar ca scriitori. Prin Mihail Glinka, părintele muzicii clasice ruse, Ceaikovski, Mussorgski, Rimski-Korsakov, Rahmaninov sau Stravinsky lumea primește un fior proaspăt al armoniilor. Artele plastice, prin Konstantinovici Aivazovski, Arkhip Ivanovich Kuindzhi, Ivan Șișkin, Ilia Efimovici Repin, Vasili Ivanovici Surikov, Valentin Alexandrovich Serov cuceresc aprecieri critice care depășesc granițele Rusiei. În știință, chimia (Mendeleev, Zinin, Butlerov), fizica (Iablochkov, Stoletov, Popov, Mozhaisky, Jukovsky), astronautica (Tsiolkovsky), biologia (Sechenov, Pavlov, Mechnikov, Kovalevsky, Dokuchaev), geografia (Miklukho-Makhevalsky) au realizări/ întemeieri remarcabile. Medicina are îndrăzneli europene. Teatrul, arhitectura și sculptura capătă personalitate, intră cu onoruri mari în carnea spiritualități rusești, își depun candidatura pentru istorie. Ermitajul și Galeria Tretiakov oferă o altă dimensiune viului ființei naționale. Celebra sete de mântuire adusă în suflete de Pușkin, în ,,Evgheni Oneghin”, precum și cea de suferință, căreia îi făcuse statuie Dostoievski, au acum încă o soră de cruce: setea de cultură plastică. Muzeul este o altă Biserică a Rusiei. Învățământul secundar, mai ales, capătă blazon. Școlile parohiale, gimnaziile intră în cotidian; nevoia de educație elementară își face auzit strigătul. Bibliotecile își oferă tezaurul. Emanciparea femeii se află în jocurile democrației. Era în toate nu doar o foame de viață, un obișnuit dor de sațiu; era ceva specific rusesc: жажда жизни, setea de viață.
Briza culturală franceză devine seducătoare și provocatoare. Saloanele protipendadei rusești au ecouri pariziene. Se cântă la pian, se recită, prind viață dezbaterile în care metafizica nu este o cenușăreasă. Dialogul cu spiritualitatea europeană, în genere (germană, italiană, engleză, greacă, mai ales) este înnobilat de virtuțile firescului. Timid, dar pe fundamente ale esențelor, barierele dintre cultura rusă și cea europeană lasă loc unor primeniri cu profit reciproc. De-o parte și de alta există nu doar mirări în premieră, ci și satisfacții mari. Occidentul simte că primește oxigen proaspăt. Oficial mai reticentă, Rusia, mai ales prin scriitori, artiști și oamenii de știință, își lasă deschiși porii culturii.
Timid, e drept, structurile medievale încep să se ofilească. Administrația face eforturi de evadare din spiritul ei cu nuanțe kafkiene, iobagul are tresăriri de ființă liberă, se discută chiar și despre drepturile etnicilor, pârghiile economice ,,importă” sugestii capitaliste. Țărănimea a fost inclusă în sfera relațiilor de piață cu mărfuri.
Nietzsche (chiar și Nietzsche, care nu este un fan al îndrăgostirilor) se îndrăgostește de Dostoievski, chimiștii lumii îi fac tablou de onoare lui Mendeleev, Aivazovski ajunge un fel de zeu al apelor învolburate, Ceaikovski, cu toate păcatele lui, devine titular al scenelor lirice ale lumii, Cehov suflă în ceafa marilor dramaturgi, Pavlov își pregătește argumentele științifice pentru viitorul premiu Nobel, Goncearov patentează oblomovismul, Gogol inventează comerțul cu suflete moarte, Tolstoi e-n toate…
E o admirabilă dezmorțire generală. Rusia ar trebui, dacă încă n-a făcut-o, să-și pună acest secol în rama națională, să găsească la intrarea în Ermitaj locul de onoare pentru acest tablou. Pe ansamblu însă, aurul… blazonului cultural al secolului nu cred că poate fi extins peste tot blazonul național. Aș numi acest grozav interval temporal al rușilor ca fiind secolul marilor speranțe. Orizonturile erau scrutate de doruri doldora de optimism. Rusia are însă, la sfârșitul acestui secol, încă multe vânătăi nelecuite. Economic și democratic tânjește după standardele occidentale, însă feudalismul, tolănit sfidător în celulele statului și ale mentalităților, opune încă mare rezistență.
Dacă definim morala cu fidelitate față de DEX, ca fiind ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică, la sfârșitul secolului XIX, Rusia este un imperiu în care morala avea chipul unui portret care amintea încă (și) de manualele medievale de etică. Acum, Rusia țaristă era o țară a contrastelor: 80% din populație era formată din țărani, care duceau o viață medievală, iar la extrema cealaltă se aflau artiștii, scriitorii, compozitorii, oamenii de știință, adaptați la stilul de viață occidental. Pe lângă economia capitalistă, reprezentată de faptul că Rusia era cel mai mare producător de țiței și principalul exportator de grâne, coexista un regim al cenzurii politice și al arbitrariului polițienesc, un regim care oferea cetățenilor săi drepturi de ostatici. Imperiul rus era un colos fragil lipsit de Constituție și Parlament.
În rusul simplu, iubitorul cântecelor de stepă înfrățit în oftat cu faimoasa balalaika, beatul de sfințenie și de stele care nu are viața și credința alterate de beția puterii și drogul averilor, palpită morala care amintește de unii dintre eroii lui Dostoievski: morala aceea care are ,,simplitatea copilărească a curățeniei, a regăsit acea natură primordială din profunzimile făpturii și se face una cu ea în iubire universală”, cum zice Nichifor Crainic în ,,Paradisul pierdut”. Mîșkin, Aleoșa, starețul Zosima, Marmeladov, pruncul Kolea sau chiar prostituata de nevoie, Sonia, trăitori în acest veac al marilor speranțe, sunt ruși purtători ai unor valori morale admirabile. Când din sufletul lui Kolea izbucnește acel strigăt de crucificat, „Vreau să sufăr pentru omenire!”, simți că tezaurul moralei nu este în primejdie. „E destul să știu că exiști undeva pe lume ca să nu-mi fie lehamite de viață” (F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, București, Editura Leda, 2005, p. 384). Sunt vorbele pe care Ivan i le spune fratelui său Aleoșa. Este poate cea mai mare declarație de dragoste/ respect din istoria omenirii. Să știi că există undeva în lume cineva care te ajută, prin simpla sa prezență, să mergi mai departe atunci când te asediază restriștea cea mare, ca să nu-ți dai încă demisia din viață… Jalnicul Marmeladov, acest „martir al declasării” (Valeriu Cristea), decăzutul, îi mărturisește lui Raskolnikov: „Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îți trebuie neapărat o ieșire. […] Înțelegeți, stimate domn, ce înseamnă asta, să nu mai ai unde te duce?” (F.M. Dostoievski, „Crimă și pedeapsă”, București, Editura Cartea Românească, 1982, pp. 20, 21, 23). Declarațiile de dragoste oferă aură imperială moralei. Seraficul Aleoșa îl întreabă pe Ivan: „Poți, oare, să-ți duci mai departe viața cu iadul acesta în inimă și cuget, spune-mi, poți?” (,,Frații Karamazov”, ed. cit., p. 383). Marile îngrijorări țin în viață cerul înstelat al moralei. Starețul Zosima pare, în simplitatea sa profundă, rupt din Biblie: „Fraților, nu pregetați, cuprinși de spaimă în fața ticăloșiei oamenilor, iubiți-i așa ticăloși cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ridicându-vă pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământești. Iubiți toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum și fiecare grăunte de nisip în parte. Cătați cu drag la fiecare frunzuliță, la fiece rază de soare. […] Iubind, veți înțelege taina divină ce se ascunde în toate și deslușind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. […] Iubiți dobitoacele: către ele și-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul și le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricați și nu le chinuiți, feriți-vă să le răpiți bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. […] Iubiți, mai cu osebire pruncii, căci și ei sunt fără prihană, ca îngerii din cer, și trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioșie și pentru a ne curăța inimile păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc” (ibid., p. 466). Când Ippolit se adresează zeflemitor către Mîșkin – „E adevărat, prințe, că ai spus odată că «frumusețea» va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresându-se tuturor, prințul susține că frumusețea va salva lumea! Iar eu susțin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit” (F.M. Dostoievski, „Idiotul”, București, Biblioteca pentru Toți. Editura pentru Literatură, 1965, p. 294) – înțelegi că prințul este locuit de inocență. Sonia, expresie a sinergiei dintre sfințenie și păcat, o ființă paradoxală, „sfânta prostituată” sau „prostituata mântuitoare”, cea în fața căreia criminalul Raskolnikov stă în genunchi ca și cum s-ar afla în fața „întregii suferințe omenești”, îi spune acestuia: „Primește suferința și ispășește-ți vina cu ajutorul ei, asta trebuie să faci” („Frații Karamazov”, ed. cit., p. 483). Un tratat de morală al Rusiei secolului XIX ar fi sărac fără mărturiile unor eroi ai lui Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Gogol, Cehov sau Goncearov…
Dar… În secolul care datorează enorm culturii, Turgheniev a fost exilat, Dostoievski condamnat și deportat în Siberia, Cernîșevski este încarcerat. Susținută de stat, biserica pravoslavnică l-a excomunicat pe Lev Tolstoi. Reperele morale de suflet nepervertit sunt făcute țăndări. Panslavismul, mișcare politică apărută la mijlocul XIX, care avea ca țintă unirea tuturor popoarelor slave, a promovat o morală a agresiunii. Rusia nu putea accepta ca slavii din Balcani să fie guvernați de Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Cu idei care se înfiripaseră prin secolele XVI și XVII, panslavismul, având elanuri asemănătoare avânturilor pangermanismului, multe simptome ale ,,bolilor” altor imperii, a păgubit grav, prin pornirile sale belicoase, secolul XIX rusesc. După fiecare dintre cele trei mari războaie ale acestui secol – cel de nevoie, cu Napoleon, și cele din Crimeea și Balcani – refacerea finanțelor și economiei Rusiei a durat aproximativ câte 20-25 de ani. Războiul ruso-turc (1877–1878), de pildă, a costat Rusia 1 miliard de ruble, adică de 1,5 ori mai mult decât veniturile bugetului de stat din 1880.
După standardele morale de astăzi, Dostoievski și Turgheniev n-ar putea fi considerați, ca sprijinitori ai războiului, purtători de cuvânt ai valorilor umane. Dacă Dostoievski nu mi-ar fi fost apropiat, probabil că l-aș fi aruncat peste bord de la primele rânduri pe care le-aș fi citit în „Jurnal de scriitor”, cu privire la problematica războiului. Repetat, Dostoievski a solicitat, în varii articole, angajarea războiului cu turcii, argumentând că „un organism atât de puternic precum Rusia ar trebui să strălucească și să aibă o semnificație spirituală enormă”, să conducă la „reunificarea lumii slave”. Se înrolează fără niciun echivoc în armia purtătorilor de cuvânt ai războiului: „Acest război ne este necesar și nouă; nu ne ridicăm doar pentru «frații slavi», care sunt chinuiți de turci, ci pentru propria salvare: războiul va împrospăta aerul sufocant pe care-l respirăm, în decăderea morală și marasmul nostru spiritual […] odată cu războiul și cu victoria va veni un nou cuvânt, va începe o nouă viață, ne vom debarasa de funesta vorbărie de altă dată” („Jurnal de scriitor”, vol. II, Iași, Editura Polirom, 1998, pp. 376-378). Războiul ca evadare din decăderea morală, ca renaștere națională… Turgheniev îi ținea isonul: „Pentru dezvoltarea largă a civilizației viitoare, Rusia are nevoie de mai multe spații cu vedere la mare”. În ,,Suflete moarte” (1842), într-un final legendar al cărții, Gogol schițează poematic și istoric ființa panslavismului: ,,Și tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, podurile duduie, totul rămâne în urmă și nimic nu te întrece. Trecătorul se oprește, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, care înspăimântă? Ce tainică putere se ascunde în acești cai, cum nu s-au mai văzut încă pe lume? Oh, telegari, minunați telegari rusești, ce vârtejuri năprasnice de vânt se încurcă în coamele voastre? S-ar spune că trupul vostru neastâmpărat e numai urechi. Auzind deasupra capetelor lor cântecul cu care sunt deprinși, și-au umflat – cu toți deodată – piepturile lor de aramă și, abia atingând pământul cu copitele, iată-i aidoma unor săgeți ce despică aerul. Așa zboară Rusia, sub o inspirație divină… Încotro te avânți? Răspunde! Niciun răspuns. Zuruitul zurgălăilor răsună melodios. Aerul, spintecat de goană, vâjiind, se preface în vânt puternic. Zboară pe de lături, rămânând în urmă, tot ce-i iese în cale; și, cu priviri invidioase, se dau la o parte – ca să-i facă loc celelalte popoare; celelalte state”. Morala este în mare suferință. Plutește peste tot, ca un cancer al moralei, aerul acela care spune că nu războiul va fi cel care va distruge lumea, ci plictiseala… Îndrăgostit până aproape de lacrimă de fragila existență a insului, Antoine de Saint-Exupéry zice minunat că „Războiul nu este o aventură. Este o boală. Este ca tifosul”, în vreme ce raționalul Bertrand Russell are un discurs aproape poematic: „Războaiele nu hotărăsc cine are dreptate, ci doar cine rămâne în viață”. Dostoievski ne copleșește cu nuanțe… controversate. Prin război, crede el, „se face un pas către ceva absolut nou, către ceva care scindează trecutul, îl înnoiește și îl face să renască pentru o viață nouă…” (F.M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. II, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 375). Războiul, ca renaștere… Am putea să-i privim astăzi pe Dostoievski, Turgheniev sau Gogol din perspectiva deschisă de Ilie Danilov doar pentru autorul ,,Fraților Karamazov”, în intervenția sa din ,,Convorbiri literare”, „Un fals elogiu adus războiului”? „Recurgând la acest fals elogiu făcut războiului”, scrie Ilie Danilov, ,,Dostoievski critica, de fapt, neajunsurile societății rusești, aflate, în timp de pace, într-o stare de totală indiferență și inactivitate. El este dezamăgit de contemporanii săi, ale căror trăsături comportamentale definitorii sunt egoismul, indiferența, lașitatea, necinstea, cupiditatea, prefăcătoria și trivialitatea. Pe de altă parte însă acest «elogiu» al său se înscrie în starea generală de euforie panslavistă a populației ruse, convinsă că Rusiei îi revine misiunea istorică de a elibera de sub jugul otoman popoarele slave din Balcani”. Cert este că Ilie Danilov trimite (și) către multe dintre destrămările moralei Rusiei secolului XIX…
În pofida unui dezgheț în viața politică și economică a Rusiei țariste, ultimul țar al secolului XIX (dar și al începutului secolului următor), Nicolae al II-lea, adoptase, potrivit istoricului britanic Orlando Guy Figes, un stil autocratic și încerca să-și justifice politicile afirmând că ideile sale „pogorâseră asupra lui” direct de la Dumnezeu. Țarul era convins de faptul că „oamenii nu influențează evenimentele, că Dumnezeu este cel care conduce totul, iar țarul, ca uns al lui Dumnezeu, nu ar trebui să urmeze sfaturile nimănui, ci să se ghideze doar după inspirația sa divină”. Rusia era Sfânta Rusie, nu un stat cu structuri laice. În amurgul secolului amintit, în Europa existau state cu regimuri democratice (Franța, Suedia, Norvegia etc.), liberale (România, Marea Britanie, Belgia), autoritare (Germania, Austro-Ungaria și altele), autocratice, absolutiste (Rusia și Imperiul Otoman). Ierarhia marilor puteri era dominată de Germania, Marea Britanie și Franța. Rusia nu era un prim-solist. Totuși, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX, în încercarea de a-și asigura independența față de capitalul străin, Rusia a adoptat unele măsuri importante. În 1897 a introdus standardul aur, rubla devenind una dintre cele mai stabile valute din lume, fiind atractivă și pentru investițiile străine. Începând cu 1892, până prin 1914, străinii au investit în întreprinderile rusești peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 2000), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă țării, împreună cu agricultura și cu resursele ei miniere, locul al cincilea printre economiile lumii.
Tristețile secolului XIX asediază însă din toate zările ființa moralei rusești. În 1842, Lermontov scria: „Adio, tu, Rusíe nespălată,/ Țară de domni, tărâm al robilor,/ Rămâne-ți, voi, mundire-albastră pată,/ Și tu popor umil, supusul lor”. În 1843, francezul Astolphe Louis Leonor, marchiz de Custine, publica Lettres de Russie. Cartea, care a cunoscut ediții repetate, a fost apreciată și ca fiind cea mai inteligentă carte despre Rusia, scrisă de un străin. Prezentând imperiul țarist al lui Nicolae I ca pe un regim despotic bazat pe Biserică și Ortodoxie (resurse ideologice de putere), cartea a scandalizat publicul rus, fiind interzisă în imperiu. Răsfoind ,,Scrisori din Rusia”, cartea semnată de Marchizul De Custine (București, Editura Humanitas, 2022), oferim câteva frânturi din aceste scrisori… ,,Ceea ce m-a izbit de la bun început, văzându-i pe curtenii ruși la treabă, a fost faptul că-și îndeplinesc obligațiile de mari seniori cu o supunere nemaiîntâlnită, ca un soi de sclavi superiori”… „Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetății, starea de asediu devenită stare normală a societății”… „A minți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul”… „O armată de birocrați, aceasta este o adevărată durere a Rusiei. Acești domni formează un fel de nobilime”… „În Rusia, singurul zgomot permis sunt strigătele de admirație”… „Clerul ortodox rus a fost și va fi întotdeauna un fel de miliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special”… „În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este răzvrătire”… „Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetății, starea de asediu devenită stare normală a societății”… „Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să-și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (cazul este imposibil) ar rămâne cinstit și sărac, ar fi pierdut. Aceasta nu este remarca mea, am auzit-o de la mai mulți ruși pe care îi consider de încredere, dar mă voi abține să le menționez numele”…
Mi se pare că Marchizul De Custine schițează satisfăcător derapajele moralei în Rusia secolului XIX. Îl ajută și Dostoievski. Este rusul leneș sau există, pur și simplu, ca peste tot, și oameni leneși în Rusia?, se întreabă el. Aruncându-se voluptuos în agora, nu poate ocoli, nici în „Cronica petersburgheză” această întrebare: „Oare mulți sunt la noi cei care se țin de treabă, cum se zice, con amore, cu plăcere? Se spune că noi, rușii, suntem cam leneși din fire și ne place să ne dăm deoparte de la orice treabă, iar dacă suntem siliți, o facem în așa fel că numai treabă nu se cheamă” („Scrisori despre literatură și artă”, București, Editura Cartea Românească, 1989, p. 389). Romancierul îl oferă ca exemplu de virtute pe Petru cel Mare, cel care ar fi putut să trăiască ignorând munca, dar a trudit toată viața „și se minuna cum de pot oamenii să nu muncească” (ibid., p. 132). Omul dostoievskian din subterană face, pur și simplu, elogiul lenei: „O, domnilor, eu, poate, mă consider om deștept numai pentru că toată viața n-am fost în stare nici să încep, nici să termin ceva” („Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 46). Lenea este percepută ca o virtute. Elogiul ei nu este doar unul etic. Avem aici o veritabilă metafizică a lenei: „O, dacă aș sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aș stima atunci! M-aș stima tocmai fiindcă măcar lene sunt în stare să am în mine; măcar o însușire, oarecum pozitivă, ar exista în mine, iar eu aș fi sigur de ea” (ibid., p. 47). Eroul subteranei are lene cu ștaif, o lene cu doctrină: ,,«Leneș!» – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiți, așa-i. Aș fi atunci membru de drept al celui mai select club și singura mea ocupație ar fi că m-aș stima perpetuu” (ibid. p. 47). Ivan Alexandrovici Goncearov ridică lenea la rang de… doctrină națională. Oblomov, personajul acestuia, este o Madame Bovary în oglindă. Bovarismul și oblomovismul au ajuns vedete ale dicționarelor, sugerează evadarea din tot. Oblomov întruchipează ceva mai mult decât lenea ca lene: neputința de a evada din condiția dată, blestemul de a fi logodit etern cu plictisul funciar. Patul – pe care eroul romanului reușește să-l părăsească doar după vreo sută cincizeci de… pagini – „este un centru gravitațional mai puternic decât iubirea” (Răzvan Ilie, „Despre Oblomov sau despre plumbul din picioare”, Voxpublica, noiembrie 2009). Copleșit de o lene teribilă, de sentimentul că nu e pe lume loc mai „binecuvântat decât patul, eroul este rupt de viermuiala lumii. Când, în sfârșit, la îndemnul unui prieten, părăsește patul și aleargă prin parc împreună cu Olga, femeia iubită, se credea că evadarea este posibilă. Dar Oblomov, istovit până și de iubire, se întoarce în pat, care îi devine, în cele din urmă, sicriu. Când prietenul Stoltz îi reproșează că „asta nu e viață”, el este cucerit de mirare. Nu-l scoate din paradigma inacțiunii funciare nici răspunsul lui Stoltz, care spune că viața amicului său este „un fel de… oblomovism”. Oblomovismul este contagios. Sătenilor lui Creangă le era teamă că leneșul lor va contamina întreaga comunitate. Oblomovismul contaminează și decorul în care eroul vegetează: „Pe pereți, în jurul tablourilor, atârnau dantele de ațe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful așternut pe ele câte ceva de ținut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea stă trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găsești, dimineața, o farfurie, solnița, vreun os rămas de la cina din ajun și firimituri de pâine. […] Ce e drept, pe etajeră se aflau două-trei – cărți deschise și câte un ziar aruncat iar pe birou – chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărților deschise erau acoperite de praf și îngălbenite de vreme, se cunoștea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată” (Ivan Alexandrovici Goncearov, „Oblomov”, București, Editura pentru Literatură Universală, 1962, pp. 7-8).
Celor care vor să se îmbogățească și cu alte nuanțe ale oblomovismului le recomand ,,Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr” (Iacob Florea, București, Editura Tracus Arte, 2021), volum născut din esențe metafizice. Iacob Florea scrie o carte menită să ofilească prejudecăți, mută admirabil oblomovismul din paradigma lenei, îl transferă într-un univers al exilului interior. Atitudinea lui Oblomov, cel refugiat în celebrul ,,halat pentru un secol”, seamănă pentru autor ,,mai degrabă cu o pavăză, o armură stranie și neașteptată care-l apără pe protagonist de cine știe ce demoni ai lumii. Era primul său refugiu, locul de unde putea să privească lumea și să nu se lase privit, unde putea să alcătuiască o strategie de apărare și să nu se arate descoperit” (op. cit., p. 46). Da, ,,Oblomov pare primul care a înțeles că noi nu vedem pasărea dacă nu e în colivie. Nu avem ochi pentru ea până nu e în colivie. Și el a ales colivia. Iar noi l-am văzut. Târziu, dar l-am văzut. Mai rămâne să-l și auzim” (ibid., p. 70). O colivie într-o altă colivie: secolul XIX, secolul în care el supraviețuiește? M-am întrebat: ,,O colivie de aur mare cât un secol rusesc?”. Iacob Florea îmi dă însă cu interogația în cap, îmi spune că nu putem reduce dimensiunile coliviei oblomoviene la o fărâmă din timpul istoric al unei nații, fie ea și cât un secol, căci ,,Oblomov nu este o poveste rusească. Oblomov este povestea unui om. Un om care, la un moment dat, se hotărăște să întoarcă spatele lumii. Lumii în care a încercat să trăiască, a încercat să iubească și să-și facă iluzii. Lumii care, într-un fel sau altul, a vrut să-l acapareze, să-i găsească locul și să-l așeze în rândurile ei” (ibid., p. 66), să-l șablonizeze, să-l țintuiască în pluton, să-l jefuiască de nuanțele personalității sale. Oblomov e rus, e un rus captiv în colivia secolului său rusesc, o colivie care, iată, trebuie să fie privită ca una care se zvârcolește în marea colivie a lumii. Avem aici spectacolul aforistic al unei Matrioșe care scrie tratate de alienare nu doar pentru acest rus și secolul în care el supraviețuiește, ci și pentru noi toți ceilalți (englezi, germani, francezi, români, bangladeshieni…), cei care, aruncați în ,,parcul uman”, alcătuim o specie orfanizată ce-și caută alte orizonturi. Dar, dincolo de toate acestea, desigur, în cartea lui Iacob Florea veți ghici și multe alte avataruri ale moralei în secolul marilor speranțe rusești.
Ar fi interesant de știut dacă Dostoievski citise ceva din Gustave Le Bon, care publicase până în 1881, anul morții scriitorului rus, și studii de antropologie privind civilizațiile Orientului. „Psihologia maselor” a fost publicată mai târziu, în 1895. Cu siguranță, psihologul/ sociologul francez a citit însă romanele lui Dostoievski și a realizat, probabil, că, dacă el este „psihologul mulțimilor”, Dostoievski poate fi numit, mai ales, „psihologul individului”. Și în „Jurnal de scriitor”, nu doar în opera sa literară, Dostoievski rămâne un virtuos al subteranelor psihologiei insului, dar aruncă priviri profunde și în subteranele psihologiei poporului rus. „Călătorie în străinătate. Câte ceva despre rușii din trenuri” (F.M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. II, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 39) și „Ceva despre minciună” (ibid., vol. I, p. 146) reprezintă două dintre articolele în care Dostoievski decriptează „psihologia rusului”. Suspiciunea, zice Shakespeare, vine întotdeauna când totul este pierdut. Așa o fi? Rusul este eminamente suspicios și iritabil, susține Dostoievski: „Dacă un rus pe care-l vezi întâia oară începe o discuție cu tine, o face întotdeauna pe un ton confidențial și prietenesc, dar de la primul lui cuvânt vei observa profunda neîncredere și chiar iritarea suspicioasă înăbușită, care e gata-gata să răbufnească din el, fie printr-o replică usturătoare, fie pur și simplu printr-o necuviință, cu toată «educația» lui, și, ce este mai important, răbufnește ca din senin” („Jurnal de scriitor”, vol. II, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 41). Rusul are chiar un anumit rafinament al suspiciunii. Este aproape un profesionist al suspiciunii: „…chiar dacă îți zâmbește, se uită la tine bănuitor, asta i-o citești în ochi, îți dai seama din sâsâiala și dulcea scandare a cuvintelor; el te măsoară, fără doar și poate că se teme de tine […]; dar nici nu se poate să nu te privească bănuitor și să nu mintă, tocmai pentru că și tu ești rus și fără să vrea te compară cu sine, sau poate și pentru că meriți cu adevărat să fie bănuitor cu tine” (ibid., pp. 41-42). Spirit contradictoriu, rusul zice: „… «nu-mi pasă ce cred alții despre mine» sau: «nu mă interesează deloc opinia publică», și totuși nu-i om care să se teamă mai mult ca rusul (mă refer la cel civilizat), care să tremure mai mult ca el de frica opiniei publice” (ibid., p. 41). Mai ales intelectualii ruși, cei care poartă „iadul în suflet” sunt răvășiți de aceste antinomii. Lui Dostoievski nu-i lipsește umorul, atunci când radiografiază spiritul rusului care călătorește în străinătate. Rusul are spirit de castă: „Cel mai bine este să te întâlnești cu generalii ruși. În străinătate, grija cea mai mare a generalului rus e ca nu cumva vreunul dintre compatrioții pe care-i întâlnește să-și permită să intre în vorbă cu el fără a ține cont de rangul pe care-l are, profitând de faptul că «suntem, pasămite, în străinătate și nu mai există vreo diferență între noi». Din această cauză, în tren, de pildă, generalul se cufundă chiar din prima clipă într-o tăcere severă, de statuie; și e mai bine așa, căci nu deranjează pe nimeni” (ibid., p. 42-43).
Minciuna este o altă perspectivă pe care Dostoievski o abordează pentru a schița „portretul” poporului rus. Mint rușii toți, până la unul? Da, zice Dostoievski. Și nu oricum, ci cu virtute estetică… Dacă e să-l ascultăm pe Antoine de Saint-Exupéry – „Cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puțin” –, păcatul minciunii n-ar fi atât de mare. Tudor Arghezi zice chiar că minciuna întreține vie flacăra ființării: „Omului îi place să se mintă și să fie mințit, și când nu-l mai minte nimeni și nimic, se dezorganizează”. Mark Twain, știm, nuanțează interesant: „Există trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte și statisticile”. Să nu uităm și ceea ce a spus Dostoievski însuși, spusă ridicată la nivel de maximă: „Să minți cu originalitate este aproape mai bine decât să repeți adevărul spus de un altul”… De ce și cum mint rușii? Și aici, ne sugerează scriitorul rus, concetățenii săi au un specific elevat: „…în sânul clasei intelectuale, e imposibilă existența unui om care nu minte. Asta tocmai pentru că la noi sunt în stare să mintă chiar oamenii cu desăvârșire cinstiți. Sunt convins că la alte națiuni, în marea lor majoritate, mint doar ticăloșii; mint dintr-un interes practic, adică în scopuri de-a dreptul criminale. Ei bine, la noi pot minți absolut de pomană oamenii cei mai respectabili și cu scopurile cele mai onorabile. La noi, cei mai mulți mint din ospitalitate. Vor să-i producă o impresie estetică ascultătorului” („Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 146). Spectacolul minciunii este atât de seducător, încât rusul chiar începe să creadă că minciunile sale sunt adevăruri. Asistăm la o veritabilă beție a minciunii: „…de-abia se apucă omul să mintă, ba încă și cu succes, că așa de tare începe să-i placă, încât strecoară imediat anecdote printre faptele indubitabile ale propriei vieți; și procedează astfel cu absolută bună credință, deoarece el însuși crede pe de-a-ntregul în ceea ce spune; de fapt, nici nu ar fi firesc uneori să nu crezi” (ibid., p. 148). Minciuna devine contagioasă. Spiritul rus are o poftă cu accente pantagruelice, atunci când este curtat de ea: „Delicata reciprocitate a minciunii este aproape prima condiție a societății ruse, a tuturor adunărilor, seratelor, cluburilor, societăților științifice și a altor asemenea” (ibid., p. 148). Adevărul a ajuns pentru rus un fel de poveste locuită de fantastic: „…la noi s-a pierdut cu totul axioma că adevărul e mai poetic decât orice pe lumea aceasta, mai ales în starea sa cea mai pură; mai mult, este chiar mai fantastic decât orice fabulație și imaginație a nărăvitei minți omenești. În Rusia, aproape întotdeauna, adevărul are un caracter complet fantastic” (ibid., p. 149). Uneori, atitudinea rusului față de adevăr cochetează cu absurdul: „Adevărul stă pe masă, în fața oamenilor, câte o sută de ani și ei nu-l iau, ci aleargă după o născocire tocmai pentru că iau adevărul drept ceva fantastic și utopic” (ibid.). De ce minte rusul, în mod esențial? Explicația lui Dostoievski cochetează și cu umorul: „Este vorba despre minte, de dorința de a părea mai inteligent decât în realitate și, ceea ce este semnificativ, rusul nu ține câtuși de puțin să pară mai inteligent decât toată lumea ori decât cineva anume; nu, el vrea doar să nu fie mai prost ca alții” (ibid., p. 150).
În ,,Prin subteranele dostoievskiene” (Iași, Editura Junimea, 2018, p. 134), curiozitatea m-a îndemnat să aflu cât de des/ cum se raportează protagoniștii unor romane dostoievskiene – „Idiotul”, „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă” și „Demonii” – la minciună, câtă apetență are romancierul Dostoievski pentru acest subiect peste care în „Jurnal” a aruncat atâtea accente și nuanțe. Am ajuns la concluzia că între discursul teoretic din „Jurnal” și discursul romanesc nu există un raport… direct proporțional. „Jurnalistul” Dostoievski pare mult mai preocupat de această problemă, decât eroii romanelor sale. Există în romanele amintite 71 de trimiteri către minciună și derivatele sale. În „Demonii” sunt 19 prezențe: minciuna, 6; minciună, 11; minciunii, 2. În „Frații Karamazov” avem 21 de trimiteri: minciuna, 7; minciună, 4; minciuni, 2; minciunii,7; mințit, 1. „Idiotul” are 14 consemnări de acest gen: minciuna, 6; minciună, 4; mincinos, 3; mincinoși, 1. În „Crimă și pedeapsă”, cele 17 prezențe sunt: minciuna, 1; minciună, 5; minciuni, 3; minciunile, 1; mincinoase, 1; mințit, 6. N-am luat însă în calcul felurite regionalisme sau sinonime. Am afirmat că între discursul teoretic din „Jurnal” și cel pragmatic, romanesc, al personajelor dostoievskiene, nu există o relație de directă proporționalitate. Este, desigur, o speculație cu intenția de a găsi un nod în papură care nu-și are prea multe justificări, căci un tratat despre minciună n-ar putea avea suficientă substanță fără discursul profund al eroilor lui Dostoievski. Unii dintre ei pur și simplu cauterizează sau, dimpotrivă, încearcă să ridice o statuie minciunii. Să ascultăm: „Da, mărturisesc, am mințit, am mințit toată viața, zi de zi, ceas de ceas. Minciună sunt din cap până în picioare, părintele minciunii! Sau nu, nu părintele minciunii – încurc mereu scripturile – mai bine zis odrasla minciunii, cred că-i suficient!” (F. M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Univers, 1982, p. 67). Cine putea fi mărturisitorul acesta, mitomanul fără de leac? Altul decât Feodor Pavlovici Karamazov, bătrânul țap amorezat la concurență cu fiul, pramatia/ canalia care numai în prezența lui Aleoșa, acest Mîșkin al Karamazovilor, avea tresăriri de om? Desigur că nu. Lebedeev, din „Idiotul”, este așezat la „zidul minciunii”: „Minte! strigă nepotul. Până și aici a mințit! Prințe, nu-l cheamă Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. Ia spune acum, de ce ai mințit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Și ce importanță poate avea asta pentru prinț? Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sânge, crede-mă!” (op. cit., p. 299). „Dragul meu, adevărul este, întotdeauna, neverosimil, ai știut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară mai verosimil, e nevoie să-i mai adaugi și puțină minciună. Oamenii au procedat întotdeauna la fel. Poate că există aici un ce pe care nu-l înțelegem” („Demonii”, p. 274-275). Cine altul putea fi acesta care-l concurează pe Karamazov-tatăl pentru a fi citat, ca motto, pe pagina de gardă a amintitului tratat despre minciună, decât Verhovenski, acest elevat pungaș al fanteziilor? Să fi cunoscut Dostoievski că Imm. Kant, în „Metafizica moravurilor” (vezi „Scrieri moral-politice”, București, Editura Științifică, 1991, p. 269-276) a dedicat un subcapitol unor vicii precum minciuna, avariția și falsa umilință (slugărnicia)? Minciuna este considerată de filosoful din Königsberg „cea mai mare încălcare a datoriei omului față de sine însuși”. Dispreț și distrugere a demnității umane, ea îl jefuiește pe individ de statutul de ființă umană: „Un om care nu crede ceea ce el însuși îi spune altui om […] are o valoare încă și mai mică decât ar avea un lucru”, scrie Kant. Una dintre observațiile kantiene l-ar fi pus pe gânduri chiar și pe Dostoievski: „Este remarcabil faptul că primul delict din Biblie, prin care răul a intrat în lume, nu datează de la fratricid (al lui Cain), ci de la prima minciună (pentru că împotriva ei se revoltă natura însăși), numindu-l pe inițiatorul tuturor relelor, mincinosul începuturilor și tatăl minciunilor”. Nu credem că rușii sunt mincinoșii începuturilor, dar niște profesioniști ai minciunilor, după cum îi descrie Dostoievski, ar putea fi, în accepția kantiană. Mințim?, întreb eu. Firește că mințim. Toți? Da – scuzați – toți, fără excepție. Atât de mult, încât nu-l putem contrazice nici pe Napoleon, atunci când ne spune că „istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă”. Uneori ne mințim și pe noi înșine. Realizând radiografia minciunii, Mark Twain, reamintim, scria că există „trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte și statisticile”. Exhaustiv, nu? Psihologii și sociologii, care mint (și ei), cel puțin din cauza dificultăților de a ajunge la adevăr, au făcut din minciună o vedetă a studiului…..
Și tot cu Dostoievski am putea, prin ,,Demonii” (1862) – cel mai sufocant roman al său, 900 de pagini de beznă spirituală, de furie și disperare, crime și sinucideri, o deznădejde dusă la limitele ultime ale suportabilului – să ghicim multe dintre tenebrele moralei secolului XIX. Lumea pare un fel de cazan în plumbul căruia fierbe toată omenirea; lumină puțină de tot și abia pâlpâitoare, speranță nicăieri. „Pe lângă acei «ai noștri» din Demonii, gașca de lichele din Idiotul e o veselă grădiniță de copii: morala lor e putredă, dar în ea nu s-a înrădăcinat nicio ideologie, niciun sistem de organizat crime, niciun nihilism feroce, nicio planificare a minciunii. În acest vortex al răului, o prietenie, o dragoste, o duioșie sau o brumă de compasiune nu pot pătrunde”, zice nimerit Silviu Man (bookblog.ro, decembrie, 2007). După ce-ai citit ultima pagină din „Demonii”, trăiești sentimentul cronic al unei vizite în miezul cel fierbinte al Apocalipsei. O liotă turbată de socialiști-nihilisto-anarhisto-revoluționari rătăcește agresiv în acest infern care clocotește de ură, e însetat de distrugere, de anihilarea esenței umane. Mercenari ai haosului cu doctrină, cei mai mulți dintre actorii scenei disperate urăsc libertatea autentică, aristocrația, religia și propun osanale pentru o sfântă treime aiurită: ateism-știință-revoluție.
În cuceritoare aventuri critic-eseistice, Leo Butnaru, fratele nostru de peste Prut, mă trimite, pentru a percepe și alte zări ale moralei secolului XIX rusesc, spre „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev (Pitești, Editura Paralela 45, 2003; apărută în limba rusă în anul 1999), carte în care Rusia acelui timp este văzută ca o țară a misticismului, mesianismului, haosului, deznădejdii, mizeriei, superficialității, dar și a talentului, a puterii de a renaște. Viktor Erofeev – cel care este un incomod al regimului actual rusesc, dar nu numai, a fost expulzat pentru o vreme din Uniunea Scriitorilor, iar din 2022 a ales exilul în Germania –, realizează o veritabilă ,,enciclopedie” a mentalității ruse. Zice Leo Butnaru – vezi ,,Scriitorul și patria (Ruși & Români)”, în ,,România literară”, 7 august 2015 –: ,,După ce citești «Enciclopedia sufletului rus» a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite și taxate drastic de autor ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carențe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beție ar fi ca și… floare la ureche”… Într-un alt eseu (,,Despre absența «enciclopediei sufletului românesc»”, în ,,Limba română”, nr. 7-8, anul XX, 2010), același scriitor concluzionează: ,,Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creația, în ideația, estetica negației mai multor scriitori ruși, ce-și văd poporul ca pe unul «infirm / calic moralicește». O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgheniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoșcenko, Ilf și Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardiști – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de «suflete moarte», «demoni», «idioți», «țicniți», «monștri»… La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfățișate mai radical, necruțător, ca «un atac cerebral»”.
Apropiindu-mă de Dostoievski, vizitând de câteva ori, ca turist avizat, mari centre de cultură ale Rusiei, am încercat, firește, să-i cunosc și pe ruși; pe rușii obișnuiți. Aici, în Rusia, am înțeles celebrele vorbe ale lui Pușkin: „Dracu’ m-a pus să mă nasc în Rusia cu talent și cu suflet!”. Am priceput și vorbele lui Petre Țuțea: „Rușii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova și nu pot spune despre ei că sunt individual tirani, deși au practicat tirania”. Am întâlnit, și eu, peste tot, foarte mulți ruși absolut admirabili, așa cum găsești asemenea oameni în toate zările lumii. Știu ce a adăugat Țuțea: „I-am asemănat odată pe ruși cu vacile care dau douăzeci și cinci de kile de lapte pe zi și apoi se baligă în șiștar”. Îmi mai amintesc și de ce mi-a spus, cu mare tristețe, Grigore Vieru: „Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o învețe ușor și rusul”. M-a pus pe gânduri și hăituitul Iosif Brodski, poetul, eseistul și dramaturgul laureat al premiului Nobel, născut la Sankt Petersburg, dar care și-a dat obștescul sfârșit la New York: „Judecata de Apoi este Judecata de Apoi, dar un om care și-a trăit viața în Rusia trebuie să fie primit în Paradis, fără nicio ezitare”. Când în regim terestru trăiești în Iad, recompensa cu Raiul este obligatorie, ne sugerează rusul Brodski. Vreau să spun, amintind de toate acestea, că am știință de cât infern există în istoria Rusiei secolului XIX, dar nimic nu ne îndreptățește, așa cum o face Ion N. Oprea, într-o polemică destul de… cordială pe care am avut-o cu domnia sa (vezi și Luceafărul, ianuarie 2014), să afirmăm că „trăsăturile caracteristice, definitorii ale populației [Rusiei, n.n., I.F.], de la mujic la înalta societate”, sunt „nemunca, dorința de cuceriri teritoriale, și, de aici, egoismul, lașitatea, dezmățul, necinstea, cupiditatea, trivialitatea”. Nemunca, egoismul, lașitatea, dezmățul, necinstea, cupiditatea, trivialitatea… Tot potopul acesta aruncat asupra unui popor… Aceasta este intoleranță. Oricât de mult nu i-am adora/ respecta unii dintre noi pe ruși, nimic nu ne îndreptățește să nu fim de acord că istoria culturii și civilizației universale secolului XIX ar fi, fără contribuția rușilor, mult mai săracă. Fără să fiu avocatul rușilor, eticheta aceasta așezată pe istoria unui popor, oricare ar fi el, mi se pare nepotrivită rău.
Am tras, vor spune unii, către morala secolului al XIX din Rusia, din aproape toate pozițiile, cu o mare parte din armamentul din dotare. Un armament care este, mai ales, made in Rusia. Parcă pentru a-mi echilibra discursul, simt cum Friedrich Nietzsche îmi dă, în „Amurgul idolilor“ (București, Editura Humanitas, 2019, p. 68), un bobârnac, întrebându-mă: „Nu este secolul al nouăsprezecelea, în special la sfârșitul său, doar un secol al optsprezecelea amplificat, abrutizat, adică un secol decadent?“. Iar Nietzsche nu se referă (doar) la secolul XIX rusesc. El trimite săgeți către un secol al Lumii. Poate că ne vom face timp, cândva, să discutăm și despre dragul meu Nietzsche, această admirabilă pacoste a spiritului, care nu are mereu cuvinte de laudă nici pentru morala secolului XIX german în care supraviețuiește… De fapt, el dinamitează întreaga morală a lumii, a tuturor secolelor Lumii…