Literadura nr. 28 (4)

Andrei ZBÂRNEA

(Ænima)

e timpul pentru o analiză
lucidă e timpul să scoatem rodia din
templu și să aducem fiecare eroare la
punctul de echilibru e ca un riff tool pe
care nu îl conștientizezi decât în momentul în
care fuga de porumbei se întâmplă zi de
zi în costume sofisticate te voi striga
Ænima și nu vei avea răspuns te voi
striga Ænima și rodiile îți vor acoperi corpul cald
/rece/ la temperatura camerei te voi striga
Ænima și fiecare eroare va răspunde pentru
erorile ei & va exista întotdeauna un al treilea ochi cu
o prognoză detaliată a vremii din
bergen vei spune că în bergen ninge mai tot
timpul și nu ai fi departe de adevăr Ænima și nu ai
avea nici măcar nevoie de arbitrajul
video Ænima tot despre rodii vom vorbi și data viitoare
respiram motorină ca un pește dintr-un banc eșuat)
mă temeam pentru fiecare detaliu ce părea
că vine peste mine încercam să mă
gândesc la altceva nimic mai mult decât un slogan dintr-un
film de propagandă. printre cele 12.000 de titluri din
bibliotecă se află tipărit și un volum cu versurile
bibliotecarului toamna lui 1953 sunetele se amestecau din ce
în ce mai grosier cu mirosul de sare din adâncuri
nu puteam ieși un pitic îmi bloca accesul către ușa
principală podeaua minei era împânzită de hârtie
milimetrică și de creioane chimice omulețul desena
conserve de tomate pe tavanul igrasios lichidul rezultant
căpăta culoarea sângelui închegat la contactul
prelungit cu pielea mirosul lui mă fascina
(din nick cave@bergen, Casa de Pariuri Literare, 2021)

Aurelius Belei

Festivalul Internațional
„LUCIAN BLAGA”
Concursul național de creație
literară și artă plastică
„Laudă semințelor, celor de față
și-n veci tuturor!”,
Sebeș – Lancrăm, ediția a XLIIIa,
2023
Premiul I (poezie)

ab aeterno

acum
la sorocul nebun al iubirii
clopotele inimii mele
nasc undeva îngeri
prin lumi neîndrăznite
cu ceruri senine de vară
iar din zâmbetul tău
un cântec de vioară
bate la porțile raiului
zbucium de valuri nechemate
ca fluturii prin stomac
fericire după fericire
lacrimă după lacrimă
toate
înflorite nefiresc
dintr-un dor
întruna aprins și
mereu nemistuit
peste-o eternă
ploaie de stele.

Îmi ești

Mă uit într-un ochi
de-al tău fără de pereche
și-mi văd răsăritul,
este asemenea unui cer nou
cu stele și minuni și vise și aripi
înflorite toate dintr-un zâmbet
fără de iad,
te simt cântec rupt cu scântei
din alt curcubeu
mângâiat de îngeri,
nici nu îndrăznesc
să mă mai uit
în celălalt ochi
de frica fericirii
că o să-mi explodeze
apusul unei lumi
din care mereu m-ai strigat
ori m-ai șoptit cu iubire,
chemându-mă,
pe mine cel irosit
de atâta amar de viață,
rătăcit pe cărări,
fără de raiul îndrăznit
al ochilor tăi,
acum poezie
dintr-o lumină
turnată într-o singură rimă
cât zborul către
seninul din
inima mea.

Noi doi cândva

Aici a fost cândva
un râu prin care curgea
dragoste
dinspre timp către eternitate.
A fost locul
unde ne-am sărutat lumile
și ne-am privit însetați
răsăritul inimilor
și visele din care ningeau stele
limpezi și mari
cât roua de pe aripile
serafimilor.
Aici amândoi,
lumi fără de seamăn,
prin îmbrățișările noastre
triumfale
am îngenuncheat divine
așteptări
din care izvorau
alte râuri cu dragoste
peste același pământ.
Noi doi cândva,
ne-am promis răstignire
prin iubire,
unul altuia,
până ce lumina ne va împlini.
Licurici vom rămâne
peste iarba
crescută șoptit
din palma lui Dumnezeu,
izvorul nostru tainic
de zbor peste
îngeri și dragoste.

Destin

la început plângem,
plini de întrebări
aspre și tainice,
cu mâinile agitate
prin toate colțurile,
ne doare bezna
ce ia locul Luminii.
apoi plângem o viață,
amintiri ce pâlpâie
prin chipuri ce se sting
dincolo de malurile inimii,
noi cei eliberați de neliniști
însă arși de dorul crud
al Luminii.

Tâlcuire

Zborul
este o poveste
de lumină,
pornită demult
dinspre sine,
cu adâncă rostuire
a raiului,
despre răbdarea
cerului cu
omul
atunci când
visul acestuia,
risipit printre clipe
și doruri astrale,
nu înmugurește aripi
ci doar neputințe
și iadul din lacrimi.

Daniela TOMA

ultima oară am avut destulă răbdare cu amiaza lui joi

sosită pe neașteptate dintr-o complicație
adormită imediat în picioare, în dreptul ușii
am pus-o repede și destul de neglijent pe seama unui trebuia să
se întâmple,
am ridicat din umeri și am uitat de ea un timp,
însă, între aerul meu și aerul ei se încovoia spatele unei mici
distanțe,
de la stânga și până la foarte aproapele și foarte mult doritul alb,
apretat și călcat în picioarele mele frumoase
după ce le balansasem îndelung, știți voi deja, peste Crimeea
așa că, i-am întrerupt brusc seara din cuprinsul smintelii,
n-am mai ținut-o niciun minut de vorbă,
am obligat-o să-și coasă singură de mână gusturile,
scrisul înclinat și dimineața mersului
și i-am arătat cu degetul locul de la parterul umblândului
cum altfel aș mai fi putut semăna cu o bicicletă de infinit intens
parcată fix în mijlocul cerului?
*
în așteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată
umbra mi se rotea torențial în locul expresiei lipsă
în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă cum dorm
acum, adună suprafața lucrurilor ce nu pot fi uitate
și o ia cu sine
rochia neagră se umflă până la genunchi
*
se întâmplă ca dimineața, o iluzie să facă mereu zgomot,
zbătându-se nimeni nu știe unde,
trebuie să aștepți să se lipească de tine ca o stare de fapt,
să încărunțești și să te trezești din nou și mai obosit,
alte lucruri de făcut invadează spațiul cu oglinzi,
nu știi în care parte a lor e închis timpul pierdut de duminici,
nu se întâmplă nimic,
nu au identitate
tu alergi înaintea luminii,
îi pui o eșarfă galbenă și un somn la fel de galben pe piept,
bucăți din tine se ating de ea, cad grămezi
îți zici că mai târziu vei striga,
vei striga amenințător…
acum însă, în locul acesta bătrân și insuportabil
ești doar o patimă enormă care își acoperă ochii,
nimic nu e de ajuns
galbenul de viu strigă să-l aștepte
lumea

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de
altădată (XXIV)

Amintirile copilăriei (VII)

Într-o mai veche carte (Povarnă și alte
povestiri) din 1987 evocam, între altele, și figura
unui consătean, nenea Victor, om al casei, de la
care am aflat o mulțime de povești, ca și multe
din tainele satului nostru.
Pe un pat din scânduri acoperite cu fân am stat
zile și seri întregi privindu-l cum prepară rachiul
în cazanul de alamă și-n timp ce borhotul fierbea
el se „deda“ la vorbă cu mine ori, atunci când pe
acolo se abătea câte cineva din drum îmi plăcea
să-l ascult cum stă de vorbă cu acel oaspete
ocazional.
Răsfoind cartea amintită și răscolind prin
memorie îmi dau seama că în sat la noi mai era
încă un personaj pe care se cuvine să-l prezint, fie
și fugar, celor care mă citesc. Cine știe, poate se
va găsi cineva care să empatizeze și cu autorul
rândurilor de față.
Este vorba de nenea Dumitru State, om
priceput la toate, un fel de Homo enciclopedicus
sau, dacă mi se permite comparația (evident,
păstrând proporțiile!) un fel de Leonardo da
Vinci al satului. Făcea târlici (un fel de urmași ai
opincilor de altădată), croia fel de fel de obiecte
din lemn și – culmea culmilor! – fără să fi
absolvit vreo școală anume, ci doar informânduse
din cărți, confecționa aparate de radio cu
galenă, într-o vreme în care așa ceva era o raritate
pe la noi.
Din fel de fel de sârmulițe, din tot soiul de
piese pe care numai el știe de unde le procura a
reușit să construiască un aparat de radio, tot cu
căști, la care prindea cele două programe ale
Radioului central – performanță care până la el no
mai atinsese nimeni pe toată Valea Chiojdului.
Nenea Dumitru State devenea, la nevoie, și
felcer medical, cunoscându-și limitele și
„operând“ doar ceea ce știa că poate.
Îmi amintesc cum într-o vară (mă aflam la
vârsta când dinții așa-ziși „de lapte“ se schimbau
cu cei pe care omul îi poartă toată viața) nu mai
puteam suporta durerile de la o măsea și cum la
noi nici nu se putea pune problema existenței
unui stomatolog sau dispensar, tata m-a dus la
nenea Dumitru să-mi scoată pârdalnica de măsea,
să nu mă mai audă plângând și ținându-mă cu
mâna de falcă.
Acel stomatolog de ocazie m-a „rezolvat“ în
doar câteva minute. M-a așezat pe un scăunel sub
un zarzăr de la marginea curții, mi-a cerut să casc
gura și să-i arăt măseaua bolnavă.
I-am arătat-o, iar el a scos din buzunar un
clește patent și-n doi timpi și trei mișcări cum sar
spune m-a operat. Mi-a dat un păhărel de țuică
(anestezic) pentru stoparea sângerării și l-a
asigurat pe tata că ne mai poate ajuta ori de câte
ori va fi nevoie. Din fericire n-a mai fost, abia
târziu, în studenție la București am mai avut
oarecari probleme legate de dantură.
Performanța lui nenea Dumitru State în
radiofonie și-a păstrat-o pentru sine, dar cred că
tata l-a consultat tot pe el în domeniu, fiindcă
după o vreme, cu câțiva ani înaintea ivirii și la noi
a aparatelor de radio cu lămpi și baterii, am ajuns
să avem și noi în casă un aparat cu căști.
Parcă-l văd și acum pe părintele meu, pe atunci
încă tânăr, cum se cocoța în dudul de lângă casă
și apoi în nucul bătrân din grădina aflată ceva mai
încolo pentru a întinde o antenă cu care să putem
prinde postul radio de la București. Eforturile
i-au reușit, iar noi copiii am fost cei mai bucuroși
de izbânda lui. Las că și tatei și mamei le plăcea
să asculte mai ales emisiunile folclorice.
În câteva rânduri l-am auzit pe tata spunând,
după ce asculta o melodie interpretată de Ileana
Constantinescu: „Dacă ar veni și la noi în sat să
ne cânte, măcar o dată, aș fi în stare să-i dau chiar
și un hectar sau două de pământ!“, pământul fiind
averea cea mai de preț a oamenilor de la noi la
acea dată.
N-am putut să-mi imaginez nici atunci și nici
mai târziu ce ar fi putut face celebra cântăreață cu
pământul pe care l-ar fi primit în dar de vreme ce
ea avea un cu totul alt destin decât lerenii. Și alte
idealuri… În fine…
Legat de acel aparat de radio cu galenă mai
păstrez încă o amintire, despre care am mai scris,
nu mai știu unde, fiindcă mi s-a părut a fi de tot
hazul.
Era o iarnă cu multă zăpadă și cu mult ger. Tata
tocmise câțiva oameni din sat să ne taie buștenii
pentru foc. Într-un răgaz, când oamenii aceia au
intrat în casă să se mai încălzească puțin tata le-a
dat căștile să asculte și ei ce se transmitea la radio
în acele clipe. Și cum tocmai se nimerise să fie
un program folcloric, unul din ei, care tocmai
luase în primire căștile și le așezase pe urechi, a
simțit o nevoie acută să meargă la toaletă.
I-a întins căștile vecinului și i-a zis: „Spune-le
tu să stea puțin! Să mă aștepte și pe mine, că mă
întorc repede!“…
29 ian. 2023