Spații culturale nr. 16 (11)
PETRACHE PLOPEANU
<
S-au adunat laolaltă criticii sau cei cu oarecare pretenţii de critici sau chiar unii care doar citesc; fie că citesc permanent, fie că lectura este o îndeletnicire frecventă; unii citesc sporadic, alţii deloc, dar în această adunare există numeroşi reprezentanţi ai fiecărei categorii. Mă plimb printre ei nevăzut – sau să spun nevăzută? Nu, e mai bine deocamdată să rămân la acest prim gen: sunt nevăzut şi nimeni nu-şi dă seama că trec printre rândurile unde ei sunt aşezaţi, şi toţi, fără excepţie, au câte o carte pe genunchi, sau doar sprijinită pe genunchi şi în mâini. Cartea este uneori deschisă şi pot citi titlul ei şi autorul: Exilat în strigăt, Viorel Savin (în subsidiar, Editura Valman, 2011). Îmi dau seama că nu ştiu nimic despre carte, dar cunosc totul despre autor, al cărui prenume începe cu „S”! – şi ştiu totul despre el, pentru că aceasta este misiunea mea, cea principală! Unica, de fapt: să cunosc orice despre oricine!
<
Am trecut mai departe, ideile lor îmi dezvăluiseră ceva nou: ruperea de adolescenţă, negarea ado-lescenţei – pentru ce?, pentru a îndepărta de pe ochii conştiinţei acel văl care îl împiedică să vadă întreaga grozăvie a realităţii, aşa cum este ea –. Viorel Savin, autorul al cărui nume începe cu litera „S”, vrea să-i vadă, în sfârşit pe contemporanii săi în adevărata lor lumină, sau umbră spun eu, adeptul umbrei, al amurgu-lui, al întunericului, pentru că, dacă urmăriţi numeroasele scrieri despre mine, vă veţi convinge de truismul acesta! Aceste puţine lucruri le desprind din prima mea simplă trecere printre cei care vorbesc despre poet.
<
Mă strecor printre ei, de altfel nici nu am nevoie de vreo restrângere a propriei mele „fiinţe”, dar, dintr-un reflex dobândit din preaplinul relaţiilor cu oamenii, îi imit uneori!
Viorel Savin (pe mine însă mă interesează în primul rând litera „S” şi nu „V”) este un reflexiv şi un regizor în poemele sale. Toate poemele, din cartea despre care au vorbit cei patru critici, sunt scene ale unei piese de teatru în câteva acte, şi chiar cochetez cu ideea ca aceste acte să se intituleze „Strigăt (8)”, sau „Strigăt (1)”, sau alt strigăt, păstrându-se dispunerea lor aleatoare, iar fiecare poem să fie alt personaj. Da! Cred că această idee este una care îl caracterizează pe acest poet, iar cartea sa are un caracter unitar. Car-tea este istoria unui exil personal al autorului, un exil aşa cum îl simte el, o îndepărtare, o separare, o izolare faţă de ceilalţi de lângă el, pe care îi iubeşte, de fapt, dar care interpretează dragostea sa drept revoltă împotriva lor.
Mi s-a format convingerea că acest volum de poeme este istoria personală a poetului, o istorie pe care şi-o asumă din plin, cu lumini şi umbre, cu victorii şi înfrângeri, toate însă puse acum sub semnul literei „S”. Căci nu trebuie să uit de ce sunt prezent aici. Sau prezentă! Nu mă grăbesc, am tot timpul din lume să conchid că alfabetul poeţilor este la locul său şi urmează o ordine stabilită de cineva mai mare peste ei! Sau, de ce nu, să cred că este perfect posibil să se schimbe chiar şi alfabetele, chiar şi ordinea literelor în alfabet!
Cineva vociferează şi se pare că este unul dintre nemulţumiţi. Întotdeauna sunt oameni nemulţumiţi de ceva. Sunt curios ce anume îl face să vorbească tare şi repede, semn de enervare şi pe nesimţite, nu că m-ar putea simţi cineva, mă apropii de locul cu pricina. <
Se spun vorbe care mă fac să mă îndoiesc de rostul meu aici, de misiunea mea. Am ajuns desigur la litera „S”, dar de ce să nu fac un salt… mortal, dincolo de ea şi să merg mai departe, sau dimpotrivă să mă întorc? De ce să fac aceasta? Pentru că mai sunt multe de spus, pentru că acest scriitor mai are încă multe „strigăte” de scos şi multe „exiluri” de expropriat! Justificarea amânării mele în ochii Celui care m-a trimis? Ce altceva m-ar fi putut opri aici?…
Un „reportaj” despre Strigătul lui Viorel Savin la cer şi pământ!
Note de lectură
Mioara Bahna
Amos Oz – „Să nu pronunţi: noapte”
În literatura ebraică actuală, Amos Oz (n. 1939, Ierusalim) este cel mai mare scriitor şi eseist, fiind laureat al mai multor premii (Premiul Israel, Premiul Catalonia, Premiul Prinţul de Asturias, Premiul Heinrich Heine, Legiunea de Onoare etc.) şi numărându-se de mai multe ori printre favoriţii la Premiul Nobel pentru Literatură – „candidatul perpetuu”, cum e numit în unele publicaţii –, ceea ce l-a determinat să afirme într-un interviu pentru „Adevărul literar şi artistic”, în 2010: „Mi-am luat partea de premii şi vă asigur că n-o să mor nefericit dacă nu primesc Nobelul”.
Cu o existenţă oarecum tipică pentru un israelian (părinţi veniţi din spaţii diferite, din Polonia şi Rusia, trăind apoi într-un kibbutz, luând parte la războaie, Războiul de Şase Zile şi Războiul de Yom Kippur etc.), în care adună o experienţă bogată, Amos Oz începe să publice, din 1965, volume de proză scurtă, romane, eseuri, traduse apoi în patruzeci de limbi, printre care se numără: Acolo unde urlă şacalii, Altundeva, Soţul meu, Michael, Cutia neagră, Să cunoşti o femeie, Pantera din subterane, Poveste despre dragoste şi Întuneric, Deodată în adâncul pădurii, Rime pentru viaţă şi moarte etc.
Romanul Să nu pronunţi: noapte [AL TAGIDI LAILA], Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, în traducerea Marlenei Braeşter, a fost publicat în 1994 şi este construit prin împletirea a trei voci narative: ale personajelor principale, Teo, un inginer sexagenar, şi Noa, o profesoară de literatură, mai tânără decât el cu cincisprezece ani – care alcătuiesc un cuplu sui-generis, într-un univers distinct faţă de toposurile legate de lumea Ori-entului Apropiat, un spaţiu liniştit, dar, în realitate, plin de capcane inerente, şi misterios ca noaptea. De aici, poate, titlul imperativ Să nu pronunţi: noapte, să apelezi, eventual, la eufemisme: „deşertul”, „viaţa”, „femeia”, pentru că în ebraică şi în arabă laila, „noapte”, este şi nume propriu feminin – şi vocea naratorului auctorial, cu o pondere însă mult mai mică în operă decât celelalte.
Textul se compune, aşadar, din pagini ca de jurnal, în care cele două personaje principale notează cu acribie acte, fapte, dar, îndeosebi, trăiri, vrând parcă să prindă clipa spre a-şi construi propria istorie sau pentru a contribui la Istorie.
Stilul indirect se împleteşte cu cel indirect liber şi indirect liber legat, ceea ce favorizează relativizarea a tot ce se transmite, iar nuanţarea replicilor personajelor se face adesea ca în teatru, numele personajului fiind urmat de un verb dicendi: „Teo spune”, „Noa spune” etc., ca şi când naratorul s-ar grăbi, lăsând comentariile pe altă dată sau şi încercând să prindă timpul, să păstreze urma lui.
Naraţiunea e domoală, aducând în faţa cititorului o lume deloc spectaculoasă, dar poate tocmai de ace-ea reconfortantă. Din paginile de confesiuni ale celor doi se face cunoscută viaţa lor, a fiecăruia în parte şi a amândurora, dar datele nu se înlănţuie cronologic, fiind selectate de memoria afectivă, iar asupra unor ima-gini sau informaţii se revine de mai multe ori, ca şi când textul ar fi un şantier în lucru, urmând ca, mai târziu, să se facă ordine şi să se arunce balastul.
Cele două personaje sunt complementare: Teo dă tot timpul sentimentul de echilibru, de stabilitate, prin vârstă şi, în special, prin comportamentul cald, prevenitor, ocrotitor, indiferent că e vorba de aspecte cotidiene, banale, sau de gesturi importante, cum e implicarea în proiectul care le tulbură oarecum vieţile, în timp ce Noa – din perspectiva lui mai ales –, e grăbită, dezorientată, neatentă, obosită etc.
S-au cunoscut la Caracas, în februarie 1981, la Ambasadă, unde el venise să ia un plic trimis de Minister din ţară şi a descoperit-o pe noua funcţionară, „o femeie nu prea înaltă, umblând prin încăpere, ca şi cum fiecare mişcare a corpului îi producea plăcere”. Era Noa, la care Teo ajungea după un periplu existenţial, profesional şi sentimental, sinuos, trecând din Israel în Mexic, Nicaragua etc., supravieţuind, sub toate as-pectele, fiindcă, pe-acolo pe unde s-a aflat, „guverne s-au ridicat la putere şi au căzut, dar el şi-a urmat dru-mul fără să sufere, pentru că s-a ferit să ajungă în relaţii de prietenie. În faţa cruzimii, corupţiei, sălbăticiei, sărăciei murdare, s-a abţinut să vorbească şi a avut grijă să-şi vadă de treabă”.
Dintr-o viaţă ca un maraton, se opreşte la Caracas. Până atunci, „femei găsea uşor, ca şi hrană”, indife-rent unde ar fi fost, fiind „generos, atent, detaşat. Şi fidel drumului pe care pornise”. Noa îl opreşte din această cursă, fără să-şi dea seama, pentru că, „după ce ani în şir nu m-am străduit, nu trebuia să mă străduiesc ca să impresionez o femeie”. Legătura lor începe lent, mai mult dinspre ea, prin concerte de muzică clasică, restaurante, galerii de artă, excursii cu jeepul spre munţi etc., iar cei doi devin treptat obiect de studiu unul pentru celălalt şi-şi descoperă implicit propria personalitate. De pildă, Teo remarcă felul în care ea clasează oamenii pe o scară de temperaturi, însă drumul pe care-l au de parcurs în comun e, pentru prima dată, pentru fiecare dintre ei, neaşteptat de lung şi, intuind acest lucru, Noa îl avertizează pe Teo: „Tu eşti un om care trage concluzii. În ceea ce mă priveşte, să nu faci asta încă”.
Două episoade de boală gravă, din care se salvează reciproc, instalează între cele două personaje „o intimitate atât de vastă” care-i determină să-şi reconsidere viaţa: „când am cunoscut-o pe Noa la Caracas, aveam cincizeci şi doi de ani. (…) până atunci nu crezusem în existenţa prieteniei, în special între un bărbat şi o femeie. Intimitate, da, pasiune, joc echitabil şi simpatie trecătoare, şi plăcere pentru plăcere, toate acestea îmi erau cunoscute de ani de zile…” Această femeie, care-i pare că a-nghiţit un seismograf sau un poligraf, îi deturnează zborul şi-l întoarce în Israel. Personajele au acum prilejul să remarce imaginea antitetică a lumii pe care o părăsiseră, astfel că, după zece ani petrecuţi departe, oraşul Tel Aviv li se pare „o îngrămădire de periferii înnegrite de fum, fără niciun centru. Războaie, clişee, sete de câştig, întrerupt doar de distracţii zgomotoase – acelaşi conglomerat înfierbântat de ţeluri, aroganţă şi disperare”.
Nu pentru o astfel de lume se întorseseră cei doi în Israel şi, de aceea, Noa hotărăşte pentru amândoi: se mută la Tel Keidar, un orăşel nou, la marginea deşertului, un loc, de asemenea, în antiteză cu tot ceea ce străbătuseră până atunci: „la capătul lumii”, unde „deşertul e un ocean şi totul e deschis”. Pentru Teo, revenirea e oarecum ca o provocare: lucrase acolo, la sfârşitul anilor şaizeci, unde exista doar o tabără de corturi, o bază militară, înconjurată de sârmă ghimpată, dar, după două decenii, descoperă, aşa cum îl caracterizează Avram Orvieto, „un oraş complet nou, fără trecut biblic sau arăbesc, construit după măsura oamenilor, fără cartiere sărace sau semne de delăsare” E un univers cosmopolit, dar calm, paşnic, deşi, când se întâlnesc, indiferent de profesiile lor – profesori, ofiţeri, medici, ingineri, artişti etc. – discută tot despre problemele de apărare şi despre Teritorii. Se râde de miniştri, se vorbeşte despre dezvoltarea oraşului, manifestându-se speranţa că imigranţii din Rusia îi vor da un alt avânt… Oamenii au însă impresia că problemele lumii şi, îndeosebi, ale ţării sunt departe de ei, deşertul fiind probabil cel care le induce calmul.
Descrierile, infuzate de lirism, din textele-confesiune ale ambelor personaje, compun o imagine comple-tă, verosimilă a unei aşezări în care oamenii îşi doresc cu ardoare tihna, construindu-şi propriile ritualuri, simple, prin care să-şi fortifice echilibrul împotriva întunericului din afară şi a celui lăuntric, fiindcă atunci când „se lasă noaptea. Se aprind luminile orăşelului pe străzi şi la ferestrele caselor între un întuneric şi altul”. Tel Keidar este o oază de speranţă, o faţă idilică a Israelului, fără atentate, fără încrâncenări politice, militare, etnice, sociale sau de altă natură. Aspectul edenic al acestei aşezări-speranţă cuprinde o zonă turistică, bulevarde drepte, locuri de joacă pentru copii, locuri de trecere pentru pietoni, chiar dacă uneori nu există beneficiari, cartiere de blocuri şi de vile, sinagogi, Café California, băncile de lângă stratul cu petunii pe care stau bătrânii, magazinul de pantofi al lui Pino Bozo, în care sunt atârnate fotografii de politicieni, dar, mai ales, cea a soţiei şi a copilului său, ucişi de un soldat deprimat din dragoste, care a deschis focul asupra celor din magazin, şi apoi a fost ucis, la rându-i, pentru ca, mai tărziu, imaginea cimitirului, la care, de ase-menea, se revine pe parcursul cărţii, în care sunt „vecini” victimele şi călăii, să fie un memento mori, care să contribuie la consolidarea vieţii normale de aici, toate acestea şi altele, vegheate de deşertul căruia i s-a smuls această palmă de pământ. Deşertul însă rămâne, îndeosebi „într-o noapte de vară: străvechi, indife-rent, sticlos. Nici mort, nici viu. Prezent”.
În acest univers în care se stabilesc – cred ei – nu pentru mult timp cele două personaje, acestea duc vieţi, până la un punct, paralele. Rutina însă n-o receptează ca pe o stare negativă. Teo are un birou „Pro-iectări Ltd, la ultimul etaj al clădirii cu birouri administrative de lângă semafor”, în timp ce Noa – „de la opt dimineaţa până la două fără un sfert – la liceu, două ore de literatură, două ore de pregătire pentru bacalau-reat şi încă o oră cu elevii imigranţi din Rusia…”, iar apoi, alergături în stânga şi-n dreapta pentru a rezolva diverse probleme ale şcolii şi, totodată, ale comunităţii.
Rutina se continuă şi acasă, unde la cârma vieţii e Teo – echilibrul şi pavăza: pregăteşte masa, aproape ritualic – omleta cu ceapă, salata de legume, ridichiile tăiate ca boboci de trandafiri, brânzeturile şi pâinea neagră, ceaiul de plante – apoi fiecare îşi continuă ritualul propriu: caietele de teze sau de teme ale elevilor, cărţile şi revistele în care se cufundă Noa, pe de o parte, şi ziarele, ştirile de la BBC, muzica (Schubert, Gus-tav Mahler), urmate de contemplarea deşertului şi a lumii de pe un fotoliu din balcon, care alcătuiesc o parte din existenţa lui Teo. Gesturi mărunte, dar care apără tihna unei vieţi trăite plenar („A mai trecut încă o zi nebună. Sunt încontinuu într-o goană contra cronometru” – observă Noa) completează viaţa celor doi: după ce Noa adoarme ca o fetiţă, cum o vede el, înainte de a se retrage în camera lui, Teo verifică dacă uşa e încuiată, închide bine robinetul sau pune capacul la pasta de dinţi, gesturi uitate de ea şi apoi o contemplă cu infinită tandreţe, fiecare gând sau manifestare a lui exprimând o dragoste care nu are nevoie de demon-straţii zgomotoase, pentru că e acolo, în duioşia cu care îi ascultă glasul tânăr sau îi atinge mâinile îmbătrâ-nite prematur, în opoziţie cu fiinţa ei care pare a întineri.
Cele două personaje-naratori conturează portrete detaliate ale altor personaje, apelând la focalizarea externă, rezumându-se, deci, la exteriorul celor pe care-i observă. Spre exemplu, Teo, în viziunea lui Noa este „un bărbat de şaizeci de ani, solid, cu faţa lată, lipsită oarecum de fineţe, o faţă ţărănească, cu o expre-sie bănuitoare sau de îndoială care se ascunde sub o umbră de maliţie. Are părul cărunt tuns aproape până la rădăcină şi o mustaţă autoritară, care începe să încărunţească (…) Ţine aproape întotdeauna ochiul stâng închis, părând nu că ar face cu ochiul, ci că observă concentrat vreun obiect minuscul”.
Completându-i portretul, naratorul auctorial notează omniscient despre lăuntrul personajului că „trecutul şi prezentul îi apăreau în nopţile acelea precum două boli obişnuite, epidemii lente şi ucigătoare, care au lovit aproape întreaga omenire, provocând victimelor în mod insinuant tot felul de nebunii ciudate. Şi se bucura că nu e atins de asemenea boală şi se simţea ca şi vaccinat”. Preţuirea pentru prezent îl determină să fie dedicat, pasionat, scrupulos în fiecare gest, oricât de mărunt: clipa prezentă „pare că nu cere nimic de la tine, decât să o trăieşti şi să primeşti pe cât e posibil ceea ce ea îţi arată sau îţi face. Ca o apă care curge încet pe sub pleoapele închise de oboseală”. Această percepţie a timpului şi a vieţii e cea care îi asigură personajului atât echilibrul, cât şi rarele temeri: „Nu se întâmpla decât rar să fie cuprins de frică, nu frică, o teamă neclară că poate, fără greutăţi sau chinuri, să rateze ceva care nu se mai întoarce”.
Ceea ce bulversează existenţa paşnică a şcolii şi a comunităţii e moartea lui Emanuel Orvieto, un elev din clasa a douăsprezecea, timid, puţin cunoscut de ceilalţi din jur, dar şi de propriul tată, om de afaceri în Africa, a cărui soţie, înmormântată la Amsterdam, a murit în urmă cu noua ani, într-un accident al unui avion deturnat.
Specific uman, evaluarea insului se încearcă să se facă real după dispariţia lui, dar se compune, de obicei, din ipoteze. Pusă pe seama drogurilor de mulţi, moartea lui Emanuel generează astfel regrete târzii pentru pierderea clipei în care ar fi putut să-l înţeleagă şi scuze: „Nu am găsit timp. Am uitat. Am amânat”.
Noa, şi ea, profesoara de literatură, îşi dă seama că l-a cunoscut infim şi, totuşi, retroactiv, constată că „avea ceva care îmi aducea întotdeauna aminte de iarnă”, un copil hipersensibil, „ruşinos, tăcut, o prezenţă puţin stânjenitoare chiar, retras, ca şi cum s-ar fi retras în sine însuşi, înainte de a reveni pe linia de plutire”. Întrebat, de pildă, de profesoară de ce nu ridică niciodată mâna la ore, din moment ce ar avea ceva de spus, îi răspunsese că, pentru el, „vorbele sunt o capcană”, de unde aceasta conchide: „În ceea ce spunea era o disperare liniştită pe care nu am înţeles-o sau poate am înţeles-o, dar am ignorat-o”.
Emoţiile fireşti, generate de moartea băiatului, sentimentul implicit de vinovăţie că nu l-a înţeles o deter-mină pe Noa ca, la venirea – întârziată – a tatălui acestuia din Lagos, să îl privească întâi cu ostilitate, însă părintele, intermediar de vânzări de arme în Nigeria, nu dă neapărat vina, aşa cum se aşteptase, pe şcoală şi pe profesori, ci o roagă pe ea să alcătuiască un comitet care, cu bani trimişi de el şi din alte sponsorizări, să construiască la Tel Keidar un institut care să se ocupe de tratarea narcomanilor , mai ales tineri, din toată ţara. Deşi nu înţelege această iniţiativă („De ce tocmai eu?” – se întreabă Noa) la început, profesoara adună în jurul ei încă vreo câţiva entuziaşti naivi, incapabili să discearnă hăţişul de capcane administrative, juridice, sociale etc. în care se aruncă prin acest proiect, cu toată energia. Teo însă, mereu raţional, lucid, intuieşte de la început pericolele şi faptul că „la Tel Keidar nu se va înfiinţa niciun centru de dezintoxicare. Dacă se va înfiinţa, va fi închis într-o lună”. Dar o lasă pe Noa să-şi dea singură seama de acest lucru, mai ales că ea însăşi îi cere să nu se implice, deşi banii pentru cumpărarea clădirii – o ruină imensă şi foarte costisitoare – în care ar urma să funcţioneze centrul sunt împrumutaţi de la el.
Când situaţia începe să i se clarifice, Noa înţelege că numai nişte naivi ar fi putut să se înhame la un asemenea proiect: „Ludomir e nebun, iar Muki e infantil şi Linda aia e jalnică şi poate că şi eu însămi mi-s la fel”. În felul acesta, entuziasmului pe care-l manifestă multă vreme începe să-i ia locul disperarea: „Ce caut eu în nenorocirea unor străini pe care i-am întâlnit întâmplător…” Nenorocirea familiei Orvieto – la două zile după nepot, moare şi mătuşa care-l avusese în grijă – e însă prilejul pentru naratoare să se apropie de lumea tinerilor, ale căror preocupări sunt, de fapt, aceleaşi pretutindeni, nelipsind fireşte nuanţele locale. De pildă, ei vorbesc despre tot felul de subiecte: „Puţin despre armată (…), despre străinătate, despre cum ne îmbrăcăm şi despre bani, bârfim, nu cine ştie ce, obişnuit, asta-i tot (…), despre Extremul Orient…” despre armată, despre cum pot fi primiţi în unităţi de luptă, despre Teritorii, despre sudul Libanului, despre SIDA, despre calculatoare, motociclete… Unii – rari – scriu şi poezii. Şi toţi apreciază ideea creării institutului, spre deosebire de majoritatea adulţilor pentru care acesta ar însemna tulburarea vieţii întregului oraş prin năvălirea aici a unei lumi a declasaţilor, narcomani, prostituate, distribuitori de droguri etc.
Peste toate aceste frământări, dragostea, în multiplele ei faţete, este dominantă. Deloc spectaculoasă, dar suverană şi suficientă ca sursă şi motor, încât un capăt al lumii, cum i se pare lui Teo a fi la Tel Keidar, să-l facă pe fiecare să se creadă în centrul universului.
Întâmplări emoţionante, aproape la graniţa cu fabulosul, subliniază culoarea acestui teritoriu care e, în realitate, la fel cu pământul întreg. Spre exemplu, după moartea lui Emanuel Orvieto, câinele pe care-l îngri-jise continuă să-l aştepte zilnic la şcoală sau să intre în clasă, târându-şi, după ce e lovit de o maşină, picioarele din spate, până când, la un moment dat, nu mai apare, aşa cum aşteptase, poate, şi dispăruse într-o pădure africană un cimpanzeu, crescut de mic – după ce fusese găsit într-un cauciuc de maşină – de familia Orvieto, până la maturitate, când, profund umanizat, e abandonat, ca măsură extremă, fiindcă se îndrăgostise de Erela, mama băiatului, devenind un pericol pentru toată familia.
Pe de altă parte, în căutarea continuă a dragostei e şi Muki Peleg, pe care, la cei cincizeci de ani ai lui, Noa îi numeşte „ţapul ăsta care a început să îmbătrânească” sau „un lup care inspiră milă, nu lup, ci mai mult broască fără carapace, orice femeie poate şterge cu cel mai mic gest de dispreţ tot ce a reuşit să facă în cei treizeci de ani de maraton de cuceriri ale lui”.
Şi tot dragostea a fost cea care a lipsit-o pe Noa de mama sa care a părăsit-o la patru ani fugind cu un soldat din Noua Zeelandă, unde au fost ucişi de o tigroaică, fata rămânând în grija unei mătuşi, „vegetariană, tolstoiană, din principiu împotriva oricărui act de violenţă, o femeie energică, care purta pantofi ortopedici cu talpă groasă”, şi a tatălui, fondator al unei societăţi care răspundea de sursele de apă din ţară, cu un trup greoi, tulburat după fuga soţiei, adunând ilustrate din toată lumea pe care la cataloga cu toată atenţia, mai ales când, după un accident, îşi rupe coloana vertebrală şi rămâne în grija fiicei care se ocupă cu toată dra-gostea de el până la sfârşit.
De asemenea, dragostea îl mână în manifestările lui şi pe Ludomir, figură pitorească pentru care acţiu-nea de a nega orice, de a combate tot ce e discriminare, devine principiu existenţial, de aceea, el e „împotri-va exploatării beduinilor, împotriva plăgii discotecilor, împotriva noului spaţiu de parcare, împotriva sindicatului, împotriva religiei şi a statului, a celor de stânga şi a celor de dreapta…”
Dragostea însă aflată în prim-planul romanului este cea a eroilor, Teo şi Noa, caldă, calmă, senină, alcă-tuită din gesturi tandre mărunte, dar extrem de elocvente, cum e cel pe care-l reţine ea când el, simţind do-rinţa să se manifeste ocrotitor, „şi-a ridicat deodată maioul şi mi-a acoperit capul cu el, înăuntru, şi m-a strâns ca într-un tunel întunecos, ca şi cum era însărcinat cu mine”.
Două percepţii ale acestui sentiment suveran aparţin unor tineri. Astfel, o colegă de clasă a lui Emanuel – de la care Noa află că băiatul a fost îndrăgostit de profesoara lui, lucru sugerat şi de tată –, cu puţina ei experienţă de viaţă, ajunge prematur la concluzia că „nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste (…) dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe altul şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii (…). Şi de multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii…” De aceea, fata conchide: „Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare”. În antiteză cu ea, tânărul cu figură feminină, venit din Irlanda să-şi caute iubita plecată voluntară într-un kibbutz din Galileea, are cu el doar un rucsac pe care scrie în engleză: „Nu ai nevoie decât de dragoste”.
Finalizarea proiectului se amână sau se renunţă la el din multe motive. De pildă, Dubi Weizman spune ceva ce probabil gândesc mulţi: „Un cazinou, Teo. Numai asta ne poate salva de aici. Numai aşa Tel Keidar va înceta să mai fie un cimitir. Un cazinou ne-ar aduce turişti, fete, banii se vor scurge încoace, şi pe urmele lor şi cultura”.
