Zăngănele XCII
Ce mai înseamnă astăzi disciplina? Un impediment în calea libertăților depline.
Ce a vrut să însemne disciplina? Probabil un mod de-a comunica mai repede, un mijloc de apărare inventat de o minte deșteaptă într-un trup moale. Ce însemna disciplina? Un îndrumar de strictețuri, o formulă a îngrădirilor tuturor ieșirilor animalice. Întrebarea privind viitorul n-o s-o mai formulez, toate observațiile nu mă duc decât la o singură concluzie: urmează un veac în care toate codurile de conduită decentă nu vor mai valora nimic.
Disciplină înseamnă oarecum conștiință, rațiune, un set de reguli pe care tu le urmezi sau alții te ,,forțează” să le ,,execuți”. Cele două rânduri de ghilimele ascund extremele unui comportament disciplinat, eu făceam referire doar la partea socială a bunului mers al lucrurilor, la clamatata morală și la ținuta etică primară, la cele câteva învățături pe care le primești începând cu ziua unu. Am mai discutat despre ce înseamnă civilizație, subiectul luat de fiecare dată de la început sau filozofat în profunzimi dezvăluie aceleași deficiențe și carențe de expunere, ce m-a determinat să revin, ține de rolurile formulate strict în cadrul instituționalizat și aferent lui, mai precis de la tolănirea unui găligan în uniformă de serviciu de pază privat, dar nu e o scuză, pe treptele băncii comerciale râmnicene de parcă era pe plajă butonând tastele telefonului. Recunosc că nu pot fi dat exemplu de ținută socială înaltă și nici nu sunt un împătimit al aducerii la conformism, am suferit destul de pe urma experienței cu stagiul militar, fie-i țărâna ușoară armatei mele, dar parcă tot nu mi-ar place un polițai cu șapca trasă șmecherește într-o parte, judecători chiar și fără robă beți morți sau înjurând birjărește, portari de instituții gata să te ia de guler și să-ți livreze un șut în dos.
O să avem parte, care-om mai apuca, de un secol pus sub semnul dualității. Directori de bancă în timpul programului și hoți după, profesori la școală pe timp de zi și pedofili și prostituate după parcurgerea orelor de curs, polițiști în căutarea infractorilor și vânzători de droguri după dezbrăcarea ținutei, parlamentari la costum și cravată o zi pe săptămână și delicvenți în timpul liber, pușcăriași și scriitori deopotrivă. Nu-mi doresc deux-piece-ul lui Mao Tze Dun și nici urși care să plângă după un conducător iubit la comandă, dar nici nesiguranța anilor curenți. E prea mult. A ajuns să-mi fie teamă să pun banii la poștă fiindcă un turbat de diriginte sau simplu aducător de corespondență are gânduri de emigrare și nu găsește parale de bilet decât în tășca în care stau pensiile, mi se face lehamite când mașina poliției staționează undeva la umbră, dosită bine pe o străduță uitată de circulație și eu sunt gata să fiu culcat la pământ de cei cărora le-au parafat certificatele de conducere, am oroare de-a da nas cu autoritățile. Că-i fisc, primărie, companie de apă și gaz, sunt tratat fără milă. Ori nu-i nimeni care să mă lămurească și-atunci bombănesc singur, ori sunt apostrofat de parcă după, urmează să mi se ia viața, și-n cazul ăsta, de rușine, frică, revoltă și ură, îmi jur că n-am să mai respect niciodată nicio regulă.
