Spații culturale nr. 17 (7)
Ecaterina Ţarălungă
Întregul şi partea
Cu multă vreme în urmă, pe când poporul român însuşi abia se forma, din neamuri vechi şi amestecate, care ajunseseră pe aceste locuri, dar mai ales din triburile de daci cu greu cucerite de armatele venite tocmai de la Roma, pe atunci deci, adică acum o mie şi şapte-opt sute de ani, creaţia frumosului mergea împreună cu viaţa de zi cu zi şi împreună clădeau un fel de a fi al omului, adică ceea ce numim astăzi identitatea românească. Cele mai vechi simboluri ale identităţii spirituale vin din spaţiul Daciei Magna, unde Soarele şi Luna erau privite ca Tatăl şi Mama cerească, perechea primordială care dădea şi întreţinea chiar viaţa, aici, pe Pământ. Dar vin şi din marele trecut al traiului în jurul Mediteranei şi în lungul cursului Dunării. Alexăndria istoriseşte campaniile lui Alexandru Macedon, întâmplate în veacul al IV-lea înainte de Hristos. Pe ambele maluri ale Dunării de Mijloc şi de Jos, cu cele patru mari dialecte ale limbii române: dacoromân la nord de Dunăre, istroromân, meglenoromân şi aromân la sudul Dunării, circulau aceleaşi legende ale naşterii neamului. Tot cam atunci, pe aceste locuri a ajuns Sfântul Andrei, propovăduitorul creştinismului şi au plecat oştile romane. Astfel, marele drum antic al chihlimbarului, de la varegi (vikingi) la greci, care trecea în lungul Moldovei, al Prutului şi Siretului, prin Scythia Minor (Dobrogea), a fost primul adus la credinţa creştină şi, implicit, la conjugarea eforturilor lumii greco-creştine de a se opune cuceririi romane. Încet, dar deplin, vechile credinţe s-au adunat sub pavăza creştină, au unit triburile şi oamenii. Spiritul românesc mărturiseşte până astăzi vechimea teatrului popular cu teme creştine (ex. Vicleimul). În jurul bisericilor s-au concentrat principalele forme de şcoală românească ale începuturilor neamului. La fel, arta plastică s-a manifestat în pictura religioasă, dar a transmis şi motive de dinaintea creştinismului (de pildă ouăle încondeiate, care fuseseră, la cei vechi, pre-creştini, semnul primăverii). Textele manuscrise şi miniatura de carte meşteşugit făcute de vechii călugări s-au păstrat din secolele XIV-XV (textele din Maramureş, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, prima mărturie scrisă a limbii române, datată 1521). În ce priveşte ştiinţele ca ansamblu al civilizaţiei româneşti, fundamentul lor trebuie căutat la începuturi tot în inventivitatea populară (roata olarului vine din neolitic, adică de acum şase-şapte mii de ani, moara cu făcaie din Evul Mediu). Împreună cu manifestările artistice au alcătuit civilizaţia românească, cel mai puternic bloc identitar care a asigurat şi asigură trecerea prin timp a spiritului românesc, astfel încât putem vorbi astăzi despre români ca fiind naţia cea mai numeroasă şi mai unită spiritual din sud-estul Europei. Prima tipăritură în limba română datează de la jumătatea secolului al XVI-lea (în oraşul Sibiu). Circulă în continuare cărţile populare: Alexăndria, Esopia etc. (a căror sursă primară este Orientul, ceea ce denotă o bună comunicare culturală în spaţiu între lumile vechi, dar şi capacitatea românilor de a localiza motivele universale spre a trage din ele cuvenita experienţă şi hrană pentru creşterea sufletului naţiei) şi se formează şcoli de copişti şi miniaturişti pe lângă mănăstiri. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se scriu cele mai importante cronici: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei, membru al Academiei din Berlin). Tot în secolul al XVIII-lea se afirmă poezia lirică de influenţă alexandrină: poeţii Văcăreşti, Costache Conachi. În preajma revoluţiei de la 1848 se trezeşte conştiinţa naţională, iar lumea românească se conectează la aceea europeană. Apar publicaţii importante: „Albina românească” (Iaşi, 1829), „Curierul românesc” (Bucureşti, 1829), „Gazeta de Transilvania” (Braşov, 1838), „Dacia literară” (Iaşi, 1840) şi se fac cunoscute personalităţi complexe: Gh. Asachi (inginer şi scriitor), Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu (oameni politici, scriitori, istorici), Vasile Alecsandri, Alecu Russo (scriitori). Lor li se datorează în mare parte atât revoluţia de la 1848, cât şi actul Unirii de la 1859. Se defineşte limba română literară, bazată pe dialectul dacoromân şi astfel apar mai pregnant graiurile, bazate pe existenţa comunităţilor provinciale: bănăţean, bucovinean, moldovean, muntean, ardelean, dobrogean. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea este marcat de dezvoltarea specializată a artelor şi ştiinţelor: Nicolae Filimon (întâiul romancier), A. D. Xenopol, D. Onciul (istorici), B. P. Haşdeu (istoric şi filolog), T. Cipariu, Al. Philippide (filologi), Al. Odobescu (arheolog şi prozator). În Transilvania fenomenul cultural cel mai puternic este marcat de existenţa Şcolii Ardelene, de esenţă iluministă, care identifică în originea latină a limbii române – cu unele exagerări – chiar forţa identităţii româneşti, puterea ei de a rezista împrejurărilor vitrege ale istoriei, care aşezase lumea românească între mari imperii: Samuil Micu-Klein, Gh. Şincai (istorici), I. Budai-Deleanu (scriitor). Cele mai importante realizări ale epocii în ţările române: introducerea maşinii cu abur (1853), a telegrafului electric (1853), a generatorului electric (1883), a concertelor simfonice periodice (Bucureşti, 1866), a iluminatului cu petrol lampant (Bucureşti, 1857) şi electric (Timişoara, 1883 – întâiul oraş din Europa), înfiinţarea Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi (1883), a Societăţii de Ştiinţe Naturale (1865), a Cenaclului literar Junimea (1863) şi revistei „Convorbiri literare” (Iaşi, 1867), a Societăţii Literare Române, devenită Academia Română (1879), a Societăţii române de geografie (1875), a Societăţii Politehnice (1881), a Societăţii Române de Ştiinţe (1890); apariţia teatrului din Iaşi (1816), Bucureşti (1819), a Societăţii Filarmonice din Bucureşti (1833) şi Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi (1836), a Conservatoarelor de Muzică din Bucureşti şi Iaşi, a universităţilor din cele două provincii româneşti, primele unite între graniţele României Mici la 1859. Se organizează viaţa democratică a statului, apar partidele politice, structura parlamentară. Viaţa literaturii, ca parte a întregului culturii române, continuă să meargă împreună cu restul vieţii omeneşti de pe aceste locuri. Oamenii de ştiinţă ţin adesea condeiul în mână ca să scrie versuri ori proză. La fel fac mulţi preoţi, artişti plastici, muzicieni. Principala sursă de inspiraţie şi păstrătoarea valorilor perene ale identităţii româneşti continuă să fie folclorul, martor al obiceiurilor şi tradiţiilor din fiecare loc, din fiecare provincie românească, dar şi martor al unei unităţi a felului de a privi, de a înţelege şi de a răspunde cerinţelor lumii reale, vieţii de zi cu zi, care este specific românesc. Aceasta este perioada când se fac culegeri şi sistematizări ale folclorului (Petre Ispirescu, S. Fl. Marian), se dezvoltă o teorie filosofică românească (Vasile Conta – teoria ondulaţiei universale), estetica (Titu Maiorescu), sociologia (C Dobrogeanu-Gherea), scriu clasicii literaturii române (Mihai Eminescu – poezie, I. L. Caraglale – teatru, Ion Creangă – proză), se întocmeşte prima hartă geologică (Grigore Cobălcescu), e sistematizată flora României şi se înfiinţează Grădina Botanică din Bucureşti (Dim. Brândză), este emisă prima teorie asupra zăcămintelor de petrol de pe teritoriul ţării (Ludovic Mrazec). Se constituie şcoli naţionale în domeniile: agricultură (Ion Ionescu de la Brad), geologie şi geografie (S. Mehedinţi şi V. Vâlsan), hidrobiologie şi ihtiologie (Gr. Antipa), biospeologie (Emil Racoviţă), meteorologie (Şt. Hepites), medicină (Carol Davila, Victor Babeş – anatomie, patologică, Ion Cantacuzino – microbiologie, Gh. Marinescu – neurologie, C-tin. Parhon – endocrinologie), chimie (Petru Poni, Nicolae Teclu), astronomie (Nicolae Coculescu), poduri şi şosele (Anghel Saligny), aeronautică (Traian Vuia – întâiul avion din lume care se înalţă cu mijloace proprii de bord; Henri Coandă – întâiul avion din lume cu reacţie), pictură (Th. Aman, N. Grigorescu, Şt. Andreescu), sculptură (familia Storck), arhitectură (Ion Mincu). Este de la sine înţeles că literatura, martorul scris al creativităţii româneşti, nu lipseşte ca demers din această perioadă plină de evenimente. Apar formele ei de organizare instituţională: societăţi, fundaţii de binefacere, academii. Învăţământul beneficiază de formele literaturii, organizate pe genuri, ca şi în restul Europei şi al lumii. Cea mai nouă formă de exprimare literară este a copiilor. Astfel, naţia în întregul ei este pregătită să se unească şi de fapt, într-un stat naţional, nu doar spiritual. Iar literatura, ca parte a întregii vieţi româneşti, are un rol covârşitor în pregătirea acestui mare salt spre viitor. În prima jumătate a secolului al XX-lea, mai ales după unirea Transilvaniei (1918), se continuă direcţiile stabilite şi apar preocupări noi. Se înfiinţează Societatea de Difuziune Radiofonică (1927), se produce primul film artistic (Independenţa României – 1912), ia fiinţă prima linie aeriană internă (1936) şi prima oţelărie (1936). Cultura este promovată de personalităţi diverse: Nicolae Iorga (istoric), Vasile Pârvan (arheolog), Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, D. D. Roşca, Mihai Ralea (filosofie), D. Gusti, H. Sanielevici (sociologie), Tudor Vianu (estetică), Virgil Madgearu (economie), Gh, Ţiţeica, Traian Lalescu, Dan Barbilian (alias Ion Barbu) (matematică), Gh. Spacu, D. Neniţescu (chimie), Daniel Danielopolu, Dim. Bagdasar (medicină), Gh. Ionescu-Şişeşti (agrobiologie), Gh. K. Constantinescu (zootehnie). Literatura, muzica, artele plastice cunosc o mare dezvoltare. Se înfiinţează publicaţii noi: „Sămănătorul” (1901), „Viaţa românească (1906), „Sburătorul” (1919) cu cenaclurile aferente, care concentrează principalele direcţii ale vieţii literare concepută identitar: sămănătoristă, poporanistă, modernistă. Apar primele case de editură. Principala problemă în dezbatere este aceea a specificului naţional şi a raporturilor lui cu universalul. Se delimitează genuri, şcoli, stiluri şi curente literare şi artistice. Spiritul critic capătă o pondere deosebită. Dezvoltarea capitalismului aduce în literatură problemele trecerii populaţiei de la sat la oraş şi creează puternice contradicţii (răscoale, lupta între tendinţele de stânga şi cele de dreapta), reflectate şi ele în creaţia artistică. Este perioada când G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu fac critică literară, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu scriu proză, iar Tudor Arghezi, Lucian Blaga scriu poezie. În muzică se fac cunoscuţi George Enescu (compozitor), Dinu Lipatti (pianist), Ionel Perlea, George Georgescu, Sergiu Celibidache (dirijori), în sculptură Constantin Brâncuşi, în pictură Şt. Luchian (pictorul florilor), Th. Pallady, Camil Ressu, N. Tonitza, D. Ghiaţă, M. H. Maxy, Marcel Iancu, A. Jiquidi (grafică), Corneliu Baba, AL. Ciucurencu, Ion Ţuculescu, în teatru actorii Lucia Sturdza – Bulandra, Marioara Voiculescu, Elvira Popescu, Maria Ventura ş.a. Se înfiinţează Institutul de Fizică Atomică (1956), Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (1969), Academia de Ştiinţe Medicale (1969), Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (1970). Literatura şi artele nu pierd nici ele aceste momente importante de organizare instituţională a societăţii româneşti. Au apărut uniunile de creaţie: a scriitorilor (1949), cu şase asociaţii (devenite mai multe după 1990), a compozitorilor (1950), a artiştilor plastici (1950), a arhitecţilor (1953), Consiliul ziariştilor, inclus în 1976 în Comitetul Uniunii Sindicatelor din Presă, Poligrafie şi Edituri. După 1989 toate aceste uniuni se unesc într-o Federaţie a Uniunilor de Creaţie. Apar mai multe asociaţii profesionale: a artiştilor fotografi, a bibliotecarilor, a oamenilor de teatru şi muzică, a cineaştilor, ca şi centrale mari: a poligrafiei, a editurilor. Trebuie menţionate Agenţia Română de Impresariat Artistic şi Agenţia PUBLITURISM, care stabilesc contactele şi contractele artistice cu alte ţări. Toate aceste concentrări dispar după 1989, când se multiplică numărul asociaţiilor profesionale. Cele 24 de edituri din Bucureşti şi provincie devin 2500 după 1989. Organizate în forme noi şi sindicalizate, după 1989 apar noi societăţi: editoriale, ale librarilor. Apar uniunile patronale şi cele sindicale. Cele patru case de film cu o producţie anuală de 26 de filme, două studiouri – Animafilm (Buftea) şi „Al. Sahia” – îşi reduc producţia până la dispariţie. Sunt 40 de colective teatrale şi peste 20 teatre de păpuşi, 5 opere de stat, 14 orchestre simfonice şi filarmonice, în jur de 400 de muzee şi case memoriale, 21.437 biblioteci – 2 naţionale; 4 în învăţământul superior; 10.782 şcolare; 4.189 specializate; 6.420 publice (de stat şi sindicale) şi apar în jur de 500 de publicaţii în limba română şi limbile naţionalităţilor conlocuitoare, cu un tiraj total de 1.397 milioane exemplare anual (cu profile diferite: politice, ştiinţifice). Acestea din urmă îşi reduc drastic numărul şi tirajul după 1989, dar se dezvoltă publicaţiile on-line şi se multiplică site-urile cu profil cultural, conexiunile literaturii române la cele europene şi la literatura universală în sens global. În perioada socialistă s-au afirmat în mod deosebit: Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, Ion Coteanu (lingvistică), G. Călinescu, Ş. Cioculescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion (critică literară), Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Nicolae Breban ş.a. (roman), Geo Bogza, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu (poezie), Paul Everac, Aurel Baranga, Matei Vişniec (teatru) etc. După 1989 minimalizarea şi victimizarea valorilor perioadei socialiste a ţării, în absenţa unor noi repere valorice româneşti ori universale, care să permită ridicarea de noi valori ale locului şi timpului românesc, capabile deopotrivă să asigure continuitatea registrelor culturii române, ca şi dialogul cu alte culturi ale lumii, au dus la două decenii de stagnare şi de pierdere a reperelor identitare ale civilizaţiei româneşti. Şi nu putem să nu remarcăm cât de dramatic a fost veacul XX pentru cultura română, care a pierdut valori şi repere odată cu instaurarea socialismului, recuperându-le greu şi pe bucăţi vreme de decenii în perioada socialistă, tot aşa cum acum, după revoluţia din 1989, a pierdut valori din a doua parte a veacului XX, pe care n-a început încă să le redescopere. Iar la începutul mileniului al III-lea, abia integrată în Uniunea Europeană, literatura română, ca parte a ansamblului culturii, îşi descoperă sie însăşi faliile veacului XX, pe care încearcă, în sfârşit, să le conştientizeze şi să le acopere.
CAMELIA MANUELA SAVA
Supravieţuitorii Siberiei: Aniţa Nandriş-Cudla şi fiii săi
Despre deportări vorbesc doar cărţile de istorie sau cele de specialitate, deşi nu ştiu dacă e vorba de ceva special în a trimite oamenii să locuiască în altă parte a globului şi să supravieţuiască unor condiţii de trai, altele decât cele cu care era obişnuit, şi aceasta din motive politice, etnice ori de altă natură, ba să fie şi ostracizat, bătut, umilit şi supus unor munci aproape herculeene.
În lucrări de beletristică, deportarea a fost foarte puţin prezentă, aşa că o carte ca aceea a Aniţei Nandriş – Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, apărută în 1991 la Editura Humanitas, ediţia a doua din 2006, având titlul schimbat: Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, reprezintă un moment important pentru literatura de gen, pentru memorialistica deportării.
Acest micro-roman, numit de criticul Eugen Simion “un excepţional roman indirect” (Simion, IV, 2000: 338) are un destin miraculos, fiind păstrat cu sfinţenie de cea care a trăit experienţa Gulagului
Memoriile Aniţei Nandriş Cudla debutează cu o frază ce aminteşte de scrierile cronicarilor moldoveni, cu particularităţile lingvistice specifice dialectului moldovenesc, dar într-o limbă curată, limpede: ”Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” ca apoi să continue cu câteva date despre ea, familia ei, locurile natale, ea fiind singura fată la părinţi. Deşi este un limbaj frust, simplu, care nu ar părea să aducă nimic literar, poetic, pe alocuri aminteşte de cartea lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie, numai că subtitlul memoriilor Aniţei Nandriş, Amintiri din viaţă, anunţă ceva serios, grav, într-o tonalitate solemnă, căci nimic nu poate fi mai ceremonios decât trecerea anilor şi, implicit, a vieţii.
Copilăria sa nu are nimic umoristic sau haios, nu aduce bucurie în suflet (spre deosebire de cea a lui Ion Creangă, care îşi începea cartea într-o atmosferă melancolico-idilică: ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (…) parcă-mi saltă şi acuma inima de bucurie!”, ci, mai degrabă, este un Prolog la ce năpastă va veni peste sufletul şi viaţa celei care scrie. Aşadar, copil fiind (avea numai zece ani), este capabilă să-şi amintească în detaliu începerea primului război mondial, care, ca orice cataclism, fie el natural, fie provocat de mâna omului, este surprinzător: ”În anul 1914 s-a început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfântul Ilie, într-o duminică dimineaţă”, când părinţii erau la biserică şi la poarta lor sosesc două căruţe; sunt ţărani din satul vecin, care pleacă în bejenie şi îi sfătuiesc şi pe ei să facă la fel.
În limbajul dialectal, regional ne vorbeşte femeia matură, căci fetiţa de atunci a înregistrat orice gest, orice cuvânt, iar fuga din faţa “moscalilor” este apocaliptică: ”Când am eşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai răzbate”, învălmăşeala aceasta este tradusă şi în dialectul dulce bucovinean: ”Am mers aşa valatuc cu armata până la Cernăuţi” şi pe drum întâlnesc tunurile trase de cai, soldaţii austrieci călare, “căruţa cu moniţie”, “căruţa cu producte pentru soldaţi”. La Cernăuţi se opresc pentru câteva zile la nişte prieteni, dar războiul îi ajunge din urmă, căci şi acolo erau “împuşcături pe stradă, erau morţi, răniţi, căci nu s-au predat deodată”. După câteva zile, părinţii se întorc în sat să vadă ce s-a întâmplat în lipsa lor şi, prevăzători, îi lasă pe copii în grija cernăuţenilor, ca apoi să vină şi să-i ia acasă, deşi frontul era aproape, iar pericolele îi păşteau la orice pas: ”Până în sat nu pria ajungeau plumbii din puşcă şi din mitralieră, numai din canoane, dar când eşeai la câmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbuşii. Mergeai la câmp, la lucru, dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu”.
Războiul este o experienţă dură, care aduce moarte şi distrugere şi, pentru un copil, este un fapt pregnant ce îi rămâne în memorie pentru toată viaţa, de aceea, deşi nu este participantă directă la război, Aniţa poate să redea fidel imaginea lui de dincolo de liniile combatanţilor: ”Când începiau atacurile, întâi începiau tunurile a bate. Bătiau câte o zi întreagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decât parcă ar fierbe var întruna”.
Aceste pagini sunt antologice şi pot fi oricând comparate cu cele de gen din literatura noastră, de exemplu cu cele ale lui Camil Petrescu sau Liviu Rebreanu. Nu în mod gratuit, criticul Eugen Simion apreciază: “Cartea i-ar fi plăcut lui Camil Petrescu, interesat de asemenea documente anti-calofile”. Spre deosebire de Camil Petrescu, Aniţa Nandriş este o fetişcană la momentul respectiv, al primului război mondial, dar, într-o retrospectivă subiectivă, ea poate descrie, după ani şi ani, la modul bărbătesc, desfăşurarea conflictelor armate, folosind termeni militari şi strategii specifice: tranşee, baionete, mitraliere şi puşti, flaguri etc., ceea ce este uluitor pentru această femeie simplă, dar cu veleităţi de scriitor ce pare obişnuit cu condeiul.
Imaginea catastrofală a flagelului este privită şi de Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, prin ochii eroului său, Ştefan Gheorghidiu, comandant de pluton, locotenent în armata română: ”Artileria lor a intrat în acţiune. Dar loviturile vin rare şi alături… Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aştepţi. Aici… dincolo… Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli”. Subiectivismul intervine şi aici, ca şi în cazul Aniţei, pentru că războiul purtat de Ştefan Gheorghidiu devine numai al lui, nemaifiind mondial sau universal: “Plutonul meu e în lanţ de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape regulamentar, şi trage furios”.
În celebrul capitol Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, pregnanţa imaginilor capătă şi mai mult sunet, şi mai multă dramă, şi, bineînţeles, implicarea personajului narator atinge cote maxime. Sfârşitul pământului e aproape, zgomotele sunt infernale, moartea are mai întâi o dimensiune acustică şi apoi tot universul se prăbuşeşte: ”Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, de venire întinsă, de «direct ameninţător» atât cât ai timp să auzi din ele căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca nişte rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers”. Omenescul este înghiţit de tot acest cataclism metalic asurzitor. Omul nu mai simte că trăieşte decât prin bucăţi din corpul său, fragmentar, simţurile îi sunt exacerbate, în special auzul este cel care înregistrează primul mişcarea dezastruoasă a universului, urechea, organul primordial în această experienţă a morţii, îţi dă de veste, îşi face datoria cu promptitudine – nu eşti mort, atâta timp cât mai auzi ceva: “Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort”.
Nimic uman nu are nici imaginea din cartea Aniţei Nandriş, în care răniţii sunt aduşi în sat: ”Când venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sânge rămâneau în urmă.” Sunt lucruri pe care un copil nu trebuie să le vadă şi, deşi, mama sa încerca să o ţină departe de aceste scene („că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii”), autoarea martor ne surprinde cu mărturisirea sa: ”Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece”.
Înmormântarea soldaţilor este o altă scenă desprinsă din ilar şi grotesc, cutremurătoare ca toate faptele rămase în memoria copilului de atunci: „Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rânduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare, lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rând stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rând. Aşa punia două trei rânduri şi apoi acoperia cu pământ.” Sunt gesturi care devin ritual macabru într-o astfel de stare de lucruri şi, nu de puţine ori, vom întâlni la toţi cei care au scris despre război sau despre închisoare pasaje identice cu cel descris de Aniţa Nandriş, ba, mai mult, deţinuţii politici adesea erau puşi să o facă chiar ei pe cioclii, înmormântându-şi la fel colegii de suferinţă.
Războiul îi strânge pe oameni laolaltă, îi ţine uniţi, omenia şi-o arată fiecare cum poate, numai să rămână în viaţă. Poveştile curg ca într-o Halima, numai că Aniţa nu este nicidecum Şeherezada şi nici spaţiul şi timpul nu se mai potrivesc, dar parcă este ceva dincolo de aceste două coordonate, e un mister al vieţii şi al poveştii, pe care această femeie înţeleaptă îl are, ştie să îl stăpânească şi, mai presus de orice, să îl dăruiască şi celorlalţi. Astfel, evenimentele care au loc acum se desfăşoară ca şi cum ar fi dintr-o poveste şi nu din realitate: pe cei doi fraţi ai Aniţei, rămaşi acasă, minori fiind, ca să nu îi găsească şi să îi ia cu forţa la război, tatăl îi ascunde într-o stivă de lemne şi le pune acolo mâncare şi apă pentru câteva zile, ba şi tatăl lor, împreună cu un vecin, sapă o groapă în gunoiul vitelor şi se bagă înăuntru, tot pentru a nu fi descoperiţi de ruşi şi trimişi pe front.
În aceste vremuri de restrişte, oamenii sunt solidari şi, fiindcă părinţii scriitoarei aveau oarecare stare, casa lor fiind construită din cărămidă, se strâng mai mulţi în pivniţă, ca să se adăpostească de furtuna gloanţelor: ”şediau plin, toţi jos la pământ, să nu fie în dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii”. Chiar şi în aceste condiţii, bucovinenii nu-şi pierd spiritul de glumă şi, ca într-un han al Ancuţei, mutat ceva mai la nord, se spun poveşti extraordinare, rând pe rând, atât cât durează un raid armat: aşa este povestirea lui Floria Catrinei, care, întrebat de un alt vecin de ce nu le cântă din fluier, mucalit, le răspunde: ”ia lasă-mă în pace, căci oliacă cât nu am cântat cu totul” şi povestea începe în povestea Aniţei ca într-o altă variantă sadoveniană, scriitoarea introducând cu mult talent şi mult farmec spusele celui în cauză: ”Floria începe să povestească, era un om aşa cam nevoiaş, şi spune: a taiet femeia un puişor…” şi totul se derulează prin ochii şi urechile Aniţei, martor la cele povestite – întâmplarea prin care trece eroul este una miraculoasă, căci, păzind oala în care fierbe puiul, la un moment dat se ridică de pe scaunul din faţa focului ca să aducă sarea şi exact în acea clipă un glonţ trece prin spatele lui drept la plita unde fierbe ulcica, iar Floria îşi încheie povestirea pe un ton moralizator: ”S-a împrăştiat şi ulcica şi focu. De nu mă sculam în momentu cela să caut saria, mă prăvăliam şi eu lângă plită. Iacă ce însiamnă norocul omului, dacă nu-i ciasu lui de moarte”.
O altă scenă tulburătoare din această perioadă a războiului este cea în care mama ei este bătută de moscalii veniţi să le ia caii din grajd, mama opune rezistenţă şi este lovită cu biciul până cade jos; răcită şi cu trupul plin de vânătăi, mama va suferi câteva luni, mai poate umbla pe picioarele ei doar doi ani, apoi cade la pat şi va fi îngrijită cu mult devotament de Aniţa şi de fraţii mai mari, întorşi acasă după terminarea războiului.
În 1918, Aniţa are doar 14 ani, dar este capabilă să îşi asume rolul unui adult, având grijă de mama sa, fiind totodată un model de dragoste filială şi înţelegând suferinţa ca un om mare: “Căutam să o mângâi cu alt fel de vorbe, să mai uite şi ea de atâtia necazuri”.
Maturizată prea devreme, Aniţa va fi peţită la doar 16 ani, deşi fetei nu îi stătea gândul la măritiş. Momentul peţirii şi al stabilirii nunţii este plin de savoare, reprezentând o pagină de etnografie şi folclor autentic românesc, respectând toate etapele specifice acestui moment important din viaţa fiecăruia: nunta. Fata nu este prea încântată, băiatul insistă, nici tatăl fetei nu este „pria mulţămit”, căci voia să o mărite după un băiat mai înstărit, de prin alte sate, însă mamele sunt cele care pun la cale mai întâi evenimentul („A venit mama lui la mama mea şi a sfătuit multe”), ca pe urmă să fie trimişi „staroste”, ca „să lege nunta”, să se înţeleagă asupra zestrei. Sunt obiceiuri româneşti, întâlnite în orice zonă a României, chiar până aproape de zilele noastre, Aniţa, ca să întărească adevărul celor relatate, încheie episodul nunţii cu o afirmaţie pe care o vom întâlni de-a lungul întregului text (de aici senzaţia de autentic): „Aşa era obiceiu pe atunci”.
Aşezată la casa ei, la doar 17 ani, ia viaţa în piept, împreună cu soţul ei, întemeindu-şi o gospodărie temeinică, reliefându-se acum hărnicia femeii, dar şi truda bărbatului care „Lucra la câmp, ara, sămăna, prăşia, cosia, aduna, avia grija pământului”, pe când Aniţa are alte îndeletniciri: „Eu aviam grijă de aiestia ce erau pe lângă casă: vite, porci, păsări să criască, căci din iestea făciam bani (le vindeau, n.n.), căci altă liafă pe lună, cum e acum, nu aviam de nicăiri”. Ne aflăm cu această împărţire a muncilor ţărăneşti în plină atmosferă humuleşteană, cu acelaşi rafinament al povestirii şi cu aceeaşi dulceaţă dialectală.
În curând, în viaţa Aniţei apar copiii – trei băieţi (1924, 1927, 1930), dar şi alte evenimente nefericite se produc: îi mor doi fraţi, ca apoi şi tatăl ei să se stingă în 1940 şi, cu înţelepciune le va accepta pe toate deopotrivă: „mai departe nu am avut ce face, căci aşa-i legia pământiască.”.
Legat de acest ultim episod, Aniţa reţine un altul, de o importanţă majoră: pe la sfârşitul lunii iunie, tot în 1940, „s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei”, iar firul memoriei „toarce” molcom, „timpul mai are răbdare” încă, dar Aniţa rememorează acele clipe de panică: „a stat lumia mâhnită şi pe gânduri. Să întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta”. Se hotărăsc, împreună cu fratele Floria să plece din sat, să treacă graniţa în România, şi, ca într-o bejenie tristă, „ca ţiganii cu şatra” pornesc spre Cernăuţi, cu căruţa, cu copiii şi mama paralizată, ajung la fratele mai mare, care pleacă spre Bucureşti cu o maşină (lucru foarte rar), ca apoi să îl urmeze şi ei, nu înainte de a le lăsa bani de drum şi adresa unde îl vor găsi. Speriaţi de huruitul tancurilor ruseşti, de care femeia îşi aduce aminte pentru că le ştia prea bine din copilărie („Eu aviam atâta de mare frică de moscali!”), pornesc spre graniţă, însă un lucru neaşteptat se petrece: soţul Aniţei, urmat de alt cumnat se pun pe văicărit şi plâns, „mai rău ca nişte femei” că nu vor să-şi lase casa, averea, ba mai mult, povestesc că în sat au ajuns ruşii – „îs oameni buni, stau de sfat cu lumia, nu zic nimăruia nimica”, încât o conving pe Aniţa, deşi aceasta prevede răul: „Eu nu mă dau nici într-un chip să mă întorc înapoi, parcă inima îmi spunia, nu te întoarce, că nu faci bine, dar până la sfârşit m-a făcut bărbatul să-l ascult, văzându-i atâta lacrimă. Dar mult mai bine era dacă nu-l ascultam…”. Şi, parcă pentru a-şi împlini destinul ce i-a fost hărăzit, Aniţa face calea întoarsă, chiar dacă, la înapoiere, se porneşte o ploaie de vară ca din senin, înfricoşătoare, cu tunete şi fulgere („vărsa aşa cum ai turna cu o găleată”), la fel ca în balada Meşterului Manole, de care femeia îşi aminteşte şi pe care o redă cu fidelitate: „Mi-a dat în gând chiar în momentele celia, şi astăzi mă gândesc că adevărat a fost, când eram copilă şi umblam la şcoală, am învăţat o poiezie despre Mănăstirea Argeşului. Cum au fost un meşter îl chema Manolia, şi el s-a apucat să clădiască o mănăstire, cu mai mulţi lucrători împreună. Dar ce întâmpla cu lucrul lor? Cât lucrau ei toată ziua, peste noapte să surpa…”. Aniţa pomeneşte aici tot subiectul baladei, aşa cum ştie ea mai bine: meşterii lucrează în zadar, până când Manole visează că trebuie să jertfească o viaţă de om şi se leagă cu jurământ să zidească în perete pe oricine vine la ei, în schimb, a doua zi soseşte Ana, soţia predestinată, iar Manole se roagă lui Dumnezeu să dea o ploaie să o întoarcă din drum, Dumnezeu i-a ascultat ruga, dar Ana „tot ţinia drumu înainte”. Manole a trebuit să-şi respecte cuvântul dat şi a zidit-o de vie ca, astfel, să reziste ctitoria sa. Jertfa s-a împlinit, iar Aniţa Nandriş–Cudla se recunoaşte în Ana cea jertfită: „parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită…”.
Este acest moment o răscruce, o cumpănă din viaţa unei femei simple, dar deocamdată nu ne putem imagina ce repercusiuni va avea asupra firului existenţei acestei brave ţărăncuţe din Bucovina, care trăieşte după legile naturii şi ale lui Dumnezeu, după semne şi credinţe vechi, o Vitoria Lipan actualizată, călită prin greutăţi şi frici mai departe de gândul şi puterea omenească. Nu se poate trece cu vederea interpretarea pe care o dă ţăranca acestui terifiant drum de întoarcere: semnele pe care ea le întrezăreşte sunt identice cu cele care duc la pierzanie, căci Ana din balada populară îşi dă viaţa, dând la rândul ei, viaţă unei ctitorii a neamului românesc, de aceea numele autoarei noastre se pliază pe cel al soţiei meşterului, devenind ea însăşi Aniţa-balada, Aniţa-suferinţa, o altă Ana care stă la baza unui alt bun: istoria naţională, pentru că, prin mărturia sa, această femeie nu face altceva decât să contribuie la scrierea istoriei vii, a unei istorii care se face prin oameni şi rezistă timpului doar prin ei…
Aniţa Nandriş-Cudla îşi asumă schimbarea destinului, luând această cotitură a vieţii sale ca pe ceva firesc, ce trebuia să vină, pentru că, ajunsă în sat, şi-a regăsit gospodăria aşa cum o lăsase şi s-a bucurat, numai că semnele prevestitoare, instinctul ei nu au înşelat-o: în locul armatei ruseşti a venit miliţia, care a început să strângă în toiul nopţii pe toţi cei care erau trecuţi „pe liste”, băgându-i în maşina „niagră” şi ducându-i spre nicăieri, căci, odată ce erau luaţi, nimeni nu mai ştia nimic de ruda ridicată „pe furiş”, la adăpostul întunericului.
Alexandr Soljeniţîn vorbeşte pe larg despre acest eveniment trist – ridicarea de acasă în mijlocul nopţii, scriitorul rus fiind magistral în prezentarea sa, un expert în arestologie: „Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante (…). Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpânit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc câţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei, în mod sigur, mulţimea de eventuali susţinători ai victimei nu se va aduna la intrarea în clădire.(…) Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd câţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi când nici n-ar fi existat.”.
Acelaşi scenariu îl regăsim şi la Aniţa Nandriş-Cudla, căci modelul rusesc al terorii a funcţionat de minune: maşina miliţiei joacă un rol important, fiind un vehicul al dispariţiei, al neantului, al morţii: „Avia miliţia o maşină niagră acoperită şi închisă, fără fereşti. Venia în timpu nopţii, întra în casă şi îl lua pe om, aşa ca pe o pradă, fără să ştie ceva, să fie ameninţat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neştiute îl lua pe om, îl punia în maşină şi nu ştia nimeni unde îl duce.”
„Pe neştiute” dispar bărbaţii din sat, iar sărbătorile de iarnă din 1940 îi găsesc pe bucovineni înfricoşaţi şi fără vlagă, lipsiţi de veselie, „parcă era după o înmormântare”, ca luna ianuarie din anul 1941 să fie hotărâtoare pentru destinul lor ce se prevedea şi-aşa foarte chinuit: tinerii din sat, peste o sută de persoane, trec Prutul în România şi, fiindcă nu se văd urmările imediat, un al doilea lot, mult mai mare, încearcă să facă la fel în luna februarie, dar sunt trădaţi şi foarte puţini mai reuşesc să fugă, restul fiind împuşcaţi mortal sau arestaţi (în limbajul penitenciarelor, asemenea persoane erau numiţi „frontierişti”). Acesta este un alt moment crucial din viaţa Aniţei, şi nu numai a ei, pentru că, aşa cum afirmă: „Dintr-asta au început năcazurile”, în sat soseşte imediat miliţia care asediază satul, încep cercetările care durează până în aprilie, apoi încep din luna mai ridicările.
Ca şi Alexandr Soljeniţîn, Aniţa Nandriş-Cudla este marcată de acest eveniment decisiv: arestarea. Amintirile despre acea clipă întunecată o fac să se înfioare: „Au trecut vro 26 de ani de atunci şi acum sunt cu condeiu în mână să pui aceste cuvinte pe hârtie. Mi se urcă păru în sus şi îmi mărg furnici prin tot trupu când îmi amintesc de momentele acelia.”
Scenariul ridicării este identic: „Au tras maşina la poarta omului, au întrat o ciată de miliţieni în ogradă, au înconjurat casa. Bătia în uşe, spunia să deschidă(…). Omul din somn, fără să ştie ce-i, deschidia uşia. O parte din miliţieni întrau în casă şi alţii stau împrejurul casei, pe afară (…). Scula din somn copiii, femeia, cine să afla în casă, le spunia să se îmbrace, să miargă cu ei….”, numai că, fiind o comunitate mică, se află imediat cine dispare şi când, satul începe să fiarbă: „s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii”.
Ieşirea din spaţiul domestic, ocrotitor al vetrei, al casei şi intrarea într-un spaţiu necunoscut, exterior, plecarea în necunoscut nu înseamnă numai o dezrădăcinare, o înstrăinare, ci este echivalentă cu des – fiinţarea, cu neantizarea, pentru că familii întregi (femei, copii, bărbaţi, tineri şi bătrâni) dispar pentru totdeauna, şi, acolo unde lipsea un membru al familiei respective, din diverse motive, fie îl aşteptau până îl găseau şi îl luau, fie luau pe altcineva în loc, numai lista să fie completă, numărul să fie îndeplinit.
Groaza se amplifică tot mai mult, tensiunea este maximă, familia Aniţei aşteptând parcă, într-o încordare nefirească, să se întâmple ceva: după Paşti, maşina miliţiei începe iureşul dureros, când, într-o noapte – „deodată a început cânele să latre” şi ritualul aproape satanic îşi urmează tipícul: se aud ciocănituri în uşă, miliţia înconjoară casa, sunt treziţi toţi membrii familiei, şi, după o percheziţie prealabilă (căutau arme), sunt citiţi după nişte hârtii, ca apoi, în zece minute, să fie gata, fără bagaje. Această aşa-zisă arestare echivalează pentru Aniţa cu intrarea într-un alt timp, o buclă temporală se deschide. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla şi plecarea de acasă înseamnă chiar pornirea pe ultimul drum. Destinul implacabil şi-a arătat colţii şi durerea este cu atât mai mare, cu cât altcineva mai puternic decât ei, dar tot un om, a hotărât aşa. Aniţa tremură din toată fiinţa ei, gândindu-se la copii, dar, mai ales, la mama sa, care nu va suporta o asemenea călătorie şi va muri, însă tot miliţienii sunt cei care pun capăt acestor gânduri negre: văzând că bătrâna este paralizată, hotărăsc să o lase acasă (singură!, n.n.). Zbuciumul sufletesc al Aniţei atinge acum cote paroxistice, căci dragostea filială o face să nu se poată rupe de cea care i-a dat viaţă: „Cred că cine are suflet de creştin şi simţ de copil pentru mamă mă va înţelege”. Sentimentele profunde ce i le poartă mamei aproape că îi întunecă gândirea şi ar vrea să moară, numai să nu o lase pe mamă fără sprijin, dar nu are încotro, este smulsă cu îmbrânceli şi cruzime de miliţienii care sunt doar nişte „fiare crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă”.
Drumul în necunoscut este intrarea sub altă zodie, un drum al pierzaniei care începe în vagonul în care se urcă Aniţa şi cei trei copii ai săi, despărţită fiind de soţ (ca toate femeile, de altfel), fiindcă bărbaţii erau duşi în altă parte; cei doi nu se vor mai vedea niciodată, Aniţa va afla mai târziu unde este îngropat – dincolo de Munţii Ural, căci nu va supravieţui foarte mult condiţiilor aspre de viaţă şi de muncă. Nici pe mama sa nu o va mai regăsi vie (o vor lua fraţii mai mari ai Aniţei în România, unde va muri după câţiva ani, deşi fusese îngrijită cum se cuvine). Plecând în exilul forţat la data de 13 iunie 1941, Aniţa se va întoarce după douăzeci de ani, în aceeaşi zi (13 iunie1961), în casa pe care a părăsit-o fără să vrea.
Jalea celor închişi în vagoane ca vitele îi determină pe miliţieni să mute trenul pe o linie moartă, la vreo doi kilometri de sat, ca apoi să pornească într-o călătorie a disperării şi a înfometării; Aniţa vede rând pe rând localităţile învecinate, până când trenul prinde viteză, trece peste apa Nistrului, unde face primul popas. Avem de-a face acum cu o scenă memorabilă în toate scrierile privind detenţia, şi anume cea a mesei – despre ea vorbesc toţi foştii deţinuţi politici ca fiind unul dintre lucrurile degradante ale fiinţei umane, pentru că nu are nimic omenesc în ea, cum nimic umanitar nu au nici frigul, păduchii, condiţiile precare de igienă, muncile grele la care sunt supuşi – numai că aici scena se petrece în vagonul trenului: „o hrâncă (reg. – felie mare) de pâne” şi un ceai, „apă abia călduţă cum e vara de la soare. De zahăr nici vorbă…”. Hrana este total diferită de ceea ce înţeleg ţăranii, oameni simpli (a se citi, oameni liberi), căci, pe lângă acest „ceaiu”, mai primeau „caş” – „nişte crupe de orz ferte, fără zahăr, fără sare” sau „o vadră de chisel” – „nişte apă roşie, închegată, nici dulce nici sărată, dar se întindea aşa de urât, de îţi era griaţă să te uiţi, nu să o pui în gură”. Apologia foamei celor deţinuţi în închisoare o fac pe rând şi Nichifor Crainic sau Nicolae Steinhardt, dar şi Vasile Gurău şi Lena Constante, care aproape se dezumanizează din lipsa hranei, devenind fiecare o umbră a celui viu, un fel de stafie mergătoare, vegetativă, aşteptând sau gândindu-se cum se va sfârşi calvarul.
Aniţa se gândeşte doar la copiii săi, se roagă să nu fie despărţită cumva de ei („Dar a trecut paharul acesta”). „Aventura” ei începe la Omsc, în Siberia, Sadalschi raion, satul Cuşinofsca, într-o regiune uitată de Dumnezeu pe pământ – nici sat, nici oraş, locuri pustii, păduri întunecoase şi dese, în plus limba rusă pe care nu o înţelegeau, toate acestea amplifică teroarea celor luaţi din satele româneşti din Basarabia şi Bucovina. Flămânzi şi batjocoriţi, umiliţi şi înfrânţi de tot felul de lipsuri, aceşti oameni îşi acceptă soarta ca într-o piesă a absurdului, în care ei sunt actori surdomuţi. Harnici şi pricepuţi, moldovenii se remarcă la lucrul câmpului, la tăiat lemne în pădure, apoi la cules de cartofi, mazăre, la strâns de grâu, dându-şi ultima haină de pe ei pentru a căpăta ceva de mâncare în plus pentru copiii lor. Aniţa se încadrează în această categorie, muncind din răsputeri şi rămânând flămândă pentru a le da băieţilor săi mai mult (pentru un lucrător se primeau 700 de grame de pâine, iar pentru un copil sau bătrân doar 300 de grame). Cu dragostea unei leoaice, ea îşi apără puii, ghidându-se doar după instinctele sale de mamă: „Multă frică şi multe altele înduram, dar toate le dam la o parte şi mă gândiam numai una: să-mi pot salva viaţa mea şi a copiilor”. Aşadar, viaţa lor decurge în aceşti parametri: lupta pentru supravieţuire – la început munceau doar mama şi fiul cel mare, curând a intrat la lucru şi cel de-al doilea fiu, bucurându-se de mărirea raţiei de pâine de la 300 la 700 de grame pe zi. Sunt norocoşi, pentru că, în primăvara anului următor, li se dă o bucăţică de pământ să o lucreze şi să se gospodărească singuri, dar norocul nu ţine mult şi vor porni mânaţi mai departe cu vaporul peste râul Obi şi, în luna iulie 1942, ajung la „sever (rs. – nord)”, la vreo 200 de kilometri de Polul Nord, unde se întinde doar tundra cu mlaştinile şi pădurile ei – aici vor trăi cea mai grea iarnă din viaţa lor, şi-aşa năpăstuită. Acum Aniţa simte că li se apropie sfârşitul şi că trebuie să facă orice îi stă în putinţă să-i ţină pe copii în viaţă – amorţind foamea cu câteva firimituri de pâine, merge la tăiat de lemne în pădure pentru a primi raţia de pâine; în frig, pe întuneric, plini de păduchi, oamenii îşi pierd orice speranţă – sunt din ce în ce mai slăbiţi, se îmbolnăvesc de dizenterie şi mor pe capete; Aniţa trece şi ea prin clipe cumplite: se îmbolnăveşte şi ea, fără medicamente şi fără doctori, se gândeşte că o să moară, într-o noapte ajunge să aibă halucinaţii, dar, cu ultimele puteri, cheamă o femeie şi o roagă să stea cu ea, să o păzească, însă nu mai pleacă nimeni la lucru în acea zi şi eroina-povestitoare este salvată ca prin minune de un bătrân, cu leacuri băbeşti. Biruind moartea, Aniţa îşi notează: „Carnia s-a topit pe noi, a rămas numai pielia şi ciolanile. (…) Am fost rămas numai schiletul…”. Şi totuşi, aceşti oameni, aflaţi în această situaţie limită, mai au credinţă în Dumnezeu: „să putem birui toate greutăţile ce stau împotriva noastră şi să putem eşi din prăpastia ceia”.
Lipsiţi de orice mijloace de trai, abandonaţi la capătul Pământului, oamenii se gândesc ce să facă să supravieţuiască – băieţii Aniţei, inventivi, prind păsări prin pădure, vânându-le doar cu o aţă, merg la cules de „iagăde” (fructe de pădure), ca apoi să scape de pădure printr-o împrejurare neaşteptată şi să se stabilească în satul Şuga, băiatul cel mare plecând la pescuit pe mare. Tot acum, Aniţa îşi dovedeşte capacitatea de gospodină şi toarce lâna câinilor nordici pentru a împleti „culţuni” şi mănuşi, dându-le la schimb pentru lapte sau pâine, împleteşte din funie „câte o flănică” băieţilor, iar pentru ea confecţionează o rochie din pânză de sac. Merge la curăţatul sobelor, apoi la trasul la sanie şi este pusă „storoj”, adică paznic, în schimburi de opt ore pentru a păzi sacii de pâine. Gerul năprasnic al nopţilor siberiene (minus 40 de grade Celsius) este greu de suportat pentru o fiinţă slăbită şi Aniţa se îmbolnăveşte a doua oară, de data aceasta de tifos, este chemat doctorul şi, dusă la spital, va sta două săptămâni în comă (ianuarie 1945). Credinţa ei neclintită în Dumnezeu şi rugăciunile se pare că o readuc la viaţă din nou, ba are şi un vis pe care şi-l aminteşte foarte clar: „Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai aşa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ţi trupul şi du-te”. Această reverie o va urmări tot restul vieţii sale, ca un semn dumnezeiesc pentru voinţa ei oarbă de a trăi lângă copii ei.
Rămasă în convalescenţă acasă, tot este obligată să meargă la lucru, dar nu poate şi, pentru acest refuz, primeşte două luni de închisoare (în mai 1945 se terminase războiul – şi apare aici doar o singură frază referitoare la acest eveniment important – să fie oare acesta motivul pentru care primeşte doar două luni?). Eroina este îngrozită de gândul că nu are cine să-i îngrijească pe băieţi, plecarea ei este amânată cu o lună din cauza viscolelor puternice, dar, la sfârşitul lunii martie, este luată şi predată unui „tuzemţu” (eschimos) care mână „narta” (sania) cu „oleni” (reni), cu poruncă să fie închisă la Nida, la raion. Bucovineanca trebuie să treacă prin furcile caudine, fiindu-i frică de acest eschimos care o conduce prin tundră, noaptea, prin zăpadă, sentimentele de teroare ale femeii ating paroxismul când ajung la un „cium” (iurtă), un cort din blănuri, prin care se vede cerul liber şi în care trăiesc aceşti sălbatici. După ce înnoptează alături de ei, va ajunge a doua zi la închisoare, unde îşi ispăşeşte pedeapsa. Se întoarce la băieţi după trei luni pentru că nu se putea circula din cauza sloiurilor de gheaţă, abia în iunie ajunge acasă şi este foarte fericită să îi revadă.
După război, viaţa începe să se schimbe puţin câte puţin, pescuitul se mecanizează şi băieţii Aniţei îşi vor câştiga traiul pe vapor. Munca e grea, pericolul de a muri îngheţaţi sau de a se scufunda îi paşte la orice pas, gerurile şi dragostea mamei îi întăresc pe cei trei băieţi – ce vor putea fi consideraţi personaje secundare ale cărţii – care se maturizează mai repede decât alţi tineri de vârsta lor şi, ceea ce e mai impresionant, o vor scoate din muncă pe mama lor în anul 1949, protejând-o astfel şi fiindu-i recunoscători pentru câte a făcut pentru ei.
Din 1950, traiul se mai îmbunătăţeşte, pâinea nu mai este raţionalizată, ba chiar sunt trimişi în ţările lor, rând pe rând, polonezi, finlandezi, tătari, ruşi, români, dar destinul le joacă încă o festă: nu vor putea pleca, le sunt anulate actele (interdicţia se pare are legătură cu fuga Regelui Mihai din ţară), aşa că Aniţa şi cei trei băieţi rămân în nord să-şi câştige existenţa: din 1953 primesc dreptul la corespondenţă şi se vor bucura nespus să afle veşti de la familie, iar, în 1956, eroina, împreună cu fiul mijlociu, Vasile, vor pleca pentru o lună să-şi revadă locurile natale. Bucuria este nespus de mare, pentru femeia plecată forţat din satul ei, însă nu mai regăseşte nimic din ceea ce lăsase în urmă cu câţiva ani: doar câţiva nepoţi, finii şi puţini prieteni. Nu se mai satură de timpul cald şi frumos, se spovedeşte şi se împărtăşeşte la biserica din sat. Este nevoită să meargă înapoi în nord, cu părere de rău, dar abia în 1958 sunt reabilitaţi, şi numai după ce se termină sezonul de pescuit primesc paşapoartele, ajungând în Mahala, în Bucovina, în februarie 1959. Chiar şi acum, calvarul lor nu se încheie, nu-şi pot recupera casa, se stabilesc la un cumnat al Aniţei; Vasile, fiul mijlociu, merge înapoi în nord la pescuit pentru a câştiga bani şi, în acest mod, îşi răscumpără casa locuită de străini, plătind patru mii de ruble. Pe data de 13 iunie 1961, după 20 de ani, Aniţa îşi poate lua înapoi casa ridicată de ea şi soţul ei; plină de amărăciune şi subliniind suferinţa prin care a trecut, ea îşi notează: „Îşi poate închipui orişicine că păsările, cocostârcul, rândunica şi multe altele, când să întorc primăvara îşi caută cuibul pe care l-au lăsat. Cât sunt de bucuroase, dacă nu l-a fărmat nime (…). Dar cu cât este mai amărâtă o fiinţă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optsprezece ani de pribegie de prin meleaguri atât de pustii şi geroase, şi când ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinereţe, în loc să-ţi alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi.”
Aniţa Nandriş Cudla nu poate uita nimic, nici un amănunt nu-i scapă, pentru că ceea ce trăieşte ea, ca şi alte câteva zeci de mii de oameni deportaţi, dezrădăcinaţi, nu se poate uita, nu trebuie uitat, ea fiind una dintre miile de mărturisitori ai suferinţei Arhipelagului Gulag şi făcând parte din categoria unor suflete de o structură aparte. Ea nu scrie din ură sau cu ură, nici măcar nu vrea să se răzbune, să-şi atingă în vreun fel duşmanii, căci nu ştie să duşmănească pe cineva (nici măcar nu apare cuvântul „comunism” în cartea ei). Nu simte ranchiună, nu este orbită de furie. Ea scrie povestea vieţii ei, luând-o ca pe o poveste a supravieţuirii în condiţii inumane, subliniind că dragostea, spiritul de sacrificiu, optimismul şi unitatea într-o familie sunt esenţiale, sunt motorul care împinge totul mai departe: „Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putu rezista şi ni-am sălvat viaţa.”
