Zăngănele XCI
N-am aflat cum este să fii cineva, știu însă ce înseamnă să fii nimeni. Nici nu trebuie să simți cum este, lasă-i pe toți ceilalți….
Dublu sau nimic, iată provocarea mea din ultimii ani. Adică ori vin toate buluc, fie idei, fie lucru făcut din materie palpabilă, ori nimic sau mai degrabă nimeni. Pe acesta îl voi trata în continuare. Cum exprimam aproape deznădăjduit în a doua frază, lasă-i pe toți ceilalți să uite pur și simplu că exiști. În felul acesta rațiunea ta va începe să dea în mugur, să se facă floare și să rodească, să cheme la ordine faptele, rolurile, anii, secundele primare de scâncit instinctiv, aerul, îți privești pașii care merg spre nicăieri, pui o perdea în fața ochilor și privești doar în sine. Întrebările n-au nici un sens, nu vei găsi răspuns în nimic, cu atât mai puțin în orice te înconjoară și deloc în tine, cel de acum. De aceea caută sensul dintâi. Ascultă prima bătaie de inimă, urmează fluxul sanguin până în plămâni, întoarce-te în ea, mergi apoi până la capăt de deget mic și revin-o acasă, acolo unde primul spasm miocardic ți-a dat viață.
Să-l doară pe cel care a cunoscut gloria și a picat brusc în brațele ignoranței, să mai aibă putere să revină, nu știu, nu-mi pot închipui, știu doar cum este să nu fi avut parte de bucuria unei cât de mici ițiri de cap, știu cum este să-ți spună toți că ești un nimeni sau să nu spună nici măcar atât. Le-ar păsa, te-ai putea gândi că le ești obstacol, s-ar rățoi la tine ca la întâiul dușman, te-ar scuipa, te-ar șterge de pe fața pământului doar ca să te știe dispărut, să se binedispună de prima poziție obținută prin eliminarea ta. Mai rău decât să fii dușman este când se face abstracție de tine. Să nu fii sunat, să devii invizibil pe stradă, să nu primești ciocănit în poartă, să nu ți se facă strigare de la cel din urmă om, de la cel pe care nu ți l-ai dorit vreodată, să mori viu sau să trăiești precum o mortăciune. Să devii minimal cât particula cea mai mică dintr-un atom, să viețuiești dar să nu știe nici naiba, să fii om în univers și să fii singurul care știe.
Există totuși un avantaj când ești invizibil. Îi poți privi pe toți cei din jur așa cum sunt. Cu scormoneli de deget în nas, cu privirile încruntate și anoste, cu mișcări de picioare haotice, cu mâini ce parcă execută marșuri de zile mari, cu toane, cu inocență și nesimțire, cu nebunie și furie, dar cel mai adesea poți ochi dincolo de aparențe, îi vezi despuiați până la piele. Din moment ce tu nu semnifici nimic pentru ei, lucrurile se simplifică. Nu mai ai parte de frustrări, de gânduri analitice, de întrebări fiindcă răspunsul se găsește în aer. Plutește în fiecare respirație a celor ce trec pe stradă dând buzna peste tine, stă în gura nedeschisă a celui ce nu-ți răspunde la salut, în emisia desființatoare a celor ce șterg cu tine pe jos și matură podelele, există în pneurile gata să te facă una cu asfaltul.
Celebritatea este același lucru cu anonimatul absolut. Persoana atinsă de maximul recunoașterii devine imagine, o pată de culoare creionată cu cerneluri și acuarele din cele naturale sau virtuale, un tablou de idol sărutat de credincioși, un deziderat de neatins, omul de sub masca divinizatului, imperfecta formă retușată aleasă drept model pentru idealuri iluzorii, doar un biet candidat la înapoierea în primordial în umanul cel dintâi. Riscă precum Chaplin odinioară să participe la un concurs de imitație a propriului personaj și să iasă pe ultimul loc. Din acel moment este la fel ca mine, poate striga fără să-l audă nimeni, poate zâmbi fiindcă nu molipsește pe nimeni cu bucuria lui, poate plânge lacrimile, ele nu întristează și nu molipsesc de nefericire, poate muri așa cum trăiește, doar pentru el.
