Zăngănele XC
Dobitocii se pot lăuda cu dispariția unui om, nu neapărat fizică ci din tiparnițele vremurilor în ritm molto allegro. Un ins, fiind el și cel mai neînsemnat, poate determina începutul și sfârșitul lumii și implicit al tău.
Rău sau bun, ajunsul în ochii măriți de uimire ai semenilor, are rolul său. Unul singur poate desface alianțe și le poate coagula, poate vindeca și răni, poate să dea naștere și ucide. Un singur om dispărut face cât lumea întreagă, cât toată seminția din univers. Ușor vin câte unii și doar de dragul părerii îngroapă de vii din două cuvinte meșteșugite cu beteșug, din trei înjurături și patru nervi agasați de angoasă. Oricât de partizan te-ai posta pe baricade, oricât de împotrivă te-ai fixa pe o idee nu uita că cel care o emite este totuși o minte cenușie, un om mai mult sau mai puțin important, dar de a cărui inteligență depinzi tu și mulți dintre cei din jur.
Mă întristez de fiecare dată când aud, citesc sau văd cum sunt călcate în picioare persoane cu care am crescut intelectual, persoane fără de care unul ca mine ar fi fost cu-adevărat mai sărac cu duhul. Mă doare să văd cum banali purtători de cuvânt se avântă în a atârna de ștreangul singurelor expresii învățate vreodată o viață pusă în slujba nemijlocită a înaintării în grad de cultură, cum o mână de tupeiști, cărora le-a ajuns la degetul mic mijlocul de proferare a batjocorii, pun sub semnul ghilotinării căpățânile de aur și văpăile de geniu ale înaintașilor.
Aproape că nu contează persoana, deși am în cap vreo două mâini de nefericiți înțeleși cu dosul de compatrioți, maziliți fără drept la replică și chiar cu o zbatere verbală explicativă, condamnați ca ultimii criminali de judecata precară a maselor vampirești, cu sete de răzbunare. Am stat și iar am stat, și m-am întrebat și răsîntrebat. Cum să fii atât de nedrept, cum să-ți fixezi toată neînțelegerea exact pe cel mai om dintre oameni? Cum să spui despre cel ce ți-a fost far, călăuză, învățător, părinte în ale descătușării de confuz, exact ceea ce nu ți-a spus el atunci când instalația ta craniană era în facere sau în revizie? Mi-am amintit de toate relele, ocazie mai nimerită nici că se putea stârni în mine, revoltă mai mare pe superficialitate zău că n-am strâns în mine ca în zilele astea.
Să nu uitați că sunt oameni, că vorbele lor nu sunt totdeauna așa cum vreți voi să fie, că poate nebuloasa percepției uneori îi poate duce și pe ei la o impresie greșită doar pentru un moment, să-i lăsați și pe ei să-și verse oful, lehamitea, efuziunea ca orice muritor de rând. Să nu luați fiecare gest al lor drept teatralitate, mina preocupată o mască împrumutată pentru roluri de ocazie, perorația infatuare. De altfel concursul ăsta de demascare poate fi ușor ținut de oricare dintre voi, superficialitatea, prostia în sine se vede de la o poștă oricare i-ar fi chipul înzorzonat cu străluciri de cuvânt. Înainte de-a scoate biciul și a șfichiui bădărănește spinările pionierilor urcării Everestului supremei gândiri, puneți voi mâna pe câlții frânghiilor cu care se escaladează încrețiturile stalagmitice din peșterile cutiei craniene și înaintați măcar un metru.
