Literadura nr. 27 (8)

Aurelius BELEI

Născut în Brăila la 4 octombrie 1971
Absolvent al Facultății de Psihologie-Sociologie a Universității ,,Hyperion”
În prezent lucrează ca și graphic designer, specializat pe litografii de icoane bizantine.
Poet, aforist, grafician, eseist și prozator român de speculative fiction, fantasy și realism magic.
Membru fondator al Cenaclului de Arte Vizuale și Literatură de Anticipație „SFera” din Brăila (înființat pe 17 ianuarie 1993).
Membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.
Membru de Onoare al Societății Culturale Apollon –România.
Volume publicate:
„TECHNOFICȚIUNI” (schițe și povestiri) – Ed. Tritonic, 1998
„INIMĂ DE LUMINĂ” (poezie) – Ed. Ro. cart, 2022

Aceeași dragoste

Din dragoste
pe ultimul pescăruș
l-am luat acasă,
l-am ferit de vicleniile lumii,
l-am hrănit cu vise
mărunte, dar limpezi,
l-am crescut în inima mea
mai departe
lângă o altfel de mare,
nesfârșită și neîncepută,
cu aripi senine
și cu zbor liniștit de valuri.

din dragoste
l-am ascuns în mine
pe strada unde
locuiesc tăinuite,
ca și trofeele altor credințe,
anotimpuri albastre cu îngeri,
frunze călătoare gonind
prin pace și cer,
clipe de ceară agățate

pe un colț adânc de eternitate,
șoaptele cucerite ale înălțimilor,
chiar și pașii suspendați
ale unor gânduri nepictate
dar sublim răstignite
prin înnorate tăceri.

din aceeași dragoste
l-am crescut
ca pe toate așteptările mele,
cu soare ușor picurat
din rai nerostit,
trăind asemenea pescărușului,
și eu, nevrednicul,
mai departe dorul
de a fi perfect
fără de valuri,
fără de zbor,
fără de vise,
într-o lume ruinată
de eșecuri desăvârșite.

Adevărul

Mai am un singur sărut
neplâns și viu
până-n măduva iubirii
cu care să-ți înfloresc
lumea și celelalte stele
apoi mă pot așeza
liniștit în răsărit
să îmi trăiesc
o anume lacrimă
de nou început
cu Dumnezeu.

Elegia venirii

Când a apărut acea piatră,
nimeni nu a fost mirat,
nimeni nu a ridicat ochii
din furtunile personale,
nimeni nu a întrebat
de vreo noimă
a luminii ori cerului.

Când piatra a bătut
ca o inimă mare și vie,
toți au căzut în genunchi
tulburați de tâlcul apocalipsei,
neanunțată de îngeri,
ce le răvășea dintr-o dată
lumile sterpe și mici.

Când piatra a vorbit
și le-a atins inimile,
toți au început să plângă
cu nori grei,
a neputință de sens,
cu durere smulsă din soare
și adânc de pe oase.

Când piatra s-a deschis
și a pășit afară,
toți au încremenit
în fața luminii și purității,
așa că, neștiind ce să facă,
L-au răstignit încă o dată
nefiind pregătiți pentru mântuire.

Iar din mare, din ceruri,
din abur de răsărit și
chiar din vârful munților,
pietrele toate,
cu mic și cu mare,
au prins a se rostogoli,
altele a se târî,
alunecau peste vise,
unele curgeau nefiresc
în șiroaie de lacrimi
curățând pământul până
la izvorul pietrei celei minunate
de a cărei venire
se tot vorbea,
din bătrâni chiar,
de la începuturile tuturor.

ITOAFĂ Adrian George

Așezăm pe o farfurie apusul
…………………………………..
Așezăm pe o farfurie apusul,
servind mirați ingrediente de viață
așternute pe platoul cu frunze,
renegăm din scoarța copacilor interminabili
și-un zumzet se frânge-n surâsuri plecate pe buze.
Ochii izbândesc să se amestece în azurul cerului,
silabisind octave ce anunță ultima îmbrățișare
oferită la bufetul gustativ,
acolo vegetația ne-a ajuns până la gât.
Ies ramuri din guri, se amestecă
devenind spaghete comestibile, deșirate,
le oferim înălțimilor, cerând îndurare nopților reci,
înveliți precum sarmalele-n frunze,
acoperindu-ne, nu am vrea să sfârșim fără a ne dărui simțurile.
Ies buricele din flori și ne așează necopți
în măruntaiele neînțelese ale fiecărui copac spovedit
de călugărul orb, ce atinge scoarța rănită.
Astfel, ieșim evitând a produce efectele adverse ale unor prezicătoare
flămânde, care au uns cu blestem locul facerii noastre,
și ardem din nimic pe un rug, cuprinși de patimi și trupuri.

Iarna bate la geam cu o perucă multicoloră
………………………………………………………
Printre ramuri lungi de gene,
iarna bate la geam cu o perucă multicoloră,
o sorcovă a biodiversității
șuieră un colind sfâșiat de o haită de vuiete,
ieșite din curtea crivățului care le ațâță spre mine.
Dau să evit a scoate din buzunare căldura umană
și pașii se sting la vecinii din urmă,
rămași pradă unor dansuri barbare.
Răzbat colinde și zurgălăi pretutindeni, o ceată
de urși bruni acoperă ulița și îmi dau o stare de neliniște.
Îmi doream să se așterne cu urși albi,
să acopere ograda pentru a hiberna toată iarna.

Adrian SIMEANU

Eveniment cultural

Eminescu și urmașii de azi

Am optat pentru titlul acesta pentru că Daniel Cristea-Enache pornește de la marele înaintaș și ajunge la contemporani. Încercând să evidențieze încă o dată perenitatea stihurilor acestuia, da` și influența lor asupra unora dintre cei care poartă, fie și numai ideatic, amprenta romanticului nostru de nivel european în creația lor poetică. Nichita Stănescu, Ion Mureșan, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu. L-au completat cu alte nume Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă și Jean Dumitrașcu, din Filiala Pitești a USR. Prezenți în sală binevenit, în fața unui public modest numeric, din nefericire. Semn că interesu` pentru cultură scade odată cu trecerea timpului. Lumea trăind majoritar pentru satisfacerea instinctelor primare. Ceea ce nu peste multă vreme se va răsfrânge fatal asupra existenței sale pe glob, din păcate…
Daniel este cadru universitar la București. Om de litere, critic și istoric literar, publicist sârguincios grăit-a liber și la obiect despre trăinicia eminescianismului. Invitat de Centrul Cultural Pitești în preajma Zilei Culturii Naționale, ca să aducă omagiul cuvenit marelui poet. Ale cărui versuri, minunate mai toate, fost-au folosite cu impact vădit până și de folkiștii ori trupele de rock autohtone. Încă din ”epoca de aur”. Ca să nu mai vorbim de tomurile numeroase ce-au apărut postdecembrist despre opera lui. A cărei componentă jurnalistică este evidențiată acum fără probleme. Bardu` de la Ipotești arătându-se prin ea ca un intelectual cu larg orizont. Preocupat nu doar de lirism, ci și de problematica social-politică a țării în epoca sa. O personalitate, în esență, a românismului de pretutindeni. Ce-i aduce fală etern și-l situează peren în panteonu` culturii naționale…
Invitatul a venit pregătit cu textul conferinței pe foaie, dar l-a expus liber și nestânjenit. Atent și cu acuratețe. Limpede și cumpănit. Răspunzând la fel întrebărilor din sală, într-un dialog util cu auditorii și colegii de breaslă din prezidiu. Dornici, cu toții, de completări și clarificări la temă. Păcat că sonorizarea nu avantajează cu niciun chip moderatorul, prezentarea lui nefiind inteligibilă. Ba chiar enervantă, din astă cauză. Impunându-se, o spun iară, o schimbare, sub o formă sau alta. Cât îl privește pe orator, sper să ne mai „calce” și în viitor. Tot așa de interesant în expuneri. Că știe multe, neîndoios, și are ce povesti. Dând cumva și mai multă vervă, culoare, firesc discursului, impactu` fi-va, benefic, sporit…

Teatrul zilelor noastre

Și de râs, și de plâns…

Mai ales de plâns. Piesa are momente comice, da` și unele dureroase foarte. Pentru că tarele românilor de azi, și nu doar ale lor, zic eu, nu-s de neglijat. Prejudecățile aferente, lipsa de educație și de comunicare adecvate creează probleme insurmontabile uneori. Altfel spus, somnu` rațiunii zămislește monștri, ca să folosesc o sintagmă nemuritoare. Adică, oroare, revoltă și… dispute electorale…
Acțiunea se desfășoară într-un oraș de provincie autohton, în preajmă de alegeri locale. În jurul unui presupus caz de pedofilie și persecuție a unui copil de școală generală. Acuzat, învățătoru-i, care știa el ce știa despre tatăl băiatului, în tinerețe. Adică, despre niște ,,schelete-n dulap” cum se spune actual…
Mama puștiului, vădit impulsivă, obtuză, stârnește grav scandalu` public și televizia abia așteaptă. Nu contestă nimeni, desigur, că viciul cu pricina nu se manifestă și-n spațiul carpato-danubian.
Nu amănunțesc povestea că n-ar fi deștept. Menționez doar că textu-i destul de bine făcut. Strâns cum se cuvine, alert pe măsură. Secvențial ca la cinema. Inspirat ca subiect și replici. Autor dâmbovițean, Alexandru Popa. Pus în valoare cu brio de Vlad Zamfirescu. Actor, regizor și director de teatru pe val. Demn de apreciat tot mai dihai de la o montare la alta. Are un standard valoric în creștere vizibilă. Lucrând cu-o echipă la fel. Atractivă la maximum. Oprișor, Marinescu, Roman, Manole, Vasluianu, Pavlu. Rodați, sudați, entuziaști cât cuprinde. Încât i-aș vedea, revedea fără preget oricând…
Și pentru că relatarea de pân-acu` poartă, totuși, un nume, acesta e, pe afiș, „Dă-i Bătaie” (am păstrat ortografia originală). Sugerând corectura necesară: „Dă-i bătaie!”. Evidentă, diferența, nu? Precizând că este un proiect privat, pe gustu` contemporan, aștept și altele noi. Doar adaptându-se vremii, sub o formă sau alta, arta dramatică aduce oameni în sală constant. Sufletul având și el nevoie de hrană netăgăduit…