Ora de muzică 45
Dacă este Toto XIV se cheamă că este ultimul. De până acum, sper eu nu și ultimul. Titanii încă au un cuvânt greu de spus.
Cele unsprezece piese, plus încă una pentru varianta japoneză a discului numită simplu: Bend. Publicul de dincolo, din țara Hiroshimei, este unul special, poate singurul de pe întreaga planetă care a gustat tot ce-a dat omenirea în ultimii ani mai bun în muzică și nu numai. Mai rar așa popor care să se plieze pe orice noutate. Deci, 2015, Martie. Munca pentru acest album ca și pentru precedentele a constat în a aduna muzicieni în jurul unor idei și a le da viață într-un mod special, chiar dacă nu cu mult diferit față de linia generală stilului trupei, dar cu o nouă identitate. Proiectul a adus înapoi pe Joseph Williams ca solist, pe Steve Porcaro cu claviaturile în prim plan principal, pe Hungate și Leland Sklar ca basiști din vechea gardă și din noua generație pe Tal Wilkenfeld și Tim Lefebvre la același instrument. Notele saxofonistului Tom Scott nu lipsesc, Lenny Castro acoperă aproape toate piesele cu percuții, Amy Keys și Michael McDonald își pun vocile la bătaie ca și în trecut. Sunt câteva noutăți și la vocile adiționale și îi amintim succint pe Mavbuto Carpenter, Jamie Sabko și Emma Williams. Sunt ceva note de violoncel ale lui Martin Tilman și de sintetizator ale lui C. J. Vanston care-și asumă și rol de vocalist, de inginer de sunet, mixman și compozitor. Aici, la partea de creație, sunt de amintit Mike Sherwood, și veți vedea cine este, și Allee Willis. Se strâng câțiva și la pupitrul tehnic și la cârma managementului acestui nou succes al trupei, o echipă doar cu nume noi, dar n-o să le divulg încă identitatea.
Înaintea pieselor vom face cunoștință cu oamenii devotați acestui crez artistic muzical și contrar uzanței de până acum îi voi prezenta începând cu cel mai proaspăt născut până la cel mai vârstnic. E și fată, crapă de tinerețe, este și talentată și norocoasă. Puțini sau chiar deloc se pot lăuda, ca australianca noastră Tal Wilkenfeld, că în doar 8 ani a reușit să-și facă un nume și să cânte cu atâtea nume grele. Pe puștoaică o zărisem într-un concert când cotrobăiam după unul dintre personajele alăturate lui Toto. Era acolo pe scenă cu un nume greu: Herbie Hancock interpretând o piesă la un sintetizator dintre cele de agățat pe umăr. Acum văd că nu era doar o joacă, un experiment așa cum gândeam eu sau o serie de cântări cu tineri puțin mai sus decât oricare din generația lor, acum îmi dau seama că Tal era acolo cot la cot cu monștrii sacri ai jazz-ului. Astea sunt mentalitățile actuale ale cetățenilor moderni, emigrează la orice vârstă, muncesc din greu să-și facă un nume și la final culeg laurii. La douăzeci de ani are primul album, Transformation, pe care îl înregistreză în doar două zile. Îi are în ,,subordine” ca leader de grup, grup ce poartă numele basistei, pe Keith Carlock, John Beasley și Jeff ,,Tain” Watts. În acești opt ani reușește performanța de a fi parte pe nu mai puțin de nouăsprezece discuri aparținând lui Hancock, Steve Lukather, Trevor Ranin, Ryan Adams, Jeff Beck, cu care are o relație de apropiere muzicală timp de șapte ani, Macy Gray și alții. Îi are în potofoliu pe Sting și Jimmy Page, Jim Keltner și Jackson Browne alături de care a cântat pe câteva dintre aceste albume înregistrate direct din concert.
Tim Lefebvre acoperă două secțiuni muzicale: una de compozitor și una de interpret pe corzile grave de bas. De la soundtrack-uri de film până show-uri de televiziune printre care și cel al lui Letterman. Nici lui din lipsesc din panoplie numele mari, câteva comune cu ale lui Tal. De adăugat Patti Austin, Philippe Saisse, Chaka Kan, Neil Diamond, Jim Belushi și destule alte nume mai puțin sonore în România, dar cu greutate dincolo, în țara tuturor posibilităților.
