Spații culturale nr. 24 (4)

Podiumul Poeţilor

Petru SOLONARU

Toate-şi au ascunsul…

Toate-şi au ascunsul după-acelaşi văl.
Doar privind vedea-vom ,,dedesubtul’’ să-l
trecem cum ,,asupra’’ unui singur fir
ce îl taie – Atropos darn ca adevăr…

Un arheu lucrează’în trupul nostru vag.
Zile nefoloase vântului distrag
recea trudă-a minţii ce s-ar crede’întâi.
Pe frământ şi-obidă pus-am rămăşag…

Cunoscând prostia n-am sporit pe cât
am sperat în scaldă, nici n-am coborât
din comoara nopţii când pustii ne-am dus.
Un acelaşi soare’în cerul mohorât

fi-va pomenire că nimic n-am fost.
Sărutând icoanei smalţul de pocost
gândul veşniciei umbra ne-a dedus
şi-am rămas ruine în sacrul adăpost…

Oul

Prin el însuşi poartă oul germen, plod,
ca ascuns al morţii într-al vieţii nod,
pe când, chiar spre miezu-i, înversată’în timp,
vie plasmă’în moarte-şi freamătă izvod.

Ca făgăduinţă nunţilor ce-l pier
fundu-i este ţarna, vârful, sfântul cer;
cu găina’într’însul, el în cloşcă dar,
trece al genezei purure mister.

Arhetip, veghează calm din început
tot ce după haos spre plutiri s-a vrut:
univers de soare, ape în nimic,
encephala piatră Unului tribut…

Centru-ocultităţii,’în trinitate drum,
sub pascala ziuă roşului costum
duce mai departe repetatul gol:
e ceva când nu e, dar fiind, e-altcum…

Odă

-Vai, numelor pier şi cuget că iar se-
‘îngână prezenţă!…Acelei întoarse
ca întrupare…Pustia-mi vor bate’în
sineitate…

A fi ori a nu, surpată smintire,
întreabă’în răspuns, dar face să-înmire
mult mai lăuntrul cruzimii aceste:
-După, ce este?…

Şi dacă Fiind, de ce Nimicie,
gol oglinzimii, sfiala să-mi scrie-
‘îndelungul ascult cu umbra ce doar e
pură uitare?…

-Tu, cauză, vino, stingându-te’în mine,
calmă fecioară a morţii, şi ţine
într’adins mie rugarea, să treacă
mie-mi, chiar dacă,

Fiinţa’în Nimic, ce-i lesne să prade
cu vânt orbitor a spaimelor nade,
chezaşă îmi stă. Chemarea-i cea mută’în
vis mă strămută…

Cana

Plină sub ivire, seacă la apus,
una-i cana vieţii: n-are-un gram în plus…
Dăinuind neantul candidei visări,
mistuie cel dubiu: ,,- Cum e jos, şi sus?…’’

Neamuri de sfială spaimei se succed.
Vin şi trec ursite’în luminosul pled
unde zile poartă înzorit şi-amurg…
Spre deşert le scrie’în smalţ de sori aed…

Nu-i a numărare lipsa – viu cuvânt –
cât uitări de-aminte doară par că sunt…
Curge lumea’în sine dintr-un stins ocean.
Ce a fost, ori fi-va…iluzoriu vânt.

-Bucură-te, suflet, totuşi, clipe-ţi zic!
Poţi domni deplinul chiar să n-ai nimic.
Însă, de ţi-s toate, ferm, pleca-vei gol.
Ce-i în bolta mare e şi’în punctul mic…

Fibonacci

Când complică simplitatea, simplizând cea complicare,
prin spirală zeul doarme a visa că totul pare
a nimicului măsură ce’în cochilii vagi aşterne
timpul pe secunda vastă, vremea după căi eterne.

Matematici, frunzei crude, galaxii cad să desfire
întru şirul – Fibonacci curba, sfânta unduire,
dreaptă–unghi, scăldată’în număr, ce, pornind dinUnul, scrie
tot misterul stării ample mângâiat cu-a sa pustie.

Dacă poarta auree dă-într-un colb fără de seamă,
iar mirarea labirintă chiar sub Zero se destramă,
împărţirea nefinită n-au cei clari s-o înţeleagă:

Domnul stăruie lăuntru…când afară-i lumea’întreagă
spre-a întemeia iluzii pe un sine ce – absentează,
hipostaziind tăcerea care tace – a hipostază…

Florentin POPESCU

Tăbliţă de la Ninive

Supus eram celui neînduplecat: lui Enlil
şi-aveam în putere dimineţile, nopţile
şi crugul destinului altora; în mâinile mele
se rotea scrânciobul lumii acesteia
până la streaşina stelelor
prin care eu însumi priveam spre pământ.
Puternic eram împărţind fericirea
şi durerea şi râsul şi plânsul
fără să ştiu şi fără s-aud
cum picioarele mele, precum un copac
se-acopereau de scoarţă bătrână,
puternic eram ţinând în mână cântarul
faptelor bune ori rele, judecându-le singur
fără să ştiu şi fără s-aud
cum inima, cum privirile mele
şi cum gândul meu se-acopereau treptat
de-o rugină adâncă adusă de mare
întorcându-mă-n demultul vârstelor mele
până-ajungeam un tânăr, până-ajungeam copil
judecându-vă mult prea blând,
mult prea-nţelept şi cu bunătate.
Iertaţi-mă,
supus eram celui neînduplecat: lui Enlil.

Petrache PLOPEANU

1.
prietenul meu e din plastic de cea mai bună calitate
standardul ingenuu îi brevetează golurile inutile de aer

în care plutește printre moleculele clonate de bioxid de carbon
acum se crede aripă de libelulă
antenă creață de greier mare maestru cântăreț
picior suav de călugăriță gata oricând să-ți roadă unghiile
are momentele lui în care se crede în stare de orice
are starea de orice
ca pe un pol în care trăiesc salamandre de zăpadă
așa își explică el topirea ghețarilor

„erau multe animale ciudate pe acel pământ
erau urme de oameni care se doreau animale
erau cântare cu iz de solzi de dipnoy din alte timpuri
și cântau toate gurile în folii subțiri de polietilenă și dinți de oricalc
și mugeau toate gâtlejurile unse cu cleiuri siliconice
nimeni nu mai cerșea ștergerea inscripțiilor de pe porți
scările se împărțeau cu dărnicie tuturor celor doritori de înălțări elastice”

fuga din camera îngustă plină cu lucruri goale
a organizat-o în mare secret la fel ca aselenizarea pe o sferă
de cauciuc
un pas mic pentru el
un pas și mai mic pentru omenire
și lovită fiind de acest nou arhimede al pvc-ului
planeta aceea a sărit prin tot universul cuprins între pereții de celofan
planetariumul l-a primit ca pe un extraterestru
dintr-un film cu buget redus
și-a exfoliat rănile pline cu latex
și a oferit plasturii de ocazie pământenilor săi

credința lui era pusă astfel la încercare dimineața
când trebuia să dea la o parte cearșaful din relon
să se spele pe dinți cu periuța din polistiren
să-și tragă pe el chiloții din poliester
să-și îmbrace costumul poliamidic
și să-și strige toți psalmii translucizi către soare-răsare

„eu am intrat în acea sferă prinsă în chingi
i-am curățat cu mare atenție urmele de insecte curioase
m-am învăluit în toate scurgerile lor
eram primul dintre ultimii oameni
cel care ascundea de sine pielea gălbuie a clipei”

un cadran plutea peste lume ca un memento al neruperii
lumea se întindea peste el ca o haină prost croită
și-am dorit să închid de îndată toate combinatele chimice
în mine

2.
dumnezeu de unică folosinţă
a venit cu Borderoul
acolo era trecut fiecare apostol fiecare sfânt
fiecare mucenic şi martir
de parte bărbătească şi de parte femeiască
pe fiecare rând câte unul
a privit apoi cu luare aminte şi cu pioşenie
spre altar şi spre paraclis
unde apostolii aceştia sfinţii şi sfintele mucenicii şi mucenicele martiri şi martirele
îşi ocupau fiecare icoanele

ca şi când se află în borderou
cugetă cel trimis să repare ce stricaseră alţii

au scos toate părţile de lemn
toate părţile de argint
de aur
pietrele preţioase
ferecăturile
toţi apostolii toţi sfinţii şi sfintele toţi mucenicii şi mucenicele toţi martirii şi martirele
şi i-au aşezat în lăzi de plastic
ca în rubricile borderoului

la fel spune Restauratorul
ca pe rândurile şi coloanele paraclisului

acum ochii lui pot să pătrundă
printre ramele goale din lemn direct în altar
şi de acolo au fost scoşi apostolii sfinţii şi sfintele mucenicii şi mucenicele martirii şi martirele
şi au fost aşezaţi şi ei în alte lăzi de plastic

peste toate acestea s-au aşezat folii de protecţie şi
plăci subţiri de polistiren

au venit apoi alţii
ei au aşezat în acele locuri
apostoli din plastic
sfinţi din plastic
martiri şi martire din plastic
mucenici şi mucenice din plastic
au înlocuit filele bibliei cu instrucţiuni
de folosire a materialelor sintetice
a foliilor de unică folosinţă
şi au îngânat în cor psalmi de unică folosinţă
foşnitori precum nylonul
precum polipropilena de vinil
sau alte invenţii de unică folosinţă
ale acestui început de mileniu
de unică folosinţă

3.
samson își pusese în păr câteva meșe din polipropilenă
testele indicau o rezistență sporită la rupere și o mitologizare accentuată

dar dalila nu avea să știe niciodată adevărata cauză a eșecului ei
piesa bulevardieră se jucă doar câteva clipe cu secundarul spart
un actor spân simțea cum crește invidia
altul meteorolog de serviciu la pompe funebre
recitea erata la cartea sfântă
(ediție revăzută cu pagini de celuloid
adăugită cu sensuri poliamidice)

„numele toate au fost lăcuite într-un loc numit anume
și erau silabele de început schimbate între ele la față
și oricare ar fi fost dorințele toate se ajungea la revers
cei chemați pe numele lor se înălțau
cei nestrigați se înălțau
și au fost pe toată câmpia doar doi”

noul erou nu avea nici un templu de dărâmat
timpul își întinsese de mult foliile de plastic peste ruine
cutiuțele din bachelită strânseseră în ele
ceea ce mai rămăsese din duhul său d’antan
adunat sortat inscripționat

doar femeia se pierduse pe acea câmpie din care
fusese extirpat trecutul
(abuzul de trecut dăunează grav viitorului
inscripție pe un pachet gol de țigări)
ea căuta la nesfârșit peruca din fibre de relon
din spirit de contradicție nu dădea crezare
instrucțiunilor de utilizare

„iată prima parte:
se dă la o parte nisipul iluzoriu
de mult cel adevărat este și el catalogat și pus la păstrare
iată a doua parte:
se percepe cu buricele degetelor
zeul care încă mai respiră în lipsă de altceva
iată a treia parte:
se zornăie ușor
ba un fulger ba un tufiș arzând ba valul mării”

eroina noastră joacă prea fals
pentru a mai convinge pe cineva învățat
cu lemnul cu piatra cu fierul cu aurul și lapislazuli
dar nimeni nu sesizează
spectatorii sunt din polistiren expandat atât de fragili
încât ea nu-și strigă replicile ci și le înmoaie în clei kaurit
ele rămân astfel lipite de urechile lor
până la următoarea reprezentație despre tăierea părului
ca sublimare a mitului neprotejat

DUMITRU PANĂ

Sfera (poveste)

s-a retras în cămăruţa lui din lemn

şi pământ lipită de spatele casei.

îşi aştepta moartea.

şi-a pus toate în ordine.

a lăsat vorbă ce trebuie.

şi acum priveşte la televizor.

mai citeşte din Cărţile Sfinte

mai îngână câte un cântecel ostăşesc.

dar mai mult priveşte la televizor

care îl plictiseşte de moarte.

,,aşa nu-i chip să trăiesc. Aşa nu-i chip

să mor”. aşa că

s-a ridicat din pat şi a ieşit pe la treburi.

a construit chiar şi o sferă (cum spune

Diogene Laertios despre Anaximandru).

dar acum oricine poate construi o sferă.

la un timp ai lui nu l-au mai găsit în cămăruţă

nici pe afară. televizorul mergea fără el. sfera

s-o rostogoli şi acum pe undeva

prin cele patru zări.

Mai mult decât

Histria Tomis Callatis îmi spun

şi-i spun şi fiului meu. marea

pentru ultima oară anul acesta.

în toate culorile lumii. altele

nu-mi mai pot

închipui. doar culorile aşteptării

culorile visului. acolo unde

marea se tulbură numai de frig.

tristeţea întârzie anotimpuri. tris-

teţea întârzie o întreagă poveste. acolo

unde o fereastră spre mare este mai mult

Decât o carte de poezie

O dată cu

pentru mine totul începe în octombrie

o dată cu galbenul pierdut cu roşul

maieutic şi brunul ironic

cu vânatul răstălmăcit. culori risipite

sub tălpi şi sub orizont. când

nu mai scriu decât la o singură carte

care nu va fi citită de cineva dar

câţiva o rescriu fiecare în anotimpul lui

Celălalt acum

te privesc şi mă gândesc la iubire.

te privesc mă gândesc la iubire şi tac.

sclav memoriei stăpân uitării

prieten clipei de-acum.

sau de-acum?

m-am risipit şi-am înţeles într-un târziu

adică la timp.

acum sunt uşor ca un cântec de luptă.

acum sunt greu ca un cântec de moarte.

în largul uşii în orizontul mării c-un trandafir

ghimpe-al iubirii în mâini.

vor fi fost primele cuvinte dintre noi

În haiku

trecând unul pe

lângă altul umbrele

ni s-au întâlnit

Antiecou la Ungaretti

între floarea culeasă de mine

şi aceeaşi floare dăruită ţie

eu imens-intens

Ce n-am spus

am spus că mă duc la Ierusalim

şi nu m-am dus la Ierusalim.

n-am spus că rămân aici

în târgul din îndepărtata provincie

unde nimeni nu mai vrea să înveţe

limba vechilor greci şi am rămas.

mi-e frică acum de tot ce n-am spus

Copilăria

copilăria

din care-ţi vine totul

şi nu-ţi rămâne nimic

uneori copilăria e de foarte demult. alteori

a de ieri. de acum. uneori copilăria

are minute sau clipe. alteori doar anotimpuri.

copilăria mea cu care nu mă pot împăca.

copilăria

din care nu-ţi vine nimic

şi-ţi rămâne totul

De mâine trebuie

de mâine trebuie să încep

la zid. şi nu am nici piatra nici priceperea

nici locul pregătit. dar trebuie să încep.

la acelaşi zid sau la altul.

mai nou mai vechi e acelaşi

zid. şi acest trebuie nu-i puţin în aceste

vremuri de cârpă

Cum apa

din piatră de râu

treptele casei pe care urc

şi cobor

cum apa ce trece

Coincidentia propositorum

când râsul spune aproape totul

şi plânsul aproape nimic

tăcerea dinaintea tuturor cuvintelor.

tăcerea de după toate cuvintele

te îmbraci ca un trup muritor femeie

te dezbraci ca un trup nemuritor

ce cântă cel singur plânge corul

ce cântă corul plânge cel singur

când plânsul spune aproape totul

şi râsul aproape nimic