Spații culturale nr. 30 (10)

Petrache PLOPEANU

A cincea zi
(fragment)

De ce am spus aproape direct și nu direct? Pentru că în acele vremuri chiar și ucigașii beneficiau de clemență disproporționată față de crimele făptuite, iar Nicu nu era de fel vreun ucigaș, asta dacă nu ne referim la „vâna” sa pe care poate chiar el o omorâse. Dar pentru acest fel de „omoruri” statul care dispunea de legi, tribunale, judecători, polițiști, penitenciare, gardieni, deținuți, că doar și ei sunt ai statului și, dacă ei nu ar exista, ar fi dispărut o întreagă lume, nu condamna pe nimeni. Sigur, acea lume acum a dispărut, de fapt mai de mult, dar nu datorită dispariției legilor, tribunalelor, judecătorilor și tuturor celorlalte nume, enumerate mai sus, pentru că Vasile Solomon îi mai spusese lui Nicu, iar prin el am aflat și noi, că fiecărui nume îi este atașată o realitate și invers. Așa că indiferent că vom spune nume sau că vom denumi în mod specific acea realitate, aceasta nu se va schimba. Realitatea prezentă este aceea a dispariției lumii lui Nicu, cel de la începutul mileniului al II-lea al erei zise creștine, sau era noastră de către cei necreștini, sau în alt mod. Și așa mai departe. Nici Nicu nu a fost condamnat că-i murise sau că-și omorâse vâna. Oricât ar fi fost legile de dure, iar judecătorii oricât de părtinitori sau nedrepți, nu găseau suficientă seriozitate pentru a judeca un astfel de proces, care din capul locului ar fi căzut în ridicol. De aceea a trecut ceva timp până când Nicu să-și facă bocceluța și să plece cătană, dar la un alt fel de cătănie, una mult asemănătoare cu cea adevărată, doar vestimentația ce mai diferea. Dacă în cătănia adevărată soldații, caporalii și sergenții dormeau laolaltă în dormitoare deschise, în cătănia în haine vărgate, e și asta o vorbă, că doar statul nu avea haine de genul acesta pentru falsele cătane, ci așa venea vorba, luată și ea de prin cronici și foiletoanele trecute, spun, în această cătănie, ușile erau bine închise, iar plantonul era gardianul de serviciu, care păzea nu bocancii camarazilor săi, ci chiar pe camarazii săi, nefiind o prea mare deosebire între gardieni și deținuți și ideea, dar și realitatea închiderii. Una avea un grad de temporalitate mai redus, a gardienilor, alta mai mare, a deținuților, fiecăruia cu capacitățile proprii, fiecăruia după nevoi. Pentru falsa cătănie la care îl trimitea statul acela cu o tranziție adevărată, dar niciodată sfârșită spre democrație, o fi fost una adevărată sau una falsă?, Nicu s-a pregătit luându-se după vorbe și fapte. Încă de când era în spital, profitase de una dintre doctorițe, la fel de blondă ca Angela și ca Dana, Silvia. Îi spusese că numele ei înseamnă pădure și adăugase că ar dori să intre în pădurea ei. Probabil că lovitura la cap din cauza accidentului, măcar așa să se răzbune și copacul lovit pentru dezrădăcinarea sa, îl făcuse foarte direct cu femeile. După momentul etimologic urma neapărat, cel puțin așa vedea el atunci lucrurile, momentul erotic. În mintea sa învălmășită de scoarța tare a nucului pe care îl izbise, chiar credea că etimologia salvează bărbăția, uitând că de fapt scoaterea vinelor copacului din pământul mamă nu însemna neapărat crearea posibilitatea introducerii vânei sale în altceva decât în pământ. Probabil că noi suntem oarecum confuzi, neînțelegând prea bine realitățile acelei vremi, de vreme ce doctorița chiar acceptase, la modul ideal deocamdată, trecerea de la momentul etimologic la cel erotic, moment însă care a rămas tot ideal, ceea ce ne face să avem din nou încredere în capacitățile noastre de a discerne realitatea de iluzie, ceea ce nu-i de colea în aceste timpuri prezente! Presimțirile lui Nicu, știrile despre viața în falsa cătănie, l-au pus în gardă, dar nu aceea în care o întâlnea pe doctorița cu pricina, despre ale cărei iluzii am vorbit deja, ci în starea aceea de veghe, de prudență că e posibil chiar orice, inclusiv ca el să meargă la pușcărie. Iar despre viața de noapte la pușcărie Nicu avea cele mai multe informații, care l-au apropiat de fapt cel mai mult de doctoriță. După neconsumarea momentului erotic, Nicu a simulat, a fost nevoit să o facă, revenirea unor consecințe ale accidentului, i-a cerut cu lacrimi în ochi, doar în ochi, nicio lacrimă nedesprinzându-se de obrajii săi, un certificat de bolnav cu hepatita C sau B sau alte litere din alfabetul pe atunci încă în vigoare, care să-l ferească de obligațiile inerente muncii de noapte în dormitoarele închise și păzite de gardienii-plantoane. Hopa, a spus el prima dată intrând în acest dormitor, mai înainte de a se întoarce cu spatele la ceilalți pentru a-și pune lucrurile pe patul de sus, liber încă, ia uitați ce am aici, le-a spus el falselor cătane îmbătrânite în rele, dacă vă atingeți de mine vă îmbolnăviți de hepatita C, sau B, sau alte litere, cum am spus mai înainte. În liniștea de câmpie care s-a creat, ca la întemeierea Partidului Comunist în ’21, a răsunat un glas gâjâit, da’ paradontoză ai? Nenorociților, le-a spus Nicu colegilor de dormitor, atunci când, după fix doi ani, i-a venit ordinul de liberare, exact ca în armată, nu o să plec fără să vă toc în bătaie și i-a tocat. I-au mai dat cinci zile pentru a-i analiza din nou dosarul de eliberare condiționată. Asta l-a salvat pe Nicu de la multe întâmplări care acum sunt interpretabile în mod diferit, dar care au dus la una și aceeași realitate. E și asta o poveste, desigur ca multe altele…

***
De fapt, ca să fim foarte corecți în ceea ce afirmăm aici, vom spune că lui Nicu nu i s-au dat încă cinci zile în plus, față de cei doi ani pe care îi petrecuse în închisoare, după care urma să fie eliberat condiționat, ci însăși destinul i-a mai dat cele cinci zile, care, dacă nu intervenea, s-ar fi putut prelungi mult mai mult, chiar cu întreaga perioadă pronunțată inițial de judecătorul pe care îl chema Pilat. Desigur, în cazul lui Nicu, prelungirea sau neprelungirea nu mai reprezentau nimic din punct de vedere juridic, date fiind evenimentele petrecute ulterior. Nu avea acest judecător nicio legătură cu vechiul Pillat din Pont, dar nici nu s-a spălat pe mâini în cauza judecată și așa se face că a primit Nicu cei trei ani la care se adăugase ceilalți doi anteriori. Când am spus că „i-au mai dat cinci zile” ne-am referit la cei îndrituiți să o facă, adică instituțiile abilitate ale justiției, judecători de tipul lui Pilat, care cum se spune este orb și el, aparținând unei instituții oarbe. În cazul lui Nicu, orbirea i-a folosit acestuia, indiscutabil, în momentul când, desigur din cauza sa, a fost amânată eliberarea condiționată tot de același judecător, care din nou nu s-a spălat pe mâini, ca și cum întreaga sa viață ar fi stat cu mâinile nespălate, așteptând reanalizarea oportunității eliberării lui Nicu înainte de termen. Nu se precizase că ar fi vorba de o zi, de cinci zile sau de mai multe, dar acel destin la care ne-am raportat mai înainte, a făcut ca un lucru indeterminat în timp, să capete o poziționare perfectă față de această dimensiune, cinci zile, pentru că doar atât a mai stat Nicu în închisoare, care devenise în a cincea zi un loc deschis, la fel de deschis ca preria, savana, stepa sau ca oricare alt loc caracterizat așa. În vremea noastră cuvinte ca „loc deschis” „savană”, „stepă”, nu prea mai au sens, dar oamenii își mai aduc aminte cu ajutorul cântecelor, basmelor, legendelor și miturilor nou apărute după cea de-a cincea zi de după pronunțarea eliberării condiționate a lui Nicu, cel puțin de cuvintele care desemnau alte realități, uneori înclinând neîncrezători din cap, bineînțeles a negare. Dar cum știm totuși și noi și cum o știți foarte bine voi, în vremurile anterioare celei de-a cincea zi existau și savane și stepe și prerii și deșerturi și multe alte locuri lipsite în mod natural, dar și artificial, știau oamenii ce fac punându-se pe distrus, de plinătatea lor. Pe Nicu nu l-au interesat niciodată înainte asemenea lucruri naturale, ba chiar fugea de ele, iar bătălia pentru pământ cu soră-sa nu avusese, știm și noi și știți și voi lucrul respectiv, nicio raportare la dragostea de glie, folosim aici un termen care în vremurile acelea sugerau o relație aproape fizică între om și pământ. Am aflat însă deja care erau relațiile în care era interesat Nicu, natura situându-se pentru el între coapsa dreaptă și cea stângă a unei femei. Am uitat între timp să vorbim de victoriile lui Nicu, dacă au mai fost posibile în închisoare și trebuie să o spunem că nu. Având o hepatită B, C sau alta la fel de periculoasă, certificată oficial prin bucata de hârtie cu antetul Spitalului Județean, deținea în schimb o dantură perfectă și o igienă bucală excelentă. Saliva sa era atât de corozivă, după cum constatase în ultima perioadă a conviețuirii lor, lesbiana Dana, încât nici un germen, vreun virus, vreo bacterie, nu rezistau mai mult de câteva minute în cavitatea bucală a lui Nicu. Dinții săi străluceau de curățenie, respirația sa era frumos mirositoare, limba sa avea o culoare trandafirie, atrăgătoare. Părerea noastră a fost și a camarazilor de celulă și folosim aici intenționat, din nou, două cuvinte care au legătură ba cu armata, pe care mai înainte am numit-o cătănie, desigur cu o altă intenție pe care ați și identificat-o, deci folosim primul cuvânt care are legătură cu armata, „camarazi” și un al doilea care se identifică fără aportul nostru, cu pușcăria, „celulă”. L-am folosit pe cel dintâi deoarece ca și în armată, au fost lângă el, șold lângă umăr, pântec lângă obraz, păr lângă păr, Nicu își lăsase barbă, asta fusese cererea generală și pe al doilea pentru că într-adevăr celula a fost cu adevărat o celulă pentru același Nicu. În aceste condiții desigur că putem afirma victoria inteligenței asupra forței, a igienei asupra vulgului, pentru că Nicu a inițiat în închisoare un curs de igienă, afirmând că umanitatea se găsește în fața unei hotărâri cruciale, ori devine un loc mai curat, ori dispare, iar rolul lui este acela de a-i convinge pe camarazii săi să se spele des inclusiv pe acele părți pe care altădată mama sa, căreia-i aplicase, vă amintiți, o corecție înainte de a încerca același lucru și cu copacul pe care-l lovise cu Dacia „bietului meu tata”, le numea „părți rușinoase”! Lui Nicu nu-i fusese niciodată rușine, înainte de lăsarea vânei, cu „părțile” lui „rușinoase” pe care le elogia împreună cu unsurosul său prieten, „Doctorul” Ion. Nu-i fusese rușine nici cu „părțile rușinoase” ale Angelei și ale Danei, cum nici lor nu le era rușine de ele. Acum Nicu îi iniția pe camarazii de celulă în igiena „părților rușinoase”, dar și a altora mai puțin rușinoase, căci vorba de mai sus despre parte și întreg, oarecum reinterpretată metonimic: întregul se regăsește prin parte și partea prin întreg. În închisoare a aflat Nicu relația clară dintre parte și întreg, ca și noutăți despre solidaritatea unor părți anatomice fără nicio relație structurală foarte clară între ele. Și cum am spune, ziua le preda, iar noaptea se preda. Era o condiție pusă de el și de camarazii săi în mod reciproc. Nu se știe dacă avantajos și pentru Nicu în acele momente, dar în mod sigur avantajoasă privind a la long-ul istoriei, „tocarea” celor cu care s-a împărțit și ziua și noaptea, cafteala, bumbăceala, înghesuiala pe care le-a administrat-o la urmă, împiedicându-l să părăsească acel loc mai devreme, ceea ce ar fi dus la inexistența oportunității acestui text! Desigur este aceeași poveste ca multe altele care au urmat!

***
Carcera în care a fost izolat Nicu după tărășenia cu „tocarea” tovarășilor săi de jocuri nocturne forțate, din cei doi ani pe care-i petrecuse în închisoare, nu era cu mult mai diferită decât dormitorul comun. Chiar ultimul cuvânt ilustrează diferența, ceea ce se chema carceră nefiind altceva decât o altă încăpere, mai redusă ca dimensiuni, prevăzută cu o ușă plină, din tablă groasă de cinci, milimetri desigur, că centimetri ar fi fost, chiar pentru vremurile acelea și pentru faptele celor închiși aici, exagerat. Ne gândim și la spiritul de economie care însuflețea pe cei care construiseră pușcăria și care nu au staționat vreo zi în ea, ei aveau alte pușcării în care să fie închiși, iar acolo nu se făcea caz de spiritul de economie. Indiferent de spiritul care anima pe cei din afară sau pe cei dinăuntrul pușcăriei, Nicu avea să profite de pe urma închiderii sale în carceră, pentru că aceasta se găsea undeva la subsol și ne gândim de mult timp că poate și acest fapt i-a fost favorabil, cu toate că există voci care afirmă astăzi că totul a fost doar un joc al întâmplării, la fel ca și jocurile nocturne al căror obiect era Nicu. Dacă a fost așa sau altfel, nu o putem proba în nici un fel, iar faptele au intrat de mult în categoria mitului. Ați înțeles probabil că în cămăruța de la subsol, în care altădată se țineau murăturile pentru deținuți și care căpătase cu timpul altă destinație, dar putem spune că în acest moment, murăturile fuseseră înlocuite de o legumă, nu pătrundea prea multă lumină, dar asta nu-l deranja prea mult pe Nicu. Cele cinci zile pe care le-a petrecut aici, în tăcere și aproape întuneric, i-au oferit prilejul unei auto-reflecții asupra vieții sale de până atunci, iar ceea ce a constatat în final l-a determinat să facă acel gest care, după unii cercetători din zilele noastre se constituie în alfa și omega lumii noastre. Alfa și Omega reprezentau în vechiul alfabet grec, preluat de greci de la fenicieni, iar de la greci de către romani și apoi de mulți alții, prima și ultima literă, începutul și sfârșitul. În Apocalipsă 21 (6) se spune: „Apoi a zis: S-a isprăvit ! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții.” Tot acolo, Apocalipsa 1 (8), se mai spune și: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, zice Domnul Dumnezeu, cel ce este, cel ce era și cel ce vine.” Nicu habar nu avea de ce spune Apocalipsa, dar știa destul de bine, de la același profesor de istorie din gimnaziu, Vasile Solomon, semnificația celor două cuvinte. Chiar dacă semnificațiile lui alfa și a lui omega îi erau clare, la fel de neștiutor ca în privința conținutului Apocalipsei era și în privința faptului că el, Nicu sau Nicolae, și credem că este timpul să folosim de acum încolo acest ultim nume, care dă întreaga greutate a ceea ce va apăsa pe umerii săi în viitor, avea să fie Alpha și Omega acestui timp, trecut – prezent – viitor. Că el va face prin sine însuși posibilă continuitatea speciei umane și că, învins temporar, Nicolae avea să devină Marele Victorios!, Semn de exclamare. Bineînțeles, nu meditația sa la propria viață l-a transformat în Alpha și Omega, nici cunoștințele sale etimologice și nici măcar faptul că avea în sine Duh de viață stătător. Apostolul Pavel în prima Epistolă către corintieni scria: <<45. Precum şi este scris: ,,Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă">>. Pentru economia poveștii noastre ar fi fost mult mai bine ca Nicolae să se numească Adam. Am fi putut atunci crea o mitologie în care comparația dintre primul Adam și al doilea, adică cel ce se numește acum Nicolae, să aibă semnificații mult mai sugestive. Dar Nicolae nu era Adam, chiar dacă i-a preluat rolul de întemeietor al unei alte umanități. S-au acumulat deja destul de multe aluzii la ceea ce se va întâmpla, dar încă nu există acel fir roșu care să dea viață, la fel ca Duhul dătător de viață, tuturor acestor elemente, aparent disparate. Am spus că Nicolae este Omega și Alpha, Sfârșitul și Începutul, termenii au fost schimbați de conciliile ecumenice care au urmat Celei de-a 5-a Zi. Am spus că pe umerii săi va apăsa greutatea întemeierii unei noi umanități. Am spus de asemenea că el avea să devină Marele Victorios. Am repetat cuvintele Bibliei din Apocalipsa lui Ioan, despre cel căruia îi este sete și care va bea fără plată din izvorul vieții și cuvintele Apostolului Pavel despre Adam cel de pe urmă, la fel cu duh dătător de viață. Sunt suficiente elemente pe care le putem închega acum într-o aserțiune rațională, cu toate că tot ce avea să se petreacă numai rațional nu a fost. Cel puțin o vreme până când oamenii, câți au mai rămas pe pământ, au aflat despre Nicolae. Ceea ce a aflat Nicolae despre sine chiar de la el, în cursul celor cinci zile de reflecții, nu l-a mulțumit absolut deloc. În închisoare abandonase convingerea că este un victorios, realitatea se dovedise mai puternică decât el și acționa chiar prin cei de lângă el pentru a i se impune. Poate mai păstra undeva ideea aceasta, așa se explică „tocarea” acelora care mai rămăseseră împreună cu el în închisoare, în același dormitor ca la început. Și aici a fost vorba și de un început și de un sfârșit, dar nu putem vorbi despre alfa și omega și în acest caz. Nu putem să dăm mărgăritare porcilor, pentru a fi aproape de cuvântul Bibliei. Nemulțumirea existențială l-a adus pe Nicolae în starea în care viața ar putea fi luată înapoi de Duhul dătător de viață, care în această situație nu s-ar mai numi așa ci, poate, Duhul creditor de viață, omul având un fel de credit dat de Duh, iar când acesta ajunge la scadență, Duhul îl ia înapoi cu dobânda aferentă. Desigur. Iată ce credem noi că l-a determinat pe Nicolae să bea o sticlă întreagă de insecticid, pe care o găsise, lăsată absolut întâmplător, lângă ușa sa, atunci când în a patra zi, pe seară, l-au scos pentru rezolvarea unor minore probleme administrative. Și suntem siguri că nu setea l-a îndemnat să bea, sau poate că a fost un alt fel de sete pe care omul și-o astâmpără fără plată. Dacă a fost o crasă neglijență din partea celui care folosise aceste substanțe pentru deparazitarea celulelor de la parter, dacă fusese o încercare de a subtiliza un bun al statului care aparținea în egală măsură și deținuților și gardienilor și procurorilor și judecătorilor și Angelei și Danei și Silviei, dacă fusese chiar mâna destinului care acționează după cum se știe fără rațiune și fără frică și prihană, că toate astea sunt specifice doar omului, nu avem de unde să știm. Cert este că Nicolae a găsit sticla de insecticid, Made in Germany, iarăși doar un spațiu geografic pentru noi, cei de astăzi, fără nici un fel de legătură cu ideea de stat atât de dragă atunci și luând-o cu el în carceră după o noapte, iarăși nu știm dacă de nesomn sau de somn, care l-a sfătuit ce să facă, în dimineața zilei de 21 decembrie 2012, la ora 11,10 a băut lichidul ucigaș ca pe limonadă. Și-a amintit cu acest prilej, într-o scurtă reflecție de data asta, că Angela făcea limonadă de casă. Că amintirea aceasta a fost ultima, știm sigur din spusele ulterioare ale Marelui Victorios, ale Noului Adam, ale lui Nicolae Omega și Alpha. Cum s-a sfârșit Sfârșitul și cum a început, Începutul, este aceeași poveste.

***
Ceea ce s-a petrecut nu are nicio legătură cu modul în care umanitatea a rezolvat problema inventarierii clipelor, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor, deceniilor, secolelor, epocilor, erelor și altor asemenea cuvinte prin care oamenii chiar cred că pun în ordine, ce fel de ordine o fi aceea, în care firul de nisip, omul, caută să-și impună importanța asupra universului! Dar indiferent de opinia noastră, firele de nisip există, la fel ca și numele celuia care se numește Om, cu „O”, iar acest fapt nu prea are o semnificație majoră în explicațiile pe care noi încercăm să vi le dăm, Prea Onorate Instanțe Aleatorii! Nu noi suntem vinovații, ci chiar acela care se numește „Victoriosul” și care astăzi este preamărit de toți. Dar aveți aceeași răbdare cu el pe care o aveți cu noi! Și mai ales explicați de ce ora are atâta importanță pentru cele spuse de noi, ora cea numită mai sus, adică 11 și 10 minute? Dacă privim într-un mod retrospectiv, cu toate că acest fel de a privi nu ne poate aduce prea multe lămuriri, dar să încercăm măcar așa, cum s-ar spune, de amorul artei și cum bine știm amorul pentru artă este una dintre cele mai importante ocupații ale zilelor noastre, deci, dacă privim totuși retrospectiv, vom sesiza, astăzi copii de școală au jocuri în care ora 11,10 este piatră de hotar pentru trecerea la Noua Eră inaugurată fix la 11,11, vom sesiza așadar, că relativitatea unei simple notații temporare a devenit prin forța universului, absolutul însuși! Hai să n-o mai lungim, asta este altă vorbă care iarăși nu mai știm de unde derivă, cu toate că bănuim o oarecare înrudire cu măsura vânei lui Nicolae Alpha și Omega. Și să spunem din nou că fix la 11,11 la 21 decembrie 2012 planetele din ceea ce se numea atunci Sistemul Solar, respectând o veche și înțeleaptă predicție, s-au aliniat cam așa cum se aliniau foarte des, într-un trecut de fericită amintire, picioarele lui Nicolae și ale Angelei sub plapumă. Spuneam că atunci planetele alcătuiau ceea ce se numea Sistemul Solar și folosim pentru asta trecutul imperfect. Asta din două motive: unu, pentru că din 21 decembrie 2012, de la ora 11,11 Sistemul Solar și-a încheiat existența și despre tot ce a fost înainte de asta, spunem se numea, pentru că acum nu se mai numește, deoarece nu mai există. Nu știm de ce, nu mai avem de atunci până azi vreo îndoială și nu știm de ce ar trebui să ne îndoim că asta va continua și în viitorul îndepărtat, dar alinierea a fost dăunătoare chiar celor care au produs-o, planetelor înseși acestea nefiind din aceeași specie cu picioarele lui Nicolae și ale Angelei ca să se bucure de alinierile dese. Nu și Pământului și aici este taina pe care Alpha și Omega de dincolo de prezența lui Nicolae, nu ne-a dezvăluit-o niciodată, cu toate încercările noastre de a părea credincioși de treabă. Doi, pentru că trecutul însuși era imperfect și merita să dispară. Punct! Desigur că pe atunci nimeni nu dorea așa ceva, mai mult nimeni nu credea că alinierea planetelor va produce altceva decât o înfierbântare a spiritelor, cum de altfel se mai întâmplase de atâtea ori de-a lungul istoriei oamenilor când era o dată mai rotundă, ca anul 1000, anul 2000 sau la apropierea câte unei comete sau un meteorit. Existau numeroși indivizi care spuneau, scriau și propovăduiau că omenirea și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul. Era aceasta o vorbă populară de duh atunci, este și acum, iar mălaiul este un aliment de bază pentru că porumbul este din belșug și, mai mult decât atât! Oamenii nu și-au trăit încă traiul, iar mălaiul, oricât ar mânca oamenii, nu-l vor putea sfârși niciodată pentru că lanurile de porumb înalt de patru metri, se întind cât vezi cu ochii, indiferent de voința omului și asta tot anul, nu doar câteva luni pe an. La fel și alte plante comestibile. Planetele s-au aliniat, au dispărut într-un nor de funcții matematice de neînțeles de către savanți, dar o dată cu ele s-a petrecut și celălalt fenomen foarte evident: dispariția oricărui metal de pe Pământ. Nici mayașii nu prevăzuseră lucrul acesta, dar pentru ei faptul nu a mai avut nici o importanță. Pentru cei din 2012 în schimb ora 11,12 a fost trecerea la altă lume. Lumea se sfârșise, dar nu așa cum preziseseră profeții de pe toate drumurile, ci pur și simplu prin dispariția unor materiale. Despre unul am spus. Al doilea a fost petrolul și tot ceea ce se obținuse vreodată pe baza lui: plasticul, medicamentele, alimentele sintetice și așa mai departe. Au dispărut adică, ceea ce oamenii numeau astfel, hidrocarburile. Adică vrem să spunem că societatea așa cum o cunoșteau oamenii la 11,10 nu mai exista. Societatea de la ora 11,12 era alta. Și acesta era numai începutul. Și pentru Nicolae era începutul, dar el și-a dat seama de asta abia la ora 11,30. Este o oră aproape rotundă, dar nici asta nu avea vreo importanță, așa cum și faptul că mayașii nu prevăzuseră cum anume avea să sfârșească lumea veche, nu mai avea pentru ei vreo importanță. Dacă ar fi să spunem opinia noastră, am spune că nici pentru oamenii anului 2012 nu mai avea vreo importanță că mayașii nu știuseră exact ce avea să se întâmple. Și desigur nici pentru noi cei de acum. Și chiar dacă ar fi știut, importanța ar fi fost aceeași. Nicolae era de aceeași părere și el, dar abia la 11,30 pentru că atunci s-a trezit din coma în care căzuse după ingerarea insecticidului găsit lângă ușa sa și, aici s-a speculat secole de-a rândul pe tema aceasta: cine a lăsat Sticla la îndemâna lui Nicolae? O fi fost o instanță divină?, sau pur și simplu divina întâmplare, care tot divină este și ea! Nicolae s-a trezit, a constatat că este mai viu ca oricând, că nu avea nici o greață după cheful cu otrava și nici o greață față de viață (rima a venit de la sine, așa cum vin multe acum!) și că este mai vesel ca oricând. Nimeni nu constatase anterior că insecticidul respectiv ar produce o stare de euforie pentru simplul motiv că aceia care se încumetaseră să-l bea nu se mai treziseră niciodată, iar cei care nu se încumetaseră, muriseră din alte cauze, iar faptul că Nicolae era vesel, era un fapt ca oricare altul de după ora 11,11. Pas cu pas, acțiunile sale au fost următoarele: a deschis ochii, a văzut o geană de lumină care venea de la ușa care nu mai exista, s-a întrebat dacă murise cumva și era în purgatoriu – nu îndrăznea să spere la mai sus, dar nici nu voia să-și închipuie ce era mai rău – s-a ridicat în picioare, a constatat cu uimire că se simte bine, a lovit cu piciorul bidonul, acum gol, de insecticid, a înjurat, dar vesel, sereleul producător, care o fi fost acela. A ieșit apoi din carceră privind aproape uimit locul unde fusese ușa, a urcat la parter și a văzut că totul era pustiu, nici țipenie de gardieni, deținuți, personalul auxiliar, consilier psihologic, bibliotecară, informatician etc. Formula de mai sus „și a văzut că totul era pustiu” este desigur pandantul celeilalte celebre expresii din Biblie: „și Dumnezeu a văzut că lumina este bună”. Iar despre mălai și lanurile de porumb înalte de patru metri și despre comparația dintre cele două expresii cea dumnezeiască și cea a lui Nicolae Alpha și Omega, continuă să ne spună aceeași poveste.

Mihaela MALEA STROE

Trist acrobat, poemul nerostirii

Iubite, de ştii spune-mi şi mie
Cine-ar putea să întoarcă din drum
Poemul de nespusă iubire târzie?

În dimineaţa asta, soră geamănă serii,
E atât de frig încât ninge, chiar ninge,
Pe sub tălpile şi pe tâmplele verii…
Şi, din sine, se naşte poemul acesta precum
Frumoasa pasăre, odinioară, din scrum.

Pe firul nezărit de subţire,
Prins înadins între viaţă şi moarte,
Poemul nerostitei iubiri aşază pas mărunt lângă pas,
Fragilă silabă după silabă…

Trist acrobat, pe cruce de aer crucificat,
Cu spatele drept, cu braţele-ntinse,
Mai departe, mai departe duce
Minunea propriului vis, adevărată şi întreagă,
Pe firul nesfârşit al benzii lui Moebius.

Deasupra lui, înaltă, genunea văzduhului,
Dedesubt – groapa cu lei, teluric abis,
… şi nici o plasă elastică de siguranţă!
Doar forfota de femei şi bărbaţi,
Pe jghiabul timpului – în vacanţă! –
Aşteaptă, cu ochi dilataţi, deznodământul.

Cade? Nu cade?!
Se prăbuşeşte iubirea în efemerul
… arenei de circ?
Sau uneşte pământul cu cerul?

Camelia Manuela SAVA

Radu

În noaptea pâcloasă ce acoperea aleea în totalitate, o lumină sfâşie cu gheara ei ascuţită aliniamentul dintre cele două rânduri de blocuri. Un zgomot infernal, scurt ca un ţipăt ascuţit de pasăre răpitoare, sparse acest întuneric stăpânitor.
Se împrăştiară pe jos câteva cioburi, probabil de la un far sau un geam al vreunei maşini parcate neregulamentar. O bufnitură şi atât… cele două-trei secunde de acalmie care urmară după impact fură urmate de nişte înjurături birjăreşti, neaoş româneşti, ce se auziră de la o fereastră deschisă: băga-mi-aş p…la în mă-ta, fir-aţi ai dracului cu adp-ul vostru cu tot… cine eşti, mă, acolo?! Mi-ai lovit maşina şi mi-ai înfundat bara, stai acolo, cobor îndată şi să nu cumva să pleci, fir-ai al naibii cu mă-ta cu tot… Care eşti, ăla? Idiotule! Şi în gândul său, Radu îl admonesta pe vinovat, cu toţi morţii şi răniţii, şi mai abitir cu mamele lor… fiindcă numai cei de la adp erau vinovaţi. Că nu voiau nemernicii acum în prag de iarnă să mai schimbe şi ei ora de aprindere a lampioanelor stradale, măcar cu un sfert de oră, acolo, ceva să vadă omul pe unde merge, nici aşa să te chiorăşti, că uite ce se întâmplă, mai pică în capcană vreun fraier care i-a pus mă-sa volanul în mână… Coborî în goană cele patru etaje ca să-l prindă pe făptaş, se îndreptă furios la culme către maşina lui având o lanternă gigantică în mâna, un far ce ar fi făcut de ruşine orice lampion de pe stradă.
Pe aleea din spatele blocului, într-un scuar, îşi parca liniştit maşina, în bună înţelegere cu vecinul de vizavi, care şi el îşi păstrase ca loc de parcare spaţiul de pe partea lui. În lipsa unui loc de parcare civilizat, se mulţumise cu ce se mai găsea, că deh, suprapopularea şi suprasaturarea adusă de tehnica modernă, maşinile accesibile oricui, plus lăcomia sau fandoseala unora făceau ca fiecare familie să deţină câte două sau trei automobile… mai aveau să îşi cumpere auto şi puştii de la grădiniţă… Cam astea erau gândurile lui când văzu în spatele maşinii sale o maşină roşie criminală care muşcase cu poftă din bara din spate a maşinii lui, spărgându-i totodată şi stopul pe frână. Ridică lanterna uriaşă şi rămase stupefiat: cu mâinile pe volan şi faţa aplecată, un cap blond cu un păr fantastic înţepenise acolo. Radu nu putea vedea cine e, nu recunoştea nicidecum persoana, dar se temea de ce e mai rău – dacă a păţit ceva, s-a lovit ori… Doamne fereşte… Rămăsese pentru un moment stană de piatră la vederea tabloului desprins din filmele horror: nu îşi dădea seama dacă e un clişeu sau nu, dar părea o femeie tânără şi şi-o închipuia şi frumoasă… Ciocăni cu delicateţe în geam şi trezi şoferiţa din transă. Ochii ei mari şi verzi de chihlimbar puteau fi ai unei pantere rănite: străluceau nedumeriţi şi umezi. Radu întrebă şi el speriat când aceasta deschise geamul:
– Aţi păţit ceva, doamnă?
– Nu, nu sunt rănită, e în regulă. Dar am spart ceva, nu ştiu prea bine ce. Cred că bara din spate e lovită serios.
– Nu e nimic, un fleac… Lăsaţi, că se rezolvă! O recunoscuse imediat ce îi văzuse faţa: era profesoara lui din liceu. Fusese admiratorul ei înfocat, însă niciodată nu schiţase vreun gest în acest sens. I se părea cultă, rafinată, delicată, minunată, aşa cum numai unii oameni pot fi, şi atunci nu ai altceva de făcut decât să îi iubeşti în taină şi să suferi… uitaţi, mâine dimineaţă veniţi să discutăm în linişte. Acum pot să vă ofer un ceai, o cafea, puţină apă, să vă mai reveniţi? V-aţi speriat destul de rău pentru un nimic… haideţi, urcaţi sus şi când vă mai liniştiţi puteţi pleca…
– Bine, dar poliţia…
– Nu e nevoie, o abordare amiabilă între părţi ar putea repara totul, s-a mai schimbat legislaţia, hai că se rezolvă repede… urcaţi, vă rog, nu mă refuzaţi… Era emoţionat şi mândru în acelaşi timp fiindcă femeia se lăsa purtată de braţul lui puternic şi protector…
– Dar tu nu eşti Radu!? Radu Simion!? Fostul meu elev?…
– Întocmai. M-aţi recunoscut?
– Da, mă simt ruşinată şi vinovată, ţi-am stricat maşina…
– Nu vă mai faceţi atâtea probleme, o să mă ocup mâine. Se repară uşor, haideţi să bem un ceai, să vă mai încălziţi. Mi-ar face mare plăcere, nu ne-am mai văzut de mult timp…
– Nu ştiu, e târziu, te-am deranjat la ora aceasta când aveai altceva mai bun de făcut…
– Nu accept un refuz, urcaţi.
Se simţi luată de un val ce o încălzea şi nu realiza ce se întâmplă cu ea, parcă era într-un vis ciudat din care nu se mai trezea. Nici nu conştientiză faptul că urcase patru etaje fără să gâfâie, o uşă masivă se deschise şi pătrunseră într-un hol luminat îmbietor. Se lăsă condusă într-un fotoliu masiv şi confortabil unde ar fi putut adormi (asta de la somniferele pe care le lua de la o vreme încoace, încolţită fiind de gânduri sumbre şi amintiri ceţoase), dacă Radu nu s-ar fi mişcat rapid la bucătărie de unde veni cu două ceşti cu ceai aburind şi câteva mere tăiate felii pudrate cu scorţişoară, împrăştiind o aromă apetisantă.
– Sper că vă place scorţişoara. E un ingredient ce îți dă o stare de bine, de linişte: euforie şi bunădispoziţie, e un calmant natural. Semnifică un drum nou, un început misterios…
– De unde ştii atâtea despre scorţişoară? întrebă ea curioasă.
– Ei, să nu credeţi că spun prostii. Am învăţat la cursurile de aroma-terapie. Din viaţă… puţin câte puţin se adună multul. Şi Radu sorbi cu poftă din ceaiul binefăcător într-un fel aparte. Plecase la studii, zburase din colivia oraşului. Era de mirare cum de se afla acasă la ora aceea. Se gândi că poate avea şi el alte planuri, oricum, se găsea altceva de făcut decât să stai de vorbă cu o nebună care ţi-a buşit maşina. Încercă să se scuze:
– Trebuia să ajung la o prietenă care locuieşte aici în zonă, era ziua ei de naştere, avea mai mulţi invitaţi. Am încurcat aleea şi întunericul m-a derutat. Cum pot să îmi îndrept greşeala şi să mă revanşez?
– Dacă stau bine şi mă gândesc, cred că vom ajunge la o înţelegere: dumneavoastră uitaţi de cuvintele nepoliticoase de adineauri şi eu mă ocup mâine dimineaţă de reparaţii. E bine aşa?
Femeia nu înţelegea decât cuvântul bine, privirea ei se oprise asupra buzelor lui apoase care sclipeau înmuiate de ceai şi de atmosfera de lenevie a camerei. Sunetele nu ajungeau până la ea decât printr-o pâslă, deşi băiatul le rostea clar şi apăsat.
– Da, murmură ea placid.
– Atunci ne-am înţeles. Sunt băiat mare, ştiu şi eu să înlocuiesc un far, de bară o să se ocupe un prieten. Mă descurc.
Ca trezită dintr-o moarte clinică, Miruna auzi telefonul ţârâind în geantă. Deschise maşinaliceşte poşeta elegantă şi răspunse ca furată de un vis:
– N-am mai ajuns în seara aceasta. Nu mai vin. E târziu deja. Vorbim mâine. La revedere şi petrecere frumoasă în continuare!
Abia acum îşi dădu seama cât de târziu se făcuse. Era timpul să plece. Şi doar băuseră un ceai. Adăugă şoptit:
– E vremea să mă retrag. Îţi mulţumesc pentru tot, vorbi ea mai întremată. Ne auzim mâine dimineaţă. Şi ţin neapărat să mă revanşez.
– Sunt de acord. Acum pot să vă însoţesc sau măcar să vă scot maşina de pe alee. Să verific dacă maşina dumneavoastră a păţit ceva.
– Dacă vrei să fii îngerul meu păzitor nu am nimic împotrivă, şi-aşa nu cred că aş putea conduce până acasă. Mă gândeam să chem un taxi, dar uite, ia cheile şi condu tu. Oricum, m-ai ajutat enorm să îmi revin, a fost un şoc destul de mare, nu am mai lovit niciodată o altă maşină. De ocbicei sunt precaută, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în seara aceasta.
– Lasă, nu te mai gândi, ştii cum e, ciudate mai sunt căile Domnului câteodată! Altfel nu ne-am fi întâlnit în seara aceasta, surâse Radu.
Nuanţa aceasta de tutuire îi plăcu femeii. Se simţeau familiari unul cu celălalt, se puteau privi în ochi fără să se simtă stingheri. Miruna zâmbi şi ea de undeva de departe… îi dădu cheile lui Radu, coborâră la maşină, şi după ce fu verificată dintr-o ochire simplă, porniră. Maşina roşie nu avea nici măcar o zgârietură, dar sufletul femeii le păstra cu sfinţenie pe ale ei, ca şi cum ţinea un sipet închis pentru totdeauna.
A doua zi, vocea cristalină şi moale îi reaminti lui Radu de evenimentul din seara precedentă:
– Alo, Radu, ce faci?
– Aşteptam să mă suni. Voiam să aud cum mă întrebi îngrijorată pentru a mia oară dacă sunt bine, dacă am reparat maşina. E ca nouă acum. Îmi eşti datoare doar cu cina diseară. Ce zici, vin să te iau pe la opt?
Miruna înfricoşată de invitaţia căzută ca din senin nu ştia ce să răspundă. Fiindcă tăcerea se prelungi cu o secundă mai mult, Radu insistă:
-E da sau nu?
-Da, îi ieşise acest minuscul cuvânt şi nu realiza cum. Monosilabul putea oare să îi pecetluiască soarta? Şi cum? În fond nu greşea cu nimic. Era doar o cină, oricum, îi era datoare şi ar fi fost o ingrată să îl refuze.
– Perfect, ne vedem atunci, te sun înainte să plec de acasă.
– La revedere! îngăimă politicoasă Miruna şi imediat ce închise telefonul roiuri de furnici începură să îi scurtcircuiteze mintea, acaparându-i neuronii şi silind-o la un adevărat supliciu: ce va zice lumea? Dacă o recunoaşte cineva şi vor comenta că, uite, ce-a găsit-o şi p-asta, să iasă cu cineva mai tânăr decât ea… nu o vor blama şi mai tare? Nu suferise destul de pe urma oamenilor care nu aşteptau decât cel mai mic prilej de bârfă şi cârcoteală? Radu era cu opt ani mai mic decât ea, terminase liceul acum cinci ani, abia dacă îl recunoscuse, devenise un bărbat în toată firea. Oricum el era mult mai matur faţă de colegii săi imberbi care de-abia dacă aveau mijite câteva tuleie în barbă, iar despre modul lor prostesc şi naiv de a gândi şi a se comporta, ce să mai vorbim!?
Îl remarcase din prima clipă pe elevul tuciuriu, cu o barbă de trei degete crescută, cu ochii vioi şi demonici, expresivi. Simţise de-atunci că băiatul îi soarbe orice cuvânt, că preferă să stea în preajma ei cât mai mult ori de câte ori avea ocazia, dar asta nu însemna că ar fi fost ceva între ei, mai mult decât și-ar fi dorit fiecare dintre cei doi; erau doar elev şi profesor şi poate că el îşi dorea apropierea ei mai mult maternă, fiindcă părinţii lui erau plecaţi la muncă în Italia şi crescuse doar cu o bunică. Era curtat de fetele care roiau în jurul lui, ba chiar la un moment dat l-a simţit îndrăgostit de colega de bancă: erau frumoşi ţinându-se de mână, exuberanţi şi ambiţioşi cum puţini tineri de vârsta lor mai sunt azi. Deşi colega de bancă era peste nivelul lui de cultură, ambiţia, inteligenţa şi energia lui Radu se dovedeau infailibile şi nu se putea spune că nu este printre cei mai buni sau mai conştiincioşi copii. Era primul care sărea să rezolve o situaţie, tot el era cel cu iniţiativa, cu farsele, cu şotiile; muncea și jobul pe care îl avea îi dădea satisfacţia că este important, că poate să cunoască oameni, că se poate simţi altfel decât singur.

Distribuie: