Spații culturale nr. 31 (10)

Ion MURGEANU

Vinerea neagră

De la daci până la cuza vai istoria confuza
De la cuza până acuma ay istoria nebuna
cum ne-a-ncovoiat în draci de-am rămas fără nădragi
cum ne-au scuipat ciupeţii cocoşaţii
târgoveţii cu odrasle-n şcoli bălţate…

Noi săparăm glia-ncalte ca să aibă ei să care
cu vagoane nu în care ca să aibă ei să fure
în democraţii obscure deteră ei legi la toate
dar niciuna pe dreptate.

Ageamiii ipistaţii porunciţi de împăraţii
ale căror nume strâmbe făcură-n obraze gâlme
şi la fiecare glie câte-un cot de puşcărie
finu gheorghe naş ion le-nfundară om cu om.

O-ncasară îndesat de la veneticul Stat
c-au făcut din ţară-un sat fără câini şi fără ghioagă
şi din maică-mea miloagă noilor vechi ipistaţi
numa altfel pieptănaţi dar grăind acelaşi grai
al sudalmei de pe plai. Ci grăind aceea limbă
neagră slută şi călâmbă…

De la cuza la nenicu ne-au păpat neica nimicu
ni s-a intentat procesu cum decurge interesu
odraslei de târgoveţi cu patalamaua-n pungă
au muls ţara să se-ajungă pen`că nu am fost în stare
să-l dăm noi pe ăl mai mare ori să-l apărăm pe cuza
de nătânga şi confuza lor istorie cu fes.

Saci de bani cu interes numit pântece şi snagă
tot sireacă şi pribeagă şi confuză şi beteagă
ai rămas tot pe toloace iz de oi şi boloboace
frumoasă ţară bogată cum ereai la maica fată
iar acum fată sireacă c-au puit pe tine sluta
putregaiul şi cucuta viermii-n rană şi bătuta
toate vin de la Oculta!…

Vechile noastre ceasloave le-au schimbat pe terfeloage
sfintele noastre altare le-au vândut pe cinci parale
le-au spurcat cu apă tare şi din gheorghe şi ion
au ieşit un avorton fără naţie şi tron;
care-o ţin într-un bairam.

Ei ne vând noi cumpărăm de la rasa lui ion
alde rasa lui vasile au ajuns de râsul milei…
Tot ce-au fost român şi bun au dat carne
pentru tun domnii i-au numit străinul de la sută pân`la unul…

Minus ultimul mai an fără drept la cugetare
un scălâmb cu gura mare spurcată de pe maidan
cel mai mare şarlatan uite cine ne-au ajunsu
să ne puie preţ pre plânsu spoitorii de istorii
saducheul fariseii lângă telefonul roşu iau zorii ca din poveste

Care i-au cântat cocoşu nu una de-a treia oară
pentru tine maică ţară pentru fiica domnişoară
vândută batjocorită dijmuită jefuită tăvălită de ispită…
Nu se mai opresc tâlharii te-au vândut la drumul mare
violată la fruntarii în ţepuşi cu lăutarii
fără comentarii… teamă numai de contrarii.

Nu mai ştim cum ne mai cheamă nici ruşine
nice teamă ne vând aurul pe-o scamă aurul şi taurul ni-l vând
alde boaită oierul minotaurul scălâmb încolonat
el râde-n rând cu gura pân`la urechi şi scuipat perechi perechi
nu se lasă nici scuipat aferim aşa bărbat!…

Dacă-l trecem la cântare nu-i o încercare
toate curg în râul snob din satul globalizare
de chimie şi de smog el ce interese are decât
lunga infestare scrie pe-al minciunii blog…

Domn cu rob şi rob cu rob ne vând pruncii bob cu bob
au dat blog la boloboace s-a-ntins tifoida-n vace
frumuseţa lor de crace fetele noastre sărace
de la roma la stambul pântecele nesătul al minciunii
jeg peren pe peretele etern văruit de iarnă vara – ceaţă pe eden!…

Ş otravă milenară; Doina numai înfioară vărsând lacrima amară.
Credeţi numa că le pasă mânuiescu mai nou cnutul
cum ne vând de ieri trecutul astăzi ţării zăcământul
şi priceperea şi gândul adierile şi vântul le numără
pe parale dându-le drept naturale.

Chinu-i chin şi jalea-i jale ei se scotocesc agale
cum să dispărem pe cale în cipici fără sandale
rupţi din somnul fără zalen puşi să ticălim din fugă
pe-a procletului spinare decretul de abdicare
Obiceiuri ne-aţi sluţitu ne-au scos ochii ne-au rupt gâtu
a ajuns fală obida pe glie fată omida…

Graiul de pe vechi hrisoave spune-o limbă fără trunchi şi-o slăvire
fără slave se târăşte în genunchi Ţara
ca o vită-n jug maicile ei alungate din cotune şi din sate
pruncii la cucută sug amăgiţi de punga voastră. Unde este ţara noastră?!

Ce-aţi făcut din ea şi unde aţi împins-o în ce râpe
la o margine de drum dintr-o helişte de lume
unde domn e bunul plac şi preţul de un pitac
preţul lui de eunuc şi cântarea ieri de slave
azi e cântecul de cuc rătăcit din minţi bolnave.

I-om cânta deci Maicii Ave implorând pre Domnul nost
să ne deie înc-un rost astăzi la Vinerea Mare
astăzi la Vinerea Neagră Ţării glia din mormântul
care ne-au sporit Cuvântul.

Coborî-s-ar de pe Cruce ţara sfântă maica dulce
Ţara mea de floare-albastră va trece şi-acest mormânt
până la deznodământ s-ajungă la Înviere
precum datina i-o cere fragedă şi reavănă
rodind din cunoaştere îngropând toţi impostorii
pe valea unde trec norii unde-i sunt mântuitorii

Unde stă Mântuitorul ospeţind însoţitorii
Celor şapte vieţi ce-i sfarmă răului toată tăria
Mai mult decât orice armă doar se ştie poezia
cea cu pieptul de aramă… Trează o vor prinde
zorii şi-or să vază trecătorii

La lumina lumânării sfinte de la sfânta Înviere
că un neam nicicum nu piere; am fost scrişi de Dumnezeu
taman din ceaslovul de maian!

Închinămu-ni-Te-Ţie! Taină mare Taină vie!
Minunea lui Dumnezeu: „Ca să mântui neamul Tău”
Dumnezeul Marele care ne-au tocmit
Din plângeri legea şi hotarele ni le dă-nsutit
Din frângeri şi din strop sfinţit de vin
Strigă Românicei noastre: „Iată vin!”

(diac tomnatic şi alumn)
*Din vol. „O sticlă în apă” în curs de apariţie

Petru SOLONARU

Lamura obscură

Între cel ce vede şi un cerc văzut
lamura obscură mod egal a vrut
aşezând destinul. Patosu-i latent,
plod ce naşte-odrasle, însă ne-născut,

dăruie-încântare sub ocol de chin,
când din pleava undei clipele îi vin.
Deîmpărţitoare spre a se uni,
sfat, cuvânt, acţiune-i trec de hialin,

prizonier oglinzii, însuşi calapod,
adevăr să scoată nu în episod,
ci prin tagma păcii visului etern.
Ele’în arderi-toate nerozia-i rod,

nimicind himera posesivei căi….
Ca întors tezaur, cheie-a mii odăi,
înfiind ce este, sacrul va-întâlni,
mistica-i veghere’în haosul dintăi….

Neantul

Ni-e sălaş neantul câtă vreme spus
clipa-i să o pierdem; ieri şi mâine nu-s….
Plină-i cupa vieţii sprijinită’în vid….
Ard ca zori de ziuă scrumuri de apus….

Din mâhniri bem vinul hazului precar,
sărutând pustia buzelor ce par
mire fără-odăjdii înhămate’în somn
la tânjala bolţii sub deşertul Car.

Câmp de rătăcire tremură-în ochiorb
spre acele bezne ce minuni resorb,
iar în trup cel suflet iluzoriu chip
ne-împrumută-a faptă şi a nume orb.

Toată adunarea poartă scăzământ,
chiar de’în sfat oglinda minţii ne-a răsfrânt
nimicia înseşi spre a fi nimic,
iubitori de colburi, vânători de vânt….

Sapientul

Cel de nu anină în ispravă plod,
recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod,
neluat sub minte mersului ca rob,
şi-aşadar nu face chiar nimic, înnod

cu supremul Bine are-a strânge-admis.
Stingerea’în Tăcere şi norocul i-s,
dincolo de ură şi iubire, drum,
unde a durerii matcă a închis

tarele’îndoielii, Sine cunoscând.
Dobândind egalul suflului din gând
faţă de acela încă de afar’ ,
cu privirea ţintă’în a sprâncenei rând,

fără nicio grijă, se aşează gnost
spre-a vedea ce este-în ce va fi şi-a fost….
Vălul cugetării, drept oriunde vânt,
nu îi mai destramă contopirea’în rost….

Darul veşniciei

În lăuntru nostru şade-un cer tălmut
mişcător de stele fără început
ce-arătând nimicul prin oglinda lui
n-a lăsat şi ochii întru-a fi văzut ….

Din Fiinţa pură a plecat sub tors
firul de iluzii şi în ea s-a-întors
ca ardoare calmă întru stelământ,
urmă ce cărarea-şi, prinsă van, şi-a stors.

Să existe omul, trebuie a-l şti
echilibru tainic cu divinul şi
cea asemănare-a lor ca bun răspuns:
,,- Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi ?….”

Numai limpezimea faptelor ne ţin
din viaţă-a curge-în neclintit destin.
Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc
darul veşniciei gol, în sine plin….

Un sacral decor

Ce folos paharul, dacă-i gol acum?….
Viaţa-aproape stinsă mai păstrează fum
când în lucruri află nestatornicii.
Orbul întuneric trece grabnic drum,

al infinităţii, unde se închid
forme neîntoarse într-un groaznic vid.
Nu ştiu ce poruncă m-a adus în timp,
şi nici însumi nu ştiu cine sunt, de-un zid

’nalt al ignoranţei stavilă a pus
a pricepe taina celor ce-s, dar nu-s.
De ungher al humei par legat pustiu
şi trăiesc doar mie-mi cugetând supus.

Numai adevărul că va fi să mor
tremură-în oglinda cerului de zor.
Restu-i o visare şi vânare’în vânt
chiar de-mi stă în minte un sacral decor….

În nimic

Dincolo de ,,este” nu e cel ce nu-i,
ci oglinda Unui, înveghindu-şi lui
la nimicul pururi copleşit de tot.
Moartea-i trece viaţa-i ; drum al nimănui,

vântul şi cenuşa nu l-au încerut,
deşi, împreună, fără început,
s-au purtat stihare beznelor din gând.
Chiar de stă părere ,-i bine de ştiut :

toţi ajung în sânul infinit al său
unde loc nu-încape de păreri de rău….
Păsări, peşti ori oameni din vremed popas
moştenesc urmarea-i : cad acestui hău,

ca şi cum născuţi, ei, niciodată n-ar
fi ai întâmplării jocului zadar ….
A-l cunoaşte-înseamnă a-învăţa muri!
-Tu , tăcut în tine, bucură-te, dar!….

Într-un azi apururi

Sub magia lumii semne de fiind,
lucrurile – parte – sting şi reaprind
calea spre Întregul într-asemăna.
De la sine totuşi ne’înţeles colind,

prin păreri confuze minţii cum apar,
dovedeşte gnozei un demers contrar
unde căutătorul este cel căutat.
Prin urmare lipsa: în regres zadar

suntem strânşi de cercul tainic vicios.
Dogme abisale iluzoriul cos
din nemărginire nins, diadic chip,
fără ca să prindă-al colbului iros.

Viitor ce nu e naşte timp prezent
spre-a muri-în trecutul ieri, deja absent.
Trei de-aceeaşi clipă astfel se dezic
într-un azi apururi, reic, iminent….

Mihai M. MACOVEI

Am voie să te uit

chiar azi m-am apropiat
de brațul tău care se îndepărta
fulgerător de mine

chiar azi zâmbetul tău
sens giratoriu fiind
l-am uitat în mine

ai voie să mă uiți mi-ai spus
cine cine e mai tare în mine
decât uitarea
Tu?

Iar m-ai sărutat

e toamnă
și n-am spus eu asta prima oară
e toamnă
și bruma a sărutat și mărul în care
viermele își făcuse culcuș
se mai întâmplă se mai întâmplă
chiar și-n livada din mine

cineva a dat iama
îmi lipsește cel mai frumos măr
merele (a se citi iubirile) stau să cadă.

e toamnă
și bruma iar m-a sărutat.

*

dacă n-ar fi fost acul
n-ar fi fost haina

dacă n-ar fi fost litera
n-ar fi fost cuvântul

dacă n-ar fi fost cuvântul
n-ar fi fost poezia

dacă n-ar fi fost poezia
n-ar fi fost poetul

Janine VADISLAV

ÎN ŢĂRÂNĂ SE ÎNTORC TOATE…
(fragment)

Moto: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte
poruncile Lui.” (Ecl. 12:13)

Uşa se deschide încet. Îmbujorată de vântul rece de afară, cu capişonul tras pe frunte, îşi făcu apariţia, Casandra. Aerul prinse a se învârti printre mesele ocupate la acea ora a după-amiezii, învineţind decolteurile adânci. Doamnele îşi cer blănurile.
– Ce-a fost asta? întreabă Ada Sturzea, privind uimită în jur.
– Temperatura a coborât sub 0 grade şi a început să ningă…
– În plină vară? se minună domnul Sturzea.
– În plină vară, s-a mai văzut… şopti chelnerul amuzat. Doriţi un trabuc? Din partea casei…
– Eu nu, poate soţia, aici de faţă…
– Eu da, şopti Ada Sturzea, zâmbind graţios.
Casandra se aşeză în faţa mamei sale. La dreapta ei, Lică nu-şi poate lua privirea de la chipul ivoriu, cu pielea atât de fină, gata să se rupă, sub care sângele pulsează greu. Încremenită în ea însăşi, privind peste capul doamnei Sturzea, micuţa nu lasă să se vadă că apropierea o emoţionează. N-o emoţionează. Are totul dintr-o femeie şi aproape nimic dintr-o fetiţă, pentru a-şi masca sentimentele.
– Pe ea, de ce ai adus-o? întreabă răsucindu-se brusc către domnul Sturzea.
– E mama ta, mă gândeam că …
– Nu le ştii pe toate…
– Totuşi!
– Nu vreau s-o văd, îmi face rău…
Pomeţii uşor scobiţi, ca la tinerele fete, se îmbujorează uşor. Privirea, linia zveltă a gâtului, zbaterea studiată a genelor, mişcarea mâinilor şi cele două pale groase de păr, prinse cu agrafe de o parte si de alta a cărării, în lungul căreia sclipeşte stins un lănţişor din aur, totul la ea atrage atenţia bărbaţilor instalaţi la bar.
– Vrea să fie văzută…
– De ce? ridică Lică o sprânceană.
– Dumnezeu ştie!
Este gândul pe care l-a gândit şi matroana care stă la masa verde de vizavi, picior peste picior, cu dresurile negre bine întinse, mişcând alene pantofiorul vioriu cu vârful ascuţit peste măsură, care nu-şi mai lua privirea de la Casandra…
– Eşti sigur că nu vrea un suc? întrebă doamna Sturzea schimbând vorba. I-ar face bine…
– Adu-i aminte, văd că a uitat, nu beau nimic înainte de prânz…
Îndărătul scaunului, copila zări un geamantan mic, cu etichetă dreptunghiulară, pe care scrie cu litere de mână, Casandra! Ştie ce conţine, lucrurile ei, puţine la număr, care nu aveau să se mai întoarcă vreodată în casa părinţilor.
„Şi domnul Sturzea?” ar fi întrebat Lică Trufandone strângându-i uşor degetele mâinii stângi.
„Nu contează, e atât de sărac cu duhul, încât nu te poţi supăra pe el şi nici bănui că vrea să scape de tine, adică de Mine”, şopti Casandra potrivindu-şi brăţara pe încheietura obosită de greutatea ei.
– Primeşti daruri, deja? întrebă doamna Sturzea cu privirea fixată pe smaralde. Casandra nu-i întoarce răspunsul. Răspunde domnul Sturzea, apărut la momentul potrivit, oferind consoartei un mic buchet de orhidee.
– Este un copil atât de deosebit, le merită cu prisosinţă, poate chiar mai mult….
– Smaralde? N-o învăţa cu nărav, o auzi pe Ada care privea îmbufnată bijuteria grea, va cere tot timpul să fie răsplătită. Într-un fel…
– Pen` ce? întrebă Lică, fixându-i negul îngroşat cu creionul dermatograf, din mijlocul frunţii.
– Aşa sunt femeile, dragul meu, lacome, mârâi doamna Sturzea cu gura plină.
– Femeile, nu Casandra!
– Ce mi-e tanda, ce mi-e manda! De ce, Ea? de ce ea şi nu eu? Sunt făcută pentru astfel de daruri. Am fost blestemată, să nu am parte de ceea ce iubesc mai mult, din cauza vrăjitoarei ăsteia! Ah, cât te urăsc! întorcându-se brusc către Casandra, urăsc trupul meu nevolnic care te-a purtat aproape 10 luni. Nu ştiu de ce nu m-am omorât, să nu mai aduc pe lume un monstru…
– Aduţa, iubirea mea. îţi faci rău… şopti domnul Sturzea. Ai mai încercat o dată, dacă nu veneam la timp ai fi atârnat, ca o cârpă, în laţul prins de clanţa uşii…
– Vezi? Ce-ţi spuneam, ea m-a împins!
– Un copil de 4 ani? Atât avea Casandra…
– Nu-i pomeni numele în faţa mea, sunt deocheată!…
Casandra întoarce spatele scenei.
– Mă sfidează, chiar si acum, aici, de faţă cu toată lumea! Savurează momentul, trăieşte clipa în care mă poate vedea îngenuncheată, zdrobită!
Casandra îsi retrase brusc mâna dintre degetele lui. Lică nu reacţionă. O privirea pierdut (şi nu auzea nimic în jur) cum se descompune trupul fragil, de-o neasemuită gingăşie, pentru a se întrupa apoi din aerul de un albastru pur, alcătuit din cristale de sus până jos, mişcate din când în când de boarea lăsată peste clădirea vagon. Noapte fără lună şi stelele prea sus.

*
Îşi amintea cu mici amănunte momentul în care, odată intrat în sala imensă, cu oglinzi veneţiene de jur împrejur, o văzuse pe ea, un copil de nouă ani, aşezat în scaun, în faţa mamei. Avea totul dintr-o femeie şi nimic dintr-o fetiţă. În jurul mesei, tatăl scund, chel, cu ochelari imenşi pe nasul borcănat. Din spate se contura silueta mamei, înveşmântată în albul temperat de frumuseţea îngerească a chipului, care avea totul dintr-o fetiţă şi nimic dintr-o femeie. Privirea Casandrei îl prinse ca pe o insectă în insectar. Ochiul ei, cu infinite faţete, îi străpunse creierul, cotropindu-l părticică cu părticică, injectându-i oul spaimei, neîncrederii, urii, lăcomiei. Se cutremură, „Câte putea face acest copil cu puterea ei!”.
„Lică Trufandone este un mincinos”! Ştii că mă vrei!”
– Şi dacă? o privi el provocator.
„Teme-te!”
– De cine? De un copil de nouă ani?
„Sunt bătrână!”
– Aş!
Casandra se ridică brusc răsturnând scaunul. Doamna Sturzea o certă:
– O doamnă este tot timpul graţioasă, de unde apucăturile astea de mahala?
– Lasă madam, râde Lică încercând să-şi treacă palma, peste umărul slăbuţ, protejat de mâneca bufantă. Un curent iute îi blocă încheietura. Nu îndrăzni să se mişte.
– Domnule Trufandone, dacă nu ne-am ştii atât de bine, aş crede că micuţa asta, de nici nouă ani, are dreptate si dumneata eşti un şarlatan! se auzi vocea doamnei Sturzea. Bărbatu-meu însă, bagă mâna în foc pentru dumneata…
– Să nu şi-o arză madam, încercă Lică să glumească, abia mişcând buzele.

*
Înainte de miezul nopţii, Lică Trufandone părăsi restaurantul urmat de Casandra. Cu binecuvântarea ambilor părinţi. Mama şi-a dorit, tatăl nu s-a împotrivit…
– Ce-o să faceţi cu fetiţa?
– Neştiute şi întortocheate sunt căile Domnului. Probabil, ce va dori ea! îngână Lică fluierând după trăsura.
– Ne luaţi şi pe noi? întrebă doamna Sturzea.
– Nu? şopti Casandra trăgându-l pe Lică după ea.

*
Lică Trufandone căzu pe gânduri. Viaţa trăită împreună, nu se dovedise o afacere cucher. În cinci luni, se istovise cu totul. Chipul lui îngust, descărnat, părea al unui bolnav de leucemie. Nimic nu-i mai era pe plac şi nici chef de viaţă nu mai avea. Înminunarea, extazul şi înrobirea lentă îl azvârliră într-o depresie cruntă, chiar dacă, din afară, părea că el conduce jocul. I se dăruie cu toot sufletul, aşa cum nu o mai făcuse până atunci, i se închina ca unei făpturi dumnezeieşti, deşi era doar o copilă pe care o spăla, o pieptăna, o hrănea cu linguriţa, îi ştergea nasul… Hăinuţele ei, spălate de Abi, erau împăturite cu evlavie de Lică Trufandone. Nu mai ştia ce să-i facă s-o simtă fericită într-o casă aproape pustie, în ale cărei încăperi doar ecoul paşilor ceruiţi se strecoară peste prag, purtând-o ca pe un un bibelou preţios, o alcătuire diafană din carne dulce, parfumată, de care el se îndrăgostise iremediabil… I se păruse amuzantă, graţioasă, inteligentă, suficient pentru a-i suporta toanele care îl făceau atât de fericit.
Dar fluturele, cu trupul moale, nesigur, înfăşurat în pelicula umedă, i se sustrage cu bruscheţe rupând laţul de picături ţesute unele-ntr-altele. Casandra îşi întinde picioarele sfâşiind coconul croit din pielea groasă, vâscoasă a bărbatului care încearcă disperat, intr-un ultim spasm al creierului inundat de sânge, să se contopească cu trupul ei, împingând sămânţa cât mai adânc. De îndată ce picioarele sunt destul de puternice, Fluturele se zbate să iasă din carapace. Antenele, doua fire subţiri de gelatină. într-o frumoasă nuanţă de bleu, splendid subţiat, minunat electrizat de soarele aflat la răsărit, pipăie aripile îmbibate de lichidul amniotic, aerisindu-le… Pentru prima dată, Casandra îşi admiră (minunatele maşinării de zburat), aripile. Afară, prin Fereastră şi, în acelaşi timp în odaie; imaginea chipului ei, o metaforă a picturii… Cu mâinile adunate pe pântecele mic, mai mult ghicit decât simţit, Casandra urmăreşte zborul dezordonat al micilor stropi de ploaie, pensulaţi de aerul franjurat de fulgere enorme. Furtuna de afară şi liniştea din odaie o izolează perfect de mişcarea din casă. Cu umărul lipit de tocul ferestrei, fetiţa îşi povesteşte acelaşi vis care-o lasă curată, neatinsă, aproape virgină. „Dimineaţă, când am deschis ochii, mi s-a părut că nu sunt trează, că de fapt, dorm în continuare şi visez… Ieri la fel şi alaltăieri… Mâine pot să am acelaşi vis… În vis mă mişc, alerg, îmi pipăi obrajii, mă ciupesc… Caut ceva, parfumul aerului pe care-l ştiam din totdeauna, uşa care se deschide încet şi prin deschizătura îngustă apare poala rochiei verzi, balonată intens, vârful pantofului lăcuit, parfumul greţos, de iasomie, care-mi provoacă instantaneu, o criză de epilepsie. Maman mă prinde în braţe… Dar nu sunt acasă şi nici maman nu este prin apropiere. Abi trece pe furiş, în papucii de pâslă, prin faţa uşii întredeschise. În celălalt capăt al casei, în odaia de deasupra beciului, maestrul Lică zace devorat de propriile-i vise. Pe covoraş, lângă uşă, Abi spune o rugăciune vânturând mătăniile de chihlimbar. Deocamdată nu mi se cere să fac ceva, anume, dar nu sunt sigură de nimic. Tot timpul mă urmăreşte un miros, o imagine tremurătoare, ca apa din borcan, un ţiuit ca de fluier, o boare de vânt traversată de o siluetă îngustă de înger…
Miercuri 13, am împlinit 9 ani, 2 luni şi15 zile şi sunt doar Eu…”