Spații culturale nr. 82 (9)

Cărți prezentate de:

Octavian MIHALCEA

SPECTACOLUL DEPĂȘIRII LIMITELOR

Vom găsi în cartea lui Cristian Gabriel Moraru, Fotopoeme și alte trăiri (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), desfășurări lirice în care aspectările existențiale denotă diversitate și o accentuată preocupare pentru depășirea limitelor, pentru deosebite ascensionări spirituale. Fotopoemele, poeme de scurtă respirație, care, per ansamblu, sunt niște metafore simbol, accentuează fiorul creator ce, într-un fel sau altul, ne influențează nestrămutat. În această direcție, Prin vene nu-mi mai circulă/ Sânge înspre inimă,/ Ci doar poezie…
Gândurile vizitează teritorii eclectice, unde sunt integrate unor spectacole roditoare. Astfel, sentințele morale realizează binevenite sinteze cu evanescența caracteristică anumitor aspectări intime. Pasiunea pentru arta cuvântului îl ghidează pe Cristian Gabriel Moraru pe meandricele căi ale creativității. Accepțiune care privilegiază adâncimea: Tăcerea dintre cuvinte/ Este ca spațiul cosmic:/ Enigmatic și dens. E încurajată atitudinea cutezătoare, propensiunea spre noi experiențe ce nu pot decât să îmbogățească spiritul. În ciclul intitulat Poemele naturii, metaforele evocă perioade aurorale, siluete cu deosebit caracter fascinatoriu. Strălucirea astrului primordial nu va fi nicicând contestată. Parcurgerea unor stări pasionale e încărcată de adânci reverberații romantice, undeva în siajul paradigmei eminesciene. Aproape o profesiune de credință a poetului constă în reliefarea aspectelor apolinice, tușe (re)stabilind întotdeauna un echilibru binevenit. Spectacolul cotidianului contribuie din plin la edificarea versurilor lui Cristian Gabriel Moraru. Solitudinile cu nuanță bacoviană sunt perene: Ah, crepuscule caniculare!// A venit vara/ Cu concert de greieri …// Pe străzile prăfuite/ Arar/ Mai trece câte-un om.// Zăpușeală! …/ Aroma lutului încins/ Se-mprăștie pe trotuare …/ Vara face apelul de seară/ Să vadă dacă nu s-a produs vreo evadare./ Hămăituri de câine/ Înoată anevoie prin aerul fierbinte,/ Prevestind că ziua de mâine/ Va fi la fel de incendiară …// Nicio șansă de scăpare/ Din chingile verii! …// Ah, crepuscule caniculare! Alteori, tribulațiile amoroase destabilizează și invită la efuziuni muzicale menite să impresioneze. Avem imaginea unor ploi torențiale de lumină, cu nebănuite virtuți inițiatice. Dictonurile în limba latină consonează cu aspectarea misteriosofică. Aura venusiană, mirifică, marchează acut imaginarul poetului, înclinat spre plurivalență. Trăirea și actul meditației alcătuiesc un binom foarte promițător. Intervine și acest „modus vivendi” al regenerării perpetue: Am învățat să mor ca nimeni altul/ Și azi, o parte din mine-am îngropat-o,/ Nu spre-a o da uitării,/ Ci ca să pot din nou să merg/ Pe drumul ce urcă spre tării …// Viață-i o lecție prea scurtă, iar pauză…/ E doar până la Judecata de Apoi,/ Când Dumnezeu va vrea să ne auză/ Și să decidă ce se va-ntâmpla cu noi.// Și clopote bat din tot înaltul,/ Vestind prefaceri appassionato,/ Iar punctul culminant al căutării/ Este acela spre care converg/ Toate razele senine-ale iertării…
Ambientul predispune la reverii pătrunzătoare. De undeva, decadent, În amurgul de toamnă sângeriu,/ Lucesc ruinele unui imperiu. Universul tainelor este în plină desfășurare. Numeroase simboluri animă substanța cărții lui Cristian Gabriel Moraru. Invocarea constantă a transcendentului apropie întrucâtva atingerea idealului. Întotdeauna vor fi urmărite aspectele esențiale, chiar și atunci când spiritul ludic are caracter frust. Poetul se mișcă dezinvolt printre secretele naturii, îmbietoare și baroce. Nu este disimulată pasiunea maximalizării. Poemul ar putea fi asimilat unei incendieri selenare… Diverse nostalgii estetizante intervin în subtextul versurilor din volum. Pentru Cristian Gabriel Moraru poezia are valoare de „axis mundi”, Cunună de astre/ Luminând fruntea mea gânditoare,/ Grădină veșnic înfloritoare,/ Udată de visurile mele,/ Salbă lucitoare de mărgele/ Atârnând la gâtul zeițelor/ Îndrăgostite de aedul lor!…


Petre ISACHI

Eclipsa lui Dumnezeu

Într-un Odobești binecuvântat de Dumnezeu,
de la oximoronul „curat-murdar” – la dictatura prințesei „Chiar așa”…*

Motto:
„Textul literar se întemeiază pe puterea lui de a produce ceea ce el însuși nu este.” (Wolffgang Iser)

După lectura celor 17 texte – 4 Nuvele, 5 Povestiri, 8 Schițe; niciuna din cunoscutele specii enumerate nu respectă poetica și poietica tradițională consacrată de predecesori, este firesc, trăim în postmodernism – mi-am adus aminte de interogația împăratului Augustus, cel care l-a exilat pe Ovidius, la Tomis, spre norocul literaturii române,: Prieteni, ce părere aveți, jucat-am bine comedia vieții? Dacă sunteți mulțumiți, ar fi spus el, aplaudați-mă!… Sincer să fiu, mi-a plăcut această comedie tragi-comico-absurde a vieți, transfigurată într-o viziune romantico-realistă, în vol. Dihonia, de autorul trilogiei În umbra munților, un scriitor născut într-un topos mioritic, mitic, cu „aromă de otonel și strălucire de fetească regală”, sictirit dumnezeiește, cum ar fi spus Marin Sorescu, și rătăcit definitiv în labirintul literaturii române, sub umbrela estetică a trioului junimist: Creangă – Slavici – Caragiale. Ironia, autoironia, sarcasmul și satira, omniprezente într-o alchimie fericită, în scriitura volumului, ascund un spirit hedonist, contaminat de nostalgiile aristocratului Duiliu Zamfirescu, dar și de spiritul lui Heraclit – confirmat de întreaga istorie a Lumii, și trădat de titlul revelator al cărții. Teza enigmaticului, melancolicului și obscurului filosof grec – coincidentia oppositorum, preluată și prețuită de Hegel – face farmecul acestei cărți kafkiene, în care aurita mediocritate creează știința banalității, în care logica absurdului configurează căderea în anonimat și potențează viața trăită sub pericolul, aparent inofensiv, de a fi inactuali de prea mult prezent. Astfel omul transfigurat de Gheorghe Mocanu, în vol. DIHONIA, este o pradă, pentru o fatalitate creată pornind de la lucruri, ideologii, prejudecăți, tehnologii, idei etc. care ne aservesc pe măsură ce se intensifică nevoia ce o avem de ele. Câtă nevoie de un lucru, idee, obiect, atâta dependență de el. Starea de sclavie este predestinată. Suntem din (ne)fericire sclavii automobilului, avionului, vaporului etc.
Pentru a înțelege condiția autorului ce-și propune să releve eterna discordie a lumii, am să vă spun o succintă alegorie: „Într-o zi senină de vară, de o frumusețe paradisiacă, doi pești, unul Bătrân, celălalt Tânăr, înotau în același sens(nu ca în Zodiac), veseli, încrezători, liberi, imprevizibili, când pe neașteptate, cel Tânăr îi spune Bătrânului: – Aș vrea să fiu în Ocean… – Dar ești, îi răspunde fără ezitare, Bătrânul. – Nu, acuma sunt în apă!, îi răspunde la fel de sigur pe el, Tânărul. Peștele cel Bătrân nu i-a mai răspuns și au continuat să înoate, aparent la fel, ca și înainte de a avea loc, nevinovatul și (ne)așteptatul dialog.” Se pot comenta foarte multe elemente: simbolistica polivalentă și arhetipală a peștelui, conotațiile apei, oceanului, direcția în care înotau Bătrânul și Tânărul, faptul că poți fi în același timp în ocean și în apă etc., dar mie, scribului, i se pare extrem de importantă tăcerea – cea mai demnă armă de apărare a omului, și răspunsul cel mai bun dat soartei. Tăcerea – a doua putere în Lume după cuvânt – din deznodământul celor 17 hieroglife narativizate, farse, parodii ce pot fi dramatizate cu ușurință (v. La minciună; Chiar așa! Lică Nebunul, Ședința din Dealul Măgurii etc.) este un sigiliu estetic aplicat pe un abis existențial absurd, în care sensul „se dezleagă” în non-sensul universal. Ridicolul, disoluția socială, forma anarhiei și a disperării potențează comicul (de limbaj, de situație, de moravuri etc.) care abolește regulile, legile și valorile, care leagă individul de ierarhia piramidală, aparent imobilă, a spectacolului Lumii ca teatru.
Asemenea lui Eugen Ionescu și I. L. Caragiale, scriitorul Gh. Mocanu vede enorm și simte monstruos, insinuarea derizoriului, a inexistenței de fiecare zi și a neînsemnătății noastre. Râsu-plânsul suspendă omnisciența neutră. Personajele vol. Dihonia nu sunt cu nimic mai prejos decât „miticii” eternizați de autorul vol. Momente și schițe. Interesul pentru deriziunea și parodia neputinței, pare să fie același. Iată ce scria „Moș Virgulă” în 1899: „Eu nu pot gândi sus, când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viața banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenția.”. Cei doi scriitori își iubesc personajele, le mistifică asemenea îndrăgostitului din povestea știută de toată lumea: X se îndrăgostește de Y , desigur, crede că e cea mai frumoasă, inteligentă, fidelă, minunată femeie pe care a întâlnit-o. Femeia vieții! Numai că lucrurile nu stau „chiar așa”. Ceva mai mult: crezând că Y este frumoasa frumoaselor, X își închipuie că-i fac curte toți bărbații, desigur, suferă, e gelos, e nefericit, devine anxios. Ca să înțelegi situația lui X, trebuie să iei de bun tot ce crede el despre Y, deși aproape nimic nu corespunde adevărului. Demistificat, îndrăgostitul X nu mai este autentic. Orice demistificare a realității – aceasta mi se pare a fi particularitatea de necontestat a scriiturii lui Gh. Mocanu – ar ucide veridicitatea speciei epico-dramatice transfigurate. Imaginați-vă demistificarea „Cenaclului” (un autentic personaj colectiv) din nuvela ce împrumută titlul volumului sau a „ședinței” din Dealul Măgurii…
În Dihonia, Lumea transfigurată de Gheorghiță, cum îi spun prietenii, colonelului criminolog, „se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul e trecător, nimic înființat de-a binele”. (v. I. L. Caragiale, Politică și cultură). Să descoperi aceeași „lume, lume, soro lume”, după un „veac de singurătate”, e deprimant și tragic. Tragi-comedia vieții ca o pradă trebuie să o înțelegi lipsită de acțiune și chiar de orice posibilitate de acțiune, ca un conflict larvar între necesitatea de a supraviețui și panica de a trăi un fel de agonie a începutului continuu; o naștere interminabilă a mitului lui Orfeu, a interdicției de a ne întoarce spre ceea ce iubim. În disoluția universală fiecare dintre personajele cărții are adevărul lui – de fapt, o stare sufletească intransmisibilă și inefabilă. Absurdul se naște, se perpetuează din faptul că personajul rămâne identic cu sine însuși, asemenea lui Lot cel avertizat de îngeri să fugă de Sodoma și Gomora (Scapă-ți viața, să nu te uiți înapoi și să nu te oprești într-un loc în câmpie, scapă la Munte. ca să nu pieri), adică de această lume care se schimbă neîncetat din Rău în mai Rău… În aceast theatrum mundi, fatalitatea devine mobilă, iar omul tragic încremenește în proiect. Incomunicarea este supratema acestei cărți aparent accesibile.
Revelarea „Tragediei limbajului”, cum îi spunea Eugen Ionescu, referindu-se la Cântăreața cheală, aceasta este prima reușită estetică a scriitorului focșănean. Limbajul nu mai este comunicare, nu mai înseamnă instrumentul lamentației și al dezbaterii, ci este o mulțime vidă, este obiectul unei lupte între sunet și sens, între cuvântul mecanic și expresia (im)personală. Întreaga tipologie a personajelor din vol. Dihonia este devorată de cuvinte. Se știe, nimeni nu poate alunga cuvintele, decât tot prin cuvinte. De ce? Fiindcă în acest univers plutitor, echivoc, aparent rațional, cuvintele – un moment – dau „corp” și coerență lucrurilor. Cuvântul este tot ce rămâne fiecăruia dintre noi, ca probă a existenței și gaj al identității. Paradoxal, cuvântul ce ne făurește, ne și înstrăinează, ajungând să nu ne mai recunoaștem pe noi înșine… Această înstrăinare prin limbaj, cel mai subtil element de (auto)caracterizare, este diferită de la personaj la personaj – fiecare alcătuit din alte cuvinte, întotdeauna ale altora, încât se ajunge, becketian vorbind, la domnia nelimitată a limbajului. Altul este limbajul lui Lică, altul al Farmacistei, altul al barmanului Nelu, altul al lui Ulmeanu etc.
Acest efort al subiectului, pentru a se ivi din limbajul artificial este unul din elementele cele mai constante ale tradiției comice. Convins de funcția socială a râsului (ridendo castigat mores), scriitorul Gheorghe Mocanu insistă asupra auto-seducerii prin limbaj, această ispită a sinelui, ce se potolește prin marea pălăvrăgeală, intensificând decăderea și disoluția. Este modul ideal de a trimite la moarte, cuvântul. Ne-ar rămâne în compensație: râsul. „Dacă râzi nu mai ești necăjit”, era convins autorul capodoperei O scrisoare pierdută. Cei doi scriitori se întâlnesc nu doar în comic și absurd, ci, mai ales, în tragicul existențial: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să se plângă – noi am râs destul”. Râsu-plânsul ca element de continuitate a omului ce evadează în utopia (auto)referențială, spre a se salva de invazia derizoriului și a absurdului.
Dialogurile mecanice din schița Chiar așa! sugerează căderea limbajului în zădărnicie și prefigurează refugierea ființei în tăcere și în entropie. Personajele lui Gh. Mocanu se împotmolesc în timp, în limbaj, în societate, în lucruri, în prejudecăți. Invazia cuvântului fals (desemantizat), proliferarea înnebunitoare a semnelor (nu întâmplător, vol. Dihonia se deschide cu nuvela Lică Nebunul) și a obiectelor ne conduc la anonimat, afazie și la ilegitimarea stărilor: „Mulți se vor întreba dacă mai există trabucuri în gura scriitorilor… Da, există, și contribuie din plin la aura intelectuală bănuită de privitori. Dacă se adăuga o pălărie cu bordura largă, atunci imaginea scriitorului era gata pentru eternitate, pregătită să intre în istorie. Era pe vremea când orice muncitor la condei, cu pălărie și palton a la Sadoveanu, își încerca șansa de a rămâne în memoria literară a locului, cel puțin pentru câteva luni, ca să nu zicem ani. Toți însă, vor fi dați uitării cu timpul, nu se va ști nimic de ei, nici prezentul și nici viitorul nu se vor sinchisi să le rețină numele. ( p.46). Lumea din vol. Dihonia este simultan o realitate sociologico-istorică, o ficțiune și un construct estetic, ce perpetuează modul de a fi al omului ce merge „desculț pe coji de nuci”, poartă lumea înlăuntrul lui și înțelege eternitatea războiului Binelui cu Răul.
În procesul devorării lucrurilor de către semne, omul rămâne în esență același. Autoportretul interior al lui Caragiale, sinteză a personajelor sale din întreaga Operă, seamănă până la detalii cu portretul în palimpsest al autorului trilogiei Din umbra munților, al vol.de teatru „Heidegger”, al Nuvelelor și Povestirilor etc.: „Sunt o ființă foarte complexă! Caprițioasă și statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aici primitivă, aici ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave, și sunt gravă cu cine știe ce nimicuri. Mă înnebunesc după evenimentele de senzație, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri… (…) Îmi trebuiesc dimineața cum deschid ochii știri palpitante, dacă nu adevărate, măcar… altfel. Dezmințirea lor seara mă mâhnește peste măsură și nu mă pot mângâia decât a doua zi, cu o născocire și mai și.” Cine dintre noi nu se recunoaște în ființa „foarte complexă” din 1909, soră geamănă cu cea din 2022 din vol. Dihonia? Admirabila dedicație adresată orașului său „de sufet”, sugerează că totul în natura Odobeștiului este liric în esența sa ideală, tragic în destinul imprevizibil, și comic în existență. Lectura cărții ne oferă imaginea reconfortantă a continuității. Nimic mai îmbucurător pentru literatura autohtonă – asasinată prin explozia fără precedent a traducerilor -, decât corelația organică cu mitologia, clasicismul, romantismul, realismul și barocul românesc. Ca și în volumele anterioare, scriitorul Gheorghe Mocanu pune în lumină (post)modernul printr-o forță latentă a „vechiului”. Esența rămâne una și aceeași: regenerarea continuă a elementelor de conținut (teme, tipuri, motive, idei literare etc.), de poetică, estetică, de descoperire de precursori (ocazionali, legitimi) și de modernizarea critică a referențialului.
Vremurile culturale pe care le trăim/ de care suntem trăiți și anunțate de a fi scrise „cu sânge”, de Nietzsche, impun în postmodernismul scriiturii multiplicarea punctelor de vedere, colaborarea autorului cu cititorul coautor al operei, focalizarea zero a narativității, textualismul etc. Tipologia narativă nu aparține exclusiv poeticii, ci deopotrivă esteticii, criticii și istoriei literare. Povestitorul pare un homo ludens ce trăiește derizoriu, prezentul, și caută să evadeze din situația opacă a acestuia spre trecutul care i-a găzduit ființa încercând să-l recupereze în jocuri narative cu mai multe strategii, în poveste, în text, într-o sintagmă, într-o utopie (auto)referențială: monografia poetică a eternului târg de provincie moldovenesc: tandru, suficient sieși, refractar la nou etc.
Scriitorul Gheorghe Mocanu poate să spună: cine vrea să mă cunoască găsește portretul meu autentic, în palimpsest, policromatic, polisemantic și dubitativ, în egografia/ egoficțiunea Dihonia, ce exprimă simultan, conflictul ireconciliabil cu mine însumi, dar si eternul război al „fiecăruia împotriva tuturor” (Hobbes). Desigur, în acest simulacru generalizat, unde toată lumea pretinde „a face cu gândul binelui și cu rosturile și demnitatea firească a lucrurilor” (cum visează autorul), dar face exact pe dos, domnia triumviratului comic – tragic – absurd ne va însoți și în veacurile viitoare. Și câte adevăruri, câte păreri adevărate „stau închise de frică în atâtea oale de os”. Să nu-i uităm replica lui Nea Ion – Depinde din ce unghi, Costică! („La Minciună”) și să ne întrebăm de ce această „eclipsă de Dumnezeu”, pe cerul mioritic al României contemporane? Aș fi încheiat cu această interogație suspendată, dacă un cititor Anonim nu m-ar întrebat – evident tendențios – ce personaj reprezintă totuși „boborul”? Simplu, i-am răspuns pe loc: Clienta de la Farmacie, cu replica care spune totul și-n același timp ascunde totul: Chiar așa! Din cauza lui C. I. U., care mi-a vorbit aproape permanent despre un nou volum al său, 101 personalități răstignite în întrebări insolubile, nu am reușit să identific nici aroma „de otonel” (cred că este un mit sacru descoperit de preoțimea orașului!), cu atât mai puțin strălucirea „de fetească regală”, pe care o caută zadarnic, bărbații de la Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, până la cei transfigurați recent de Ion Fercu în Dac-aș fi fost Dumnezeu.

*Gheorghe MOCANU, DIHONIA. Nuvele și Povestiri, Editura Editgraph , Buzău, 2022

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share