Zăngănele LXXI
E prea frumos ca să fie și adevărat. Cum puteam să ocolesc un așa subiect? Restul bla-bla-urilor chiar că nu mă interesau, mi-a fost de-ajuns o singură propoziție. Cred că era suficient un singur cuvânt.
General. Aveți aici chintesența unui întreg arsenal de pilde și zicători. E și de râs dar și de plâns. Am dat câteva pagini de istorie înapoi fiindcă uitasem. Nu sunt unicul cu memorie scurtă, România toată are nevoie de lecitină pentru readunarea minților. Nu-și amintește deloc de celălalt șef de armată, patriot ca și acesta, până la îndeplinirea ordinului, oricare ar fi el, bărbat, braț de fier…. Din plâns am dat-o în râs. Ce înseamnă să spui una, sau să clocești în minți discursuri cu iz de datorie ostășească, și fața să spună alta. Patriotism – silă, angajamente europene și mai ales Nato – grețoșenie, sprijin pentru coaliție – lehamite. O frază inteligentă de căutat și de rostit – spasm ocular. O dăm pe plâns iar. Vai de noi, și nu spun vorbă mare, vai de țara cu handicap politic. Folosiți ambele sensuri fiindcă suntem și în urmă cu pași mulți, poate chiar o țară de cutreierat până la adevăratul mod de a pricepe politica, și cu o gândire ideologică fără mâini și picioare dar și fără de cap. Vai de țara cu conducători și judecători mai puțin întregi.
Am fost în situația penibilă ca o persoană, o clientă, să mă tot apeleze cu domn’ inginer. Și în sus și în jos, ea de jos, eu pe sus, nu m-a scos biata femeie din apelativul ăsta timp de trei zile. Ajunsesem subiect de bășcălie în gura fraților mei și zău dacă nu eu însumi mă luam peste picior râzând până la durere de burtă și tăvălire. Dar să știți că sunt singurul nebun care privește realitatea prin sticla goală a lipsei de echivoc, restul își așează ochelarii de cal potriviți rolului pe care vor să-l interpreteze și uită să îi mai dea jos. De astă dată nu vorbesc despre costumații ci despre impresia puternică pe care un cuvânt reușește să o inducă creierului și care pică cu așa mare greutate încât distorsionează întreg setul de comportamente. Unuia i se spune prim ministru și își ia demnitatea în serios până la a uita că e doar un scaun, o îndatorire, o stagiune de doar patru ani și nu un post princiar. Până și regii cad, abdică și mor. Până și monarhiile, cu tot sângele lor albastru, se năruiesc. Până și actorul, omul acela venit pe scenă să smulgă o lacrimă ori o grimasă de hohot, caută revelația supremă. Dintre toate rolurile pe care și le-a asumat în carieră, găsește de cuviință, spre finalul vieții, să se așeze în propriul personaj. Pentru mulți însă este prea târziu și imposibil să se mai transpună în propria piele.
Domnul general vrea să fie apelat ca atare ca să nu se creeze confuzie. Care o fi aceea, nu știu. Poate vrea acest soldat să ne înfigă în stomac și niscai baionete și câteva gloanțe ca să nu fie niciun dubiu. Poate vrea să se asigure că el își duce domnia viu iar noi morți. Cu atâta zel ne prezintă situația, nu prea roză spune el, de a fi bot în bot cu războiul, cu atâta siguranță vorbește despre supremația unei alianțe militare de parcă ar mai exista una cel puțin la fel de puternică, așa ultimativ pune bărbații în haină kaki de parcă numai el n-ar fi de aruncat în tranșee în piele de mort. De-aia zic! Mai bine îl Oprea Cozma, poate-i Ponta și lui corect minerii din valea Jiului și zilele de detenție. Dar știți vorba românului, niciodată nu e prea târziu!
