Spații culturale nr. 44 (2)

DREPTUL LA REPLICĂ

Doamnă Redactor-şef,

Am avut surpriza să găsesc disimulat în articolul „Alte subtile „Semne de carte”, semnat de Dl. Cornel Galben în revista „Spaţii culturale” nr. 43/2015, un atac pe care îl consider nedrept, la adresa mea. În virtutea cutumelor profesiei noastre de scriitori, vă rog respectuos să îmi acordaţi „dreptul la replică”, publicând textul alăturat, – conceput civilizat şi cu extrem de multă stăpânire de sine.
Cu mulţumiri respectuoase, al Dvs.
Viorel Savin

Prea multe neadevăruri în puţine cuvinte

Doamne, ce surprize, câtă mirare, derută şi câtă nedorită adrenalină îţi pot procura „prietenii” de-o viaţă, atunci când îşi scapă frustrările de sub control!… Dar să nu divagăm.
Într-o cronică din Spaţii culturale nr. 43/2015, excitat de faptul că mi-a întâlnit numele până şi în cuprinsul cărţii doamnei Rodica Lăzărescu, Cornel Galben îşi ogoaie mai vechile fantasme privind „notorietatea” de care ar fi văduvit pe nedrept şi, conştient de incontestabila sa valoare (este autorul a peste 7 pagini bucşite cu titluri despre viaţa şi opera pictorului Nicu Enea!, – vezi Cornel Galben, „Personalităţi băcăuane”, vol. IV, Corgal Press, Bacău, 2010, pag. 81 – 89 -, spre deosebire de mine care, despre artistul-pictor, am scris doar o piesă de teatru, „Bătrâna şi hoţul”, ce s-a jucat cu succes pe multe scene din ţară, şi numai două cărţi – dintre care una în curs de reeditare! -, totalizând abia 600 de pagini), mă ia gospodăreşte la refec, atingând performanţa de a arunca pe piaţă, în vreo sută cincizeci de cuvinte, nu mai puţin de şase acuzaţii false, – ca să mă exprim cu îngăduinţă.
Dar, să demonstrez cu argumente peremptorii ceea ce afirm. Redau textul lui C. G. (doar partea care se referă la mine), „împărţit” pe… erorile conţinute şi acuzaţiile fabricate Comentariile de sub excerptele numerotate îmi aparţin. Aşadar, iată ce acuză C. G. şi ce răspund eu:
1 – „Viorel Savin, la Bacău, l-a readus în atenţie pe, după el, uitatul pictor Nicu Enea…”
Răspuns: Trecând peste vanitatea ieftină de a formula cu imperial dispreţ: „pe, după el, uitatul pictor”, – ca să fiu sincer, grobianismul acestei formulări m-a determinat să-i răspund! -, precizez ritos că în tot ceea ce am scris despre artist am susţinut întotdeauna că: „Adevărul este că Nicu Enea a fost unul dintre cei mai importanţi pictori din interbelic. Dreptatea care i s-a făcut (şi încă i se face) se cheamă marginalizare.” (Vezi şi: Viorel Savin, „Nicu Enea. Viaţa alcătuită din scrisori, articole şi poze”, Ateneul scriitorilor, Bacău, 2015, pag. 12). Totuşi, dacă asta ştie C. G.: că „uitat” este sinonim cu „marginalizat”, înseamnă că el este de bună credinţă, iar eu îi sunt neprieten, – suspectându-l de intenţii de nedemnă manipulare a cititorului în sensul satisfacerii propriei vanităţii…!
2 – „…alcătuind o culegere de texte referitoare la viaţa şi opera artistului, cu intenţia vădită de „reaşezare pe soclul ce i se cuvine…”
Răspuns: Pentru a minimaliza efortul meu, C. G., ziarist informat, se preface a nu şti ce reprezintă/ înseamnă… „o culegere de texte”!? Cu atât mai bizară este tentativa lui, cu cât este contrazisă chiar de subtitlul lucrării, care explică onest că volumul propune sub forma unei construcţii literare insolite o viaţă, citez: „alcătuită din scrisori, articole şi poze”, – scrisorile şi pozele, în general, putând constitui obiectul „unei culegeri” (în nici un caz „de texte”!) abia într-o ultimă instanţă, iar cartea mea, aşa cum a şi fost percepută de alţi comentatori, este, respectând riguros dinamica faptelor, chiar o poveste de dragoste şi de viaţă cu accente dramatice, întrupată din scrisori personale, acte oficiale şi fotografii de familie (toate aduse la cunoştinţa publicului pentru prima dată, deci, în limbajul care ar trebui să-i fie familiar lui C. G., inedite!), dar şi din ştiri de presă şi articole despre opera pictorului, reproduceri după grafica lui, editate în premieră etc., etc. Deşi am încercat mai înainte să îi găsesc „o oarece scuză”(!?), sunt nevoit totuşi să recunosc că C. G. are dificultăţi cu înţelegerea şi instrumentarea anumitor noţiuni sau sintagme specifice activităţii căreia i s-a dedicat!
3 – „Salutând acest „demers necesar pentru mai dreapta cinstire a pictorului! erudita autoare cade în plasa celor „mici îndreptări şi adăugiri obligatorii biografiei pictorului” saviniene…”
Răspuns: Făcându-mă a nu observa construcţia şontoroagă a frazei de mai sus, mă întreb cu îndreptăţită derută: oare să fi fost chiar puţine acele „mici îndreptări” dacă, aşa după cum recunoaşte însuşi adânc informatul C. G. „am fost obligat” să ţes din ele o „plasă” de peste 600 de pagini în două cărţi onorabil întâmpinate de oameni de bună credinţă? – Mi se pare cel puţin ciudată etica bibliografului cronicar care îi bagatelizează unui biet contemporan demersul, formula de etalare a acestuia, dar şi munca oamenilor care l-au ajutat să ajungă la capăt. Sau, nu cumva, obligat de urgenţa sancţionării îndrăznelii mele de a-i fi semnalat public ( vezi pag. 15 din cea de a doua carte pe care am scris-o despre Nicu Enea), capacitatea supranaturală de a face pe cineva să urmeze în anul 1911 cursurile unei şcoli înfiinţate… hăt, tocmai în noiembrie 1912, nici măcar nu şi-a mai pus problema respectării vreunei etici?
4 – „neştiind că data corectă a naşterii fusese de mult clarificată (a se vedea, de pildă, profilul din Personaltăţi băcăuane, vol. IV, apărut în 2010, dar nebăgat în seamă de antologator)…”
Răspuns: Făcându-mă din nou a nu observa folosirea inadecvat tendenţioasă a cuvântului „antologator” ca sinonim al cuvântului „autor”, descopăr altă ofuscare ce îi răvăşeşte dramatic, lui C. G., serenitatea: nu l-am băgat… în seamă! Citez din nou: „…profilul din Personaltăţi băcăuane, (…) nebăgat în seamă de antologator” – Păi, cum sfântului să-l bag… în seamă, când paginile de la 81 la 89 din op-ul dumisale apărut în 2010 sunt preluări târzii – fără a cita sursele -, ale unor informaţii puse în piaţă de mine încă din secolul trecut (Savin, Viorel, Infinit joc între galben şi cafeniu. În: Nicu Enea. [Casetă]. Bacău, Complexul Muzeal De Artă; Casa Nicu Enea, 1989. Machetă: arh. Constantin Rotaru, diapozitive: Dorin Dodiţă), sau de doamna Liliana Cioroianu în colaborare cu mine, încă din anul 2001 (vezi rev. „Cartea”, periodic de atitudine culturală, anul I, nr. 3 – 4, mai-iunie 2001)? – Pentru a vă amuza/mira de îndrăzneala (sau raptul?) bibliografului C. G., aflaţi că cele patru pagini cu „Bibliografia Nicu Enea” din revista „Cartea”, nr. 3 – 4 din 2001, echivalează ca spaţiu tipografic, aproape tanda pe manda, cu cele opt pagini din trâmbiţatul volum al lui, apărut în… 2010. – Poftim?!… Dar, să nu uităm nici aerul doctoral cu care se îmbăţoşează, afirmând categoric (şi de plâns): „…data corectă a naşterii fusese de mult clarificată (a se vedea, de pildă, profilul din Personaltăţi băcăuane, apărut în 2010, dar…)” Aşadar, să fie limpede: în condiţiile în care C. G. nu confundă din nou noţiunile, şi este conştient că anul 2010, faţă de anii 1989 şi 2001, se desfăşoară în timp… „mai târziu”, şi în nici un caz „mai de mult”, adică „înaintea acestora”, însemnă că, evident, C. G. minte fără nici un scrupul.
5 – „…şi că dramaturgul băcăuan, îndreptând o eroare (cea cu anii de şcolarizare), comite, la rându-i altele…”,
Răspuns: Folosirea pluralului, insinuând că subsemnatul „comite, la rându-i altele (greşeli)”, este nu numai excesivă, dar şi complet necinstită; fiindcă presupusele greşeli nu sunt indicate, aşa cum onest procedez eu, aici, cu greşelile intenţionate ale Domniei Sale. – Insinuările cu damf de mahala nu duc la nimic bun!
6 – „oficializând, bunăoară, tot cu „prea multă îngăduinţă faţă de detalii” că „marginalizatul” pictor (oho!, deci C. G. ştia prea bine că, în legătură cu Nicu Enea, folosesc îndeobşte conceptul de „marginalizare”!?) şi-a cunoscut viitoarea soţie în toamna anului 1925 şi nu în luna mai, cum e corect.”
Răspuns: Dar eu spun altceva decât ceea ce este corect? Citez de la pagina 21: „Se pare că decizia reluării studiilor bucureştene este subtil legată de anumite sentimente speciale ce le nutrea faţă de excepţional de frumoasa nepoată a scriitorului Emil Gîrleanu, domnişoara Elvira Paloşanu – Gîrleanu, care tocmai se înscrisese în Capitală la cursurile Şcolii de Arte Frumoase”, după care, la notele de subsol întăresc afirmaţia cu, citez: „Într-o scrisoare din 12.11.1925, tânărul, evident frustrat de lipsa ei de solicitudine, o întreabă: „…cum v`aţi instalat… (Elvira şi mama ei, n.n.) primele impresii de la cursuri etc? nu vrei să le ştiu şi eu?” Mare halima cu exactitatea asta! Se pare, însă, că la C. G. „exactitatea” este compromisă de „capacitatea de înţelegere şi de conexare logică” a informaţiilor, căci: orice om nesupărat pe viaţă poate înţelege/deduce cu uşurinţă că trimiterea unei scrisori către o frumoasă domnişoară (în toamnă!), nu înseamnă şi că… abia atunci a cunoscut-o; mai ales că o şi chestionează în scrisoare, cu o anume familiaritate, despre „cum s-a instalat împreună cu mama ei” etc. – Şi, da: spre liniştea lui C. G., pe care îl sfătuiesc să renunţe la dezonorante tertipuri gazetăreşti, Elvira l-a cunoscut pe Nicu Enea la expoziţia deschisă sub egida „Ateneului cultural” spre sfârşitul primăverii (!), în prezenţa poetului George Bacovia, a dramaturgului Ion Luca şi a marelui pedagog Grigore Tabacaru. Astfel se şi explică, după trecerea câtorva luni bune „de cunoaştere” mai mult sau mai puţin intimă, tonul şi reproşurile familiare conţinute de scrisoarea expediată „în toamna anului 1925”.
Dragul meu C. G., în anul 2001 i-am dedicat lui Nicu Enea un număr întreg din lunarul de cultură „Cartea”, pe care, la vremea aceea, l-am deschis premeditat cu editorialul „Ce nu putem ierta”. Nu vrei tu să reciteşti acel editorial? Dacă o vei face, cu siguranţă că vei putea să-ţi ceri scuze pentru regretabilul derapaj pe care m-ai obligat să-l detaliez, iar eu… îţi voi strânge mâna, spunându-ţi bucuros: „Bine ai revenit, prietene!” – Căci nu tu eşti vinovat de ceea ce ni se întâmplă acum, ci eu. Fiindcă ţi-am confundat cinstita îndeplinire a sarcinilor de serviciu gazetăresc, cu iubirea onestă şi dezinteresată faţă de condeiul meu!
Dă-mi prilejul să uit acest moment!
Cu înţelegere, dar ferm, al tău
VIOREL SAVIN


Mircea V. HOMESCU

O PSIHOLOGIE A MINCIUNII… ÎN OM ŞI ÎN LUME

Este sigur că azi cunoştinţele noastre despre lume le datorăm creierului şi anume acelei părţi din el unde se află neuronii contemplatori: grupa a treia de celule nervoase care nu are legătură directă nici cu receptorii, nici cu efectorii, formând creierul impulsiv şi creierul reflexiv; primul se află în talamus, al doilea în scoarţa cerebrală.
(Grigore T. Popa – Comunicare la Academia
Română, şedinţa din 14 martie 1947)
În chip de debut al opusculului pe care mi-am propus să-l dedic minciunii mărturisesc că n-aş fi îndrăznit să abordez „tema” cu care am „botezat” textul dacă n-aş fi cunoscut opiniile inegalabilei personalităţi care a fost Gr. T. Popa. Alături de Francisc Reiner, a creat „anatomia ca ştiinţă a lumii vii” – alias anatomia funcţională – cu care are a se mândri – în lumea medicală mondială – ştiinţa medicală românească. În contextul mizeriei morale cu care bolşevismul maculase spiritualitatea românească încă din 1947, îndrăzneala periculoasă cu care Gr. T. Popa şi-a făcut cunoscute ideile în plenul Academiei Române, despre „boala secolului” în care corifeul moralităţii fără limite, care a fost Gr.T.Popa, a inclus şi minciuna, l-a costat viaţa. În martie 1947 susţine comunicarea, în octombrie 1947 este exclus din învăţământul medical şi din Universitate, în iunie 1948 este îndepărtat din Academia Română, iar în iulie 1948 este… „făcut să moară”. Nici azi nu sunt elucidate condiţiile exacte în care a decedat (?!) savantul, literatul şi muzicianul care a fost profesorul de anatomie umană Gr.T.Popa. Sfinte vor rămâne pentru mine, şi pentru orice om cu omenie şi intelect în persoana lui, cuvintele celui din a cărui gigantică cultură m-am hrănit… cu ceea ce a putut să răzbată până la mine, printre „gratiile” denigratoare ale socialismului bolşevic din România acelor ani grei şi negri:
„Fără o cunoaştere adâncă a creierului, nimeni nu ar trebui să se încumete a dirigui societatea; sau altfel spus: nimeni dintre cei ce au un rol în conducere, în orice ramură socială sau politică, nu ar trebui să fie lipsiţi de această cunoştinţă. Într-o vreme, la Atena sau Roma, conducătorul trebuia să cunoască bine poezia şi atletismul. În timpul Renaşterii trebuia să cunoască, tot aşa de bine, logica, gramatica şi filozofia”.
Azi mă întreb eu – ce anume cunosc în profunzime cei ce conduc (spre ce?). Iar drept consecinţă firească nu trebuie să ne mai mire haosul direcţional al călătoriei pe drumul acestei tranziţii care pare a nu mai avea sfârşit. Că politica în sine este o imensă minciună şi o ruşinoasă hoţie este o realitate pe care o impune atât viaţa politică de la noi, dar şi de aiurea, din lumea întreagă… fără nici o excepţie… fie „democraţie”, fie dictatură. Important este să ştim acest crud adevăr şi să-i acordăm aprecierea cuvenită, fără a mai spera în vreo viitoare moralizare a ei, imposibilă după cum o dovedeşte istoria lumii. Mai grav ca orice este faptul că, luând pildă de la „cei de sus” (din fruntea bucatelor!), am ajuns să ne minţim şi să ne furăm între noi, iar culmea degradării este că ne minţim pe noi înşine şi ne sărăcim în demnitate şi respect de sine, într-o măsură altădată inimaginabilă. Adevărul şi minciuna coexistă în lume dintru începuturi, cu precizarea că minciuna este creaţia omului, a minţii lui, alunecată pe panta decăderii. Animalele nu mint, mimetismul fiind la ele armă de apărare, nu intenţie rea, iniţială. În tratatul său de psihologie a animalelor, Mihai Beniuc, pe care cea mai mare parte dintre noi îl ştim doar ca poet (deşi el era profesor universitar de psihologie a animalelor) susţine acest adevăr care… ridică moralitatea animalelor mai presus decât cea a omului. Există o relaţie surprinzătoare între minciună, reflecţie, raţiune şi meditaţie, oricât ar părea de bizară această conjunctură condiţională. Să fi fost cândva minciuna, pentru om, armă de apărare cum este la animale? Sau doar o slăbiciune a inteligenţei? Nu putem stabili azi nimic pe acest teren. Chiar Decalogul lui Moise – din Biblie – ne îndeamnă să nu minţim, dar noi încălcăm porunca chiar din timpii precedenţi primirii Decalogului; din vremea păcatului protopărinţilor stirpei omeneşti, Adam şi Eva. Ne minţim între noi, într-o ţară anume; dar şi în afara ţării… între state. Din asemenea „necesităţi” (vezi Alvin Plantinga, „Natura necesităţii”) a apărut diplomaţia, nimic altceva decât instituţia, cu minim două feţe, a minciunii oficioase şi… oficiale, convenţional acceptată ca atare… fără nici o jenă. Presa din precedentele două secole, iar azi întregul complex mass-media contribuie cu entuziasm la oficializarea minciunii, injuriei şi lipsei de demnitate şi respect. Aceleaşi „merite” se cuvin atribuite şi rapidităţii călătorilor dintr-un continent în altul, iar odată cu oamenii „călătoresc” şi minciunile… poate chiar mai rapid decât ei.
Politica secolului XX a depăşit însă orice limită a lipsei de respect faţă de adevăr şi a practicării minciunii pentru acoperirea celor mai abominabile crime şi nedreptăţi sociale. Lenin, Stalin, Hitler, Beria, Polpot, inclusiv Nicolski şi Drăghici de la noi, dar şi Drăghicii polonezilor, germanilor, ungurilor, bulgarilor şi albanezilor, sau genocidul anti-armean din 1919-1920, sau violenţa atitudinii turcilor împotriva kurzilor, conflictul interminabil (atenţie: interminabil altfel decât printr-o confruntare inimaginabil de sângeroasă, în care islamismul îşi face proba tăriei celor 1.330.000.000 de adepţi câţi sunt în anul 2000, faţă de 600.000.000 câţi erau în urmă cu doar 30 de ani) dintre palestinieni şi evrei, violenţele din America Latină şi din zonele centrale ale Africii şi chiar din China… cea atât de necunoscută azi ca şi acum cinci sau şase secole, mizeria de neînchipuit din India etc., etc., toate acestea sunt fructele care au rodit pe copacul minciunii, destinată să acopere nişte ruşini imposibil de conceput. Nu mă pot opri să nu rămân stupefiat citând părerea lui Gr. T. Popa, aflată în comunicarea din martie 1947, pentru care a şi murit:
„S-a ajuns să se mintă cosmic pe plan geografic şi geologic, nu numai pe terenul mobil al istoriei şi sociologiei”
Azi, când se cotropeşte o ţară, sau un popor, se zice că ţara este eliberată şi că acel popor mulţumeşte cotropitorului pentru „generozitate”. Aici a ajuns minciuna cu mutilarea adevărului, încât a modificat şi semantica firească a cuvintelor. Justiţia, poliţia, nu sunt deloc străine de fenomene similare şi de practici ruşinoase de acelaşi calibru. Alături de minciună şi izvorând chiar din ea, mituirea se extinde în întregul sistem relaţional om-om şi om-instituţie. Este înfiorător să asişti, cum zici că învingi… când mănânci bătaie, să acuzi pe altul de atrocităţile pe care tu le comiţi şi să te proclami generos când tu jefuieşti; iată cruzimea şi sfidarea inimaginabilă a prezentului pe care-l trăim, îl acceptăm şi-l preferăm altor opţiuni demne. De ce aşa ceva? Fiindcă omul, sub imperiul fricii şi dictaturii, inclusiv al schingiuirii, îşi ascunde rezervele conştiinţei şi pactizează cu minciuna şi crima. Nu toţi oamenii pot să fie eroi şi martiri, mai ales când eroismul – strivit sub confuzia minciunii oficioase – devine inutil. Atunci oamenii recurg la măşti şi se mint reciproc chiar pe ei înşişi. Noi am trăit în România – din 1944 şi până în 1989 – o atare conjunctură… şi nici acum nu ne-am dezbărat de anumite „tentaţii” nedemne. Avea dreptate Lenin, în 1918, când zicea că „o ideologie nu dispare decât odată cu ultimul individ care a trăit-o”. Iar între noi sunt încă destui care au dus-o bine în anii „roşii”.
Neurologic vorbind, minciuna se „traduce” în creier printr-o dublă reprezentare: una a realităţii, alta a ficţiunii/contrafacerii, între care spiritul se căzneşte să aleagă calea convenabilă. Şi asta pentru că există două realităţi: una absolută, despre care nu ştim nimic în esenţă, şi alta, realitatea noastră relativă, construită de simţuri, de către fiecare dintre noi, cu „nuanţele” noastre individuale. Dacă în acest ansamblu introducem „concepte fără obiect” (minciuni!) provocăm o confuzie funestă, rătăcitoare a minţii şi alienantă a fiinţei umane. Deoarece omul se verifică/evaluează prin alţii, conturarea adevărului este foarte dificilă, pentru aşa ceva creându-se limpezime în raţionamente… nu ceaţă intelectuală. Oricât de bine s-ar ascunde la început, cu vremea minciuna tulbură modul de conduită al individului, care devine misterios şi confuz. Cu multă vreme în urmă, Roux a dovedit că, în adâncul structurii cugetului omenesc, funcţionează un mecanism de… auto-minciună, minciuna fiind o forţă deformatoare şi ei i se supune – adesea – însuşi intelectul uman. Dacă forţa vindecătoare a naturii, de care vorbea Hipocrate, nu este alterată sau diminuată, ea va reface gândirea şi va izgoni, din om, minciuna; numai că trezirea la adevăr poate avea efecte neplăcute pentru fostul mincinos. Poate că din nişte motive similare ne este atât de greu să ne despărţim de năravul minciunii.
Ce rezultă din ceea ce am sintetizat până acum? Să fie limpede că minciuna rămâne un act psiho-social plurivoc, ontic, gnostic, axiologic, social şi moral. Este o opţiune nonconformistă, o abatere deliberată – deci conştientă – de la sistemul social de corespondenţe admise între realitate şi ficţiune voit-contrarie. Aşa o vede Sutter şi de ce n-am fi şi noi de acord cu el? Se află departe de instincte, care nu mint niciodată, ci dirijează omul pe direcţii pragmatice, salvatoare. Ontic vorbind, minciuna este iluzorie – reală sau necesară – iar viaţa confirmă aserţiunea. Pe plan gnostic, minciuna versus adevărul se dovedeşte a fi fecundă… adesea. Axiologic, evaluarea minciunii se face din perspectivă istorică în raport cu morala, estetica şi „gustul” dominant al epocii. Sociologic, se are în vedere comunicarea reală dintre grupuri (macro sau micro). Mai dificilă este evaluarea psihologică a minciunii, fiindcă trebuie identificat complexul cauzal al personalităţii care minte, vârsta şi normalitatea sau anormalitatea mincinosului. În general vorbind, copilul este un pseudo-mincinos cu grad redus de responsabilitate. Atenţie însă la riscul ca „gestul” minciunii să nu se prelungească şi în adolescenţă, când finalitatea minciunii poate avea alte consecinţe. Adolescentul, tânărul şi adultul mint din cauza unei carenţe afective sau datorită refuzului de a se integra în realitate. Alteori minciuna este semnul unei disarmonii în dezvoltarea personalităţii. Nu intră în conul de interpretare problema minciunii personalităţii psihopatice sau psihologice, ambele iresponsabile ca intenţie, sau ca mod de „derulare” a actului mincinos. La adultul normal, minciuna este un fenomen cu pondere şi frecvenţă variabilă, dar… în vertiginoasă creştere, mai ales în secolul următor. Ea îmbracă forme benigne – minciuna convenţională – sau maligne – frauda, trădarea şi chiar crima. La adult, minciuna e greu de depistat, fiindcă influenţa ambientului negativ îl… „specializează” pe mincinos, în perspectiva ascunderii faptei pătimaşe, cu tot mai mult succes. Reeducarea, care ar trebui să urmeze depistării patimei… nu este eficace, precum ar trebui, poate fiindcă nici nu se doreşte cu sinceritate. Nici justiţia, nici locurile de penitenţă/puşcăriile nu sunt la înălţimea nevoilor reale de remodelare conceptuală şi morală. Indiscutabil este faptul că a înţelege de ce minte adultul rămâne adesea o enigmă. În contextul acestui „fin de siècle” ar trebui să ne întrebăm, cu mai multă îndrăzneală: oare de ce n-ar minţi omul, dacă trăieşte în minciună, imoralitate, alienare, fraudă (hoţie) şi crimă? O clipă, doar, aş cere permisiunea cititorului de a-i irosi timpul referindu-mă la un tip „modern” de minciună: minciuna nevroticului. Ea este – involuntar – insolentă, greu credibilă, adesea inutilă, gratuită ca „beneficiu” real, cu finalitate dubioasă, deci… greu explicabilă. Înţelegând nevroticul, îi vom înţelege şi „tentaţia” de a minţi gratuit, fără să ne mai deranjeze conduita lui în ansamblu. În continuare, să încercăm să circulăm, împreună cu minciuna prin lume, pe pământ.
 Mincinos priceput ar fi acela care ar face ca un dram de minciună să străbată o lume întreagă; performanţa nu-i deloc rară în zilele noastre, cu ajutorul mass-media de care ne bucurăm cu generozitate.
 Judecaţi-l singuri pe Eminescu şi faceţi – sau nu – precum zice el că ar fi fost în stare să procedeze. Nu omiteţi însă evaluarea modului în care şi-a sfârşit existenţa. „Dacă lumea ar pieri, iar eu aş putea s-o salvez spunând o minciună… n-aş minţi, ci aş lăsa-o să piară”. În atare condiţii pare firesc de ce Veronica Micle, doamna Cremnitz şi alte doamne şi „domniţe”, l-au „ocolit” pe nefericitul poet, care pe stânga, care pe dreapta, cu toate Odele, Epigonii, Scrisorile şi Luceferii cu care acesta le-a asaltat pe ele, şi prin ele… pe noi. Şi trebuie totuşi să acceptăm că Eminescu, în primul rând pe el s-a minţit, într-un mod deplorabil, în comparaţie cu gratuitatea opţiunii de a sacrifica lumea… versus o banală minciună… salvatoare.
 Deosebirea dintre o minciună şi o pisică constă în aceea că pisica are nouă vieţi (crede lumea!?), iar minciuna este veşnică, precum se dovedeşte prin tot ce păţim noi în întreaga viaţă.
 Cele mai crude minciuni se rostesc în tăcere. Ceasuri şi zile întregi poţi tăcea, fiind în tot acest timp un individ neloial, josnic şi calomniator-injurios. Aveţi dubii?
 Cât de mult poate câştiga, în viaţă, o aşa-zisă celebritate printr-o banală caricatură (minciună vizualizată!) convenţional acceptată, fiindcă e doar „gustată”?
 Atât îi place omului să mintă şi să fie minţit, încât ajunge în pragul nebuniei când nu mai poate minţi şi când nu-l mai minte nimeni. Am întâlnit asemenea specimene deplorabile, gata să facă pasul spre demenţă… în lipsa minciunii oferite, sau a minciunii pe care n-au cui s-o mai „servească”, devenită cu vremea sursa fericirii lor.
 Mitomania este pentru mulţi dintre noi unicul mijloc de a nega viaţa, căreia nu-i mai putem face faţă cu luciditate şi răspundere.
 Sunt situaţii când o minciună isteaţă valorează cât un sac de adevăr stupid. Da, da, există şi adevăruri stupide. Nu le căutaţi în mod special; vă apar în viaţă când nici nu vă aşteptaţi.
 În medicină şi în avocatură, minciuna poate deveni o virtute; dar nu pentru multă vreme, ci doar pentru atâta timp cât poate folosi fără să dăuneze. Vivat Einstein şi relativitatea, extrapolată în moralitate.
 Diplomatul minte pe punga ţării; bancherul pe punga poporului; politicianul minte pe punga ambilor păgubiţi de mai înainte, în mod neruşinat însă, adică sfidând pe faţă.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share