Spații culturale nr. 51 (9)

Magda GRIGORE

Studiile etnologice şi potenţialul lor axiologic

În contextul culturii postmoderne, pe care Steven Conner o descrie ca fiind o cultură a întreruperilor – o cultură mozaicată, fragmentată în segmente care interferează constant şi o fac (mai) greu de analizat, realizarea cercetărilor în domeniul etnologiei a căpătat valenţe noi, identitare şi complementare, indicând cu fiecare înfăptuire în parte atât viabilitatea tradiţiilor, cât şi capacitatea lor de a stabili relaţii sincretice cu modernitatea. În această actualitate sensibilă, demersul lui Sorin Mazilescu este asumat şi binevenit, un demers cu caracter exploratoriu, care îmbină în mod fericit informaţia bibliografică şi cea de teren, totdeauna bogată în resurse şi mai ales în interferenţe surprinzătoare care pot (con)duce spre observaţii noi, revelatorii. Materializată prin cumul de articole, studii, comunicări, prezentări specifice, intervenţii oficiale din partea Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, precum şi fragmente de curs universitar, Studii etnologice. Publicistică asupra etnozonei Argeş-Muscel (Editura Tiparg, 2016, Piteşti), este o carte bazată pe observaţia minuţioasă şi pe munca descriptivă, de selecţie şi de transcriere a unor date esenţiale, menite să conducă la înţelegerea temeinică a caracteristicilor, a structurii şi a evoluţiei etnozonei Argeş-Muscel. Câştigul acestor examinări se cuantifică şi în plan imediat prin faptul că înlesnesc explicarea formelor multiple de manifestare a tradiţiei din stratul de suprafaţă al realităţii, forme moştenite care au la bază însă motivaţii adânci, rezistente şi probate în/ de timp, după modelul plantelor ale căror rădăcini nevăzute, neînfăţişate realităţii, sunt sursele lor de existenţă (singurele), care le fixează în sol şi prin care absorb substanţele necesare vieţii. Studiile propuse de Sorin Mazilescu includ şi o parte de interpretare şi de valorificare a informaţiilor, mai ales în zona de etnologie unde materialul cules este analizat şi serveşte unor sinteze teoretice: ,,Cultura tradiţională, spune acesta, comportă simultan, mediate sau nemijlocite, fenomene interconexate de ordin psihologic, lingvistic, filosofic, etic, estetic, pedagogic, terapeutic, tehnologic, economic, juridic, politic etc. Această profundă şi abundentă diversitate este amplificată în plan sociologic de multiplicitatea cadrelor sociale care o susţin (individ, grup – de vecinătăţi, rudenie, prieteni, sex, vârstă, îndeletniciri, comunitate, colectivitate, societate), iar în plan ontologic, de necesitatea pentru cercetare, de a aborda toate faptele într-o dublă perspectivă: obiectivă, purtând asupra obiectelor însele, şi subiectivă, respectiv intersubiectivă, purtând asupra reflexului acestora în conştiinţa purtătorilor”.
Rigorile şi ariile vaste ale etnologiei şi ale etnografiei nu necesită doar pregătirea ştiinţifică necesară, pretind o abordare complexă, pluridisciplinară, investigarea trebuie să fie pasionată în teren şi detaşată în teoretizare. Cercetarea actuală trebuie să înglobeze semnificaţiile celor două direcţii ale secolului trecut, când etnografia şi etnologia erau privite distinct, fie din perspectivă istoric-culturală, fie ca o ramură (comună) a ştiinţelor naturale, a etnopsihologiei sau a disciplinelor sociale, pentru că tipurile de cultură sunt plurivalente. Mai mult, terenul se mişcă, formele de cultură contemporană sunt diverse, unele înfloresc (estetic), altele nu, dar coexistă şi se intersectează, după cum notează şi autorul: ,,s-a constituit o cultură savantă, academică sau majoră propusă de profesionişti şi învăţată în şcoală, înnoitoare, individuală, subiectivă, a cărei condiţie de existenţă este originalitatea, noutatea. Proliferează în zilele noastre o cultură mediatică de consum. Este ofensiva unui nou model cultural”. Este firesc, prin urmare, să susţinem o cultură de rezistenţă, care să lucreze după binecunoscuta sintagmă maioresciană în contra direcţiei culturii de consum.
Cartea este structurată în trei secţiuni care focalizează detalii din spaţiul etnologiei, al etnografiei şi al meşteşugurilor, iar în final autorul inserează câteva semnale primite dinspre publicaţiile culturale. Tradiţiile româneşti sunt încă ofertante cultural, mai ales în spaţiul rural, dar şi aici există o dinamică mai intensă în zilele noastre, şi aici s-au produs mutaţii în mentalitatea oamenilor şi în stilul lor de viaţă, satul românesc în genere (îşi) revendică schimbarea şi capătă un alt mod de gândire. Prin urmare, întreg spaţiul etnologic investigat are sincretism şi dinamică, merită să fie revalorizat şi nuanţat, ajutat de disciplinele conexe, pus în valoare, iar informaţiile lui multiple pot servi la rândul lor reflecţiilor antropologiei culturale care tinde tot mai mult să devină un domeniu integrator. Este şi motivul pentru care Sorin Mazilescu se află mereu în posesia unui adevăr care se află treptat, un adevăr care rămâne în urma zilei de azi, a zilei prezentului, şi trebuie căutat cu răbdare. Totuşi, acest adevăr din urmă, vis a tergo (forţă din spate – José Ortega y Gasset) există sedimentat în manifestările care ţin de mentalitatea colectivă unde credinţa, opinia şi prejudecata individului condiţionează percepţia realităţilor şi determină în bună măsură comportamentul social de grup. Autorul preferă uneori expectativa generalizărilor, a concluzionărilor şi evită pronosticurile sumbre cu care operează alţi specialişti când este vorba de evoluţia ulterioară a subiectelor sale, dar nu îşi ascunde convingerea că acele valori care vin din vechime ne caracterizează cu adevărat, ne individualizează şi ne pot face prezenţi în cultura europeană dacă acest lucru este receptat şi promovat aşa cum trebuie. Metodele de cercetare şi tehnicile adecvate conferă autorului un stil propriu, alert, lapidar, concentrat, datorat pe de-o parte bagajului lingvistic al specialităţii şi pe de altă parte implicării afective în terenul etnologic.
Aspectele cercetate sunt multiple, varietatea subiectelor şi amploarea lor devin elocvente pentru zonele investigate. Supuse analizei, capătă semnificaţie toate mărturiile veteranilor (care păstrează în memoria lor un fond etnologic, spune autorul, al cărui conţinut arhivează cântece de cătănie, doine de dor, folclorul taberelor militare); războiul are amploare teoretică (un context genetic al unor structuri narative, atât populare, cât şi culte) – accentuează latura psihologică a povestitorului, componenta tranzitivă care pierde teren în favoarea celei reflexive; sunt pline de înţeles obiceiurile calendaristice de peste an, sărbătorile receptate între profan şi sacru (prilej de revelaţie spirituală, dar şi de simplă petrecere); simbolurile vieţii creştine (îndeosebi rurale, cum sunt semnificaţiile etnoculturale ale Zilei Crucii), iar moartea este privită ca un ritual complex, care implică elemente străvechi de credinţă şi practici menite să-l conducă şi să-l apere pe om în trecerea sa prin porţile dintre cele două lumi. Despre cea mai veche formă de mitologie, cea a morţii, cercetarea arată că ea rezidă inclusiv prin legătura sacră cu celelalte momente esenţiale din viaţa omului, receptate în gnoză religioasă, dar înregistrările actuale semnalează mutaţiile certe ale ceremonialului înspre spectacular. Autorul este interesat în mod evident de tradiţiile care reuşesc să se menţină în formă nealterată, dar este atent şi la schimbările survenite în domeniu, la disponibilităţi multiple de manifestare a tradiţionalului între formă şi fond, la pierderile survenite în timp şi la achiziţiile fireşti, (in)voluntare ale satului românesc. Pentru că trăim un secol capricios, în care schimbările de paradigmă (postmodernitatea şi postmodernismul artelor, globalizarea, cultura media, multiculturalismul, cultura de consum) obligă la activarea unei conştiinţe critice târzii care are datoria să identifice, să salveze şi să conserve specificitatea şi autenticitatea românească, proprie în eonul naţionalităţilor despre care ne vorbea Mircea Eliade.
Cunoscut deja ca exeget al substratului cultural din Valea Râului Doamnei, Sorin Mazilescu oferă şi în acest volum date etnologice şi etnografice preţioase, care vorbesc despre obiceiuri, tradiţii, ritualuri, datini urmărite în spaţiul menţionat, legende care dau rost realului (recuperate şi receptate ca valori de grup). El aduce în completare informaţii despre îndeletniciri vechi, recognoscibile de altfel în întreg spaţiul românesc (olăritul, dogăritul, arhitectura tradiţională), dar sesizează şi procese recente, etno-sociologice, care nu scapă abordării reflexive: fenomenul migrării populaţiei rurale spre zonele industrializate, manifestare extinsă în zilele noastre spre piaţa de muncă din UE; familia transnaţională, un nou tip de formă socială de bază, cu alte caracteristici şi creată în alte condiţii. Pagini generoase sunt alocate costumului popular şi atuurile sale artistice, cu detalii, nuanţe, diferenţe de la o microzonă la alta; ceremonialul nunţii este studiat cu minuţiozitate, receptat ca o mixtură între arhaic şi contemporaneitate; balada românească este pusă în evidenţă prin raportul intrinsec între istoric şi poetic. Sunt aduse în prim-plan biserica din Jupâneşti, cu limbajul secular al stâlpilor de lemn; opiniile diferiţilor istorici asupra personajului misterios care a fost Negru-Vodă (devenit în timp personaj simbol al începuturilor statului feudal); legenda etiologică, cea care tinde să comenteze şi să explice fenomenele vieţii rurale din perspectiva mentalităţii populare (a etiologiilor popular-legendare care au valoare de adevăr); descântecele resimţite de comunitatea arhetipală ca secvenţe ritualice ezoterice, transmise ca nişte secrete dintr-o generaţie în alta (mărcile lor distinctive, sincretismul magico-religios, dar şi poetica inconfundabilă).
Pentru un cercetător pasionat de ceea ce face, nu există practic teren etnologic care să nu-i poată oferi surpriza resurselor teoretice. Trebuie doar să treci neobservat, fiind mereu prezent, cum afirmă Claude Lévi-Strauss în Tristes Tropiques, ceea ce echivalează cu o ikebana a calităţilor unui specialist: abilităţi de comunicare, discreţie, politeţe, subtilitate de abordare a interlocutorului şi peste toate acestea răbdarea şi insistenţa delicată pentru a scoate la suprafaţă materialul de care ai nevoie. După acest scenariu apar inclusiv micile povestiri din volum, culese de la diferiţi preoţi, veterani de război sau de la localnici simpli care deţin amintiri cu valoare etnologică: explicaţii date anumitor întâmplări, credinţele moştenite despre locuri şi personaje istorice concrete, (des)cântece, scenarii ale ritualurilor rurale etc. Apar povestioare cu farmec şi tâlc, îndeosebi din zonele Dragoslavele, Rucăr, Coşeşti, care captează cu uşurinţă interesul cititorilor şi care deschid perspective suplimentare, istorice, sociologice, psihologice. Nu lipsesc nici abordările monografice, tipice unor astfel de cercetări, tratate cu o mai mare responsabilitate, fiind necesară pe de-o parte documentarea riguroasă şi pe de altă parte puterea de sinteză a datelor adunate. Sorin Mazilescu operează monografic asupra Văii Râului Doamnei şi comunei Coşeşti, la care adaugă un studiu panoramic despre Constantin Rădulescu-Codin şi monografiile locale, mijloace de tezaurizare a unei informaţii în continuă schimbare. Alte preocupări speciale ale autorului sunt aprecierea şi promovarea artei populare, a sculpturii în lemn, văzută deopotrivă ca artă şi ca muncă de bază (ornamente, decoraţiuni, artă expoziţională, dar şi biserici din lemn sau obiecte cu funcţie practică), şi a portului popular, ca formă de cultură tradiţională în Argeş-Muscel. El mărturiseşte: ,,Strategie de bază, conservarea culturii populare înseamnă practic un demers sistematic şi coordonat pentru protejarea patrimoniului cultural”. Din această convingere selectează şi câţiva meşteri populari pe care îi promovează, oameni care pun în mişcare taina din viaţa lemnului şi cărora autorul le imprimă biografii artistice gravate cu răbdare pe/în biografia concretă. Regăsim şi consideraţii asupra unor lucrări de folclor, din perspectiva încrederii în varietatea şi în bogăţia stilistică a tuturor genurilor acestuia. Întâlnim pagini dedicate folclorului muzical (cu dihotomia tradiţie şi inovaţie); muzicii lăutăreşti şi poveştilor din breaslă, precum şi o imagine a localităţii Conţeşti, cuib al lăutarilor de renume.
Subiectele sunt numeroase şi atractive, discursul etnologic îmbinat cu cel etnografic are abilitatea de a vâna sâmburele esenţial şi/ sau simbolic al lucrurilor/întâmplărilor, urmărind cu fineţe chintesenţa unui spaţiu sau a unui mod de gândire. Argeş-Muscel este o zonă tradiţională autentică, o etno-geografie încărcată de simbolistică, expresivă, care poate să fie oricând un model preferat în tabloul valorilor autentice naţionale.
Avem, aşadar, în cartea lui Sorin Mazilescu nu numai o incursiune interesantă în cea mai mare arhivă culturală a poporului român, dar şi un prilej de revalorizare a matricei Argeş-Muscel, a prezentului şi trecutului, de focalizare a valenţelor etnologice în lumina benefică a reflectoarelor atenţiei. Reglementând printr-un metabolism propriu raporturile mai noi cu civilizaţia, cultura tradiţională apare ca fiind (încă) o cultură stabilă, fecundă, chiar dacă supratensionată între diversitate şi unitate, între identitate şi diferenţă. Viziunea textuală şi interpretativă a autorului pare să confirme, în ansamblu, una dintre cunoscutele teorii ale culturii actuale care apreciază postmodernitatea inconsecventă ca fiind (doar) o altă faţă a modernităţii, în care fluxul cultural apare diversificat şi polimorfic, iar abordarea lui reflexivă trebuie să deţină inclusiv intenţia de a salva mărcile distinctive şi de a le transmite cu responsabilitate firească generaţiilor care vin. Cercetarea etnologică îşi propune în acest sens, cu fiecare subiect, să selecteze şi să accentueze capacitatea de simbolizare a depozitarului etnic (care este în general un numitor comun al formelor de cultură) – noi suntem simboluri, spune Ralph Waldo Emerson, şi trăim în interiorul simbolurilor.
Graţie funcţiilor pe care le prezintă (de translatare a experienţei, informative, educative, integrative şi reglementatoare), tradiţiile sunt un mod de viaţă cu potenţial axiologic, credinţa şi tradiţia fiind la rigoare graficul perfect pentru integritatea şi rezistenţa oricărui grup uman. Lecturând cu această convingere Studiile etnologice semnate de Sorin Mazilescu, le vom putea asimila ca pe o confirmare a mesajului inspirat cuprins în maxima lui Alberto Lleras Camargo: un popor fără tradiţii este un popor fără viitor.


Valentin POPA

Un poet de cinci stele: Valeriu Mititelu

Aflat la al doilea volum de versuri, după Vacanță la antipozi, Editura „Eikon”, Cluj-Napoca, 2005, Valeriu Mititelu confirmă, în paginile noului volum, Acedia (Editura „Brumar”, Timișoara, 2016, 80 de pagini), promisiunea care se întrevedea cu 12 ani în urmă.
Acedia e o carte tulburătoare, a unui poet care se simte afin cu generația „2000”, dar care n-a cultivat sentimentul solidarității cu grupul, a evoluat mai de grabă ca un lup singuratic. A preluat din retorica poeților „douămiiști” proiectul autenticist, fronda neoavangardistă, cruditățile de limbaj, mizerabilismul fiziologiei, revolta permanentă împotriva tabu-urilor. Dar toate acestea sunt strunite atent pentru a nu deveni excesive, iar rezultatul este o carte care impresionează prin atitudine și expresivitate. Valeriu Mititelu nu este un poet care umple neselectiv volume de versuri și-și ține cititorii permanent în priză cu cărțile sale. Între cele două volume tipărite până acum s-au scurs 11 ani, un interval temporal care condamnă un scriitor la evadarea din actualitatea literară.
Volumul Acedia cuprinde două cicluri: „Psihedelism” și „Acedia”. Ambele titluri coboară oarecum din vocabularul psihopatologiei: psihedelismul vizând un deranjament al senzorialității datorat în principal consumului de substanțe halucinogene, iar acedia fiind o stare de moleșeală fizică și psihică, însoțită de neliniște, de anxietate, dezgust față de viață, apatie, deprimare. Sub cele două titluri sunt grupate poeme care par a izvorî din aceeași sursă, autorul nefiind interesat de fenomenologia celor două tulburări. Criteriul după care a inclus un poem în primul său al doilea ciclu nu este transparent; repartiția ține așadar de o alegere subiectiv motivată (sau poate cronologic motivată).
Avem, așadar, un întreg volum centrat pe exploatarea estetică a stărilor sufletești limită, ceea ce amintește de preferințele poeților simboliști, expresioniști și suprarealiști, care, pe rând, s-au aliniat mișcărilor de avangardă literară. Valeriu Mititelu susține cu talentul său aspirațiile curentelor de avangardă, propunându-ne o poezie fără majuscule și fără semne de punctuație, lăsând cititorului libertatea să citească și să înțeleagă după pofta inimii sale mesajul. Singurul ghidaj prin care autorul îl poate cât de cât conduce pe cititor pe drumul dorit de el este ritmul interior și lungimea versului care sugerează momentul pentru pauza de respirație. De aceea, discursul liric urmează oarecum o tehnică a caleidoscopului care, se știe, își modifică pictograma cristalelor colorate după fiecare mișcare. Lipsite de semne de punctuație, respirația versurilor vine din interior, din ritm și, de multe ori sunt posibile mai multe lecturi (cel puțin două) ca în picturile lui Salvador Dali. De altfel, multe dintre poeme au ceva din stranietatea și coșmarescul imaginilor pictorului spaniol. Vom ilustra cu următorul fragment: „floare de noapte la manșeta unui zeu crescut pe arac / îmi injectez în creieri colivia plină cu pene de duminică”, în care, dacă se ține cont de capătul de rând, zeul este crescut pe arac, iar dacă se face o pauză de respirație după „zeu”, atunci poetul însuși este crescut pe arac. În ambele lecturi avem deranjamente vizuale ce țin de psihedelism, fie că un zeu este crescut pe arac, ca și cum ar fi o tufă de fasole oloagă, fie că poetul însuși se află într-o astfel de stare ontologică bizară.
În ciclul „Psihedelism”, printre imagini aspre în care domină măștile de sârmă, rugina, zeii de silicon („program”, p. 8), puroiul din zidurile clădirilor cu bulină roșie („colorăm norii dar sărbătorile rămân aproape identice”, p. 9), își face loc și făptură feminină, ca o „venus întrupată din fum și aburi de votcă”. Erotismul se dovedește și el destructurat și redus la sărutul ce „escalada everesturi” și la „pulpele crude” care ardeau. Dominantă se dovedește „nebunia gonflabilă” și imaginea poetului aflat pe sens giratoriu captiv „poemelor psihedelice” („psihedelism”, p. 12).
În ciclul „Acedia”, universul liric este compus, în multe locuri, din ingredientele urâtului, ale scabrosului: „fumez țigara și-mi scuip după țigară plămânii/ amestecați cu sânge și flegmă…” Sau: „ochiul meu e o budă infectă/ este cald și pute a căcat” („recenzie la verbul a fi”, p. 21). Misterul nașterii este descris în ipostaza cea mai dură: „Privește mamă ce scârbă se întinde din tine/ părul și unghiile mi-au crescut, gura îmi pute ca un canal colector…” („I’m sorry nu fiți imbecili am văzut”, p. 22) Elemente ale patologiei universale scaldă din belșug versurile lui Valeriu Mititelu, ca în fragmentul: „lehamitea curge ca o fașă pe o apă bolnavă” („Cianopsie”, p. 27) și pentru ca semnificația acestei patologii să fie augmentată, în volumul Acedia își face loc și spitalul cu decorul lui specific: „ochiul alb al spitalului m-a închis / mă privesc dintr-un semn de întrebare/ am fobii/ mă tratez de meandrele S-lui de cianopsie ” (Idem). Într-un alt poem, dedicat lui Lori (probabil o asistentă), care „taie și spânzură” în acel spital, „halatele albe dau cu mopul” iar peste viețile pacienților „urinează sistemul”. Pe holuri targa plimbă cadavre, iar unul dintre pacienți, nea iliuță, e un „sac în care se înghesuie sedative” („14”, p. 60).
De multe ori, poetul coboară în concret, în ceea ce foarte frumos numește „zilnicăreala mulțimii” („Psihedelism”, p. 12) și introduce în versuri imagini, detalii ale geografiei urbane, ca în poemul „sparg becul da’ mai negru ca dracu’” (pp. 46-47), unde poetul ascultă prin pereții bucătăriei de bloc Eroica venită de la vecini sau rememorează strigătele șoferilor de pe maxi-taxi, își amintește de magazinul de vise dintre biserica armenească și cinematograful „central” sau pur și simplu își comunică data nașterii, așa cum procedează în ilustrativul poem „Scrisoare”, unde realizează o schiță de autoportret: „sunt greața și cearcănele dimineților tale/ atunci când simți că în tine se naște/ o moarte cu pielea lăptoasă valeriu este ura/ și tot ce visezi la pătrat un clovn cu buzunarele cârpite/ o halcă de carne întoarsă pe dos (…) sunt refuzul unui avort/ valeriu a venit/ în ziua de trei a lunii a cincea…” (p. 55).
Un analist care ar dori să afle care sunt sursele livrești de inspirație pentru poet primește ajutor de la autorul însuși care își recunoaște preferințele pentru Baudelaire, Rilke, Trakl, Apollinaire, precum și antipatiile pentru poeți precum Ion Minulescu ori Adrian Păunescu.
Având aceste chei de lectură la îndemână, putem conchide asupra faptului că volumul Acedia este produsul unui poet aflat în război cu toată lumea, interesat de avangarda literară din toate timpurile, poate tocmai pe motivul că aceasta și-a expus, cum o face și el, cu surle și trâmbițe, revolta împotriva „dulcelui stil” călduț al poeziei cuminți.


Diana VRABIE

NICOLAE SPĂTARU: RADIOGRAFIA UNUI NUVELIST FORMAT ȘI ROMANCIER ÎN DEVENIRE

Poet de rafinată stirpe culturală, jonglând „cu suave cuvinte”, în cheie postmodernistă (Întoarcerea zeilor, 1992; Ion şi alte revoluţii, 1996; Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii, 1998; Tristeţea recită din Rilke, 2000; Citirea zidului, volum antologic, 2013; Mici insomnii pentru Europa, 2013), publicist cu certe resurse polemice, protestând împotriva lucrurilor care nu se grăbesc să se schimbe (Revolta clonelor, 2013), scriitor pentru copii (Cifrele în spectacol, 2005; Reportaje în culori, 2008; Pisicul informatician, 2013), Nicolae Spătaru își face debutul și în proză, în anul 2015, cu un volum de nuvele, Îngerașul purta fustă mini, găzduit de onorabila editură ieșeană, Junimea. Opțiunea pentru genul prozei scurte e inspirată dacă acceptăm ideea că astăzi un scriitor își dă măsura talentului în proza scurtă, percutantă, cu efect imediat, în care reușește, în numai câteva pagini, să surprindă extrem de convingător un fragment de viaţă autentică, care i-ar lua sute de pagini într-un roman.
Volumul reunește cinci nuvele (Îngerașul purta fustă mini, Și era lună plină, Jurnalul lui Dan, Timpuri cu șerpi și șerpoaice, Cafeneaua de la Podul Înalt), majoritatea fiind concepute în timp și publicate în presă, cum este cazul prozei Timpuri cu șerpi și șerpoaice, apărută inițial în „Contrafort” și considerată de Gr. Chiper, piesa de rezistență a prezentului volum. Capul de afiș, care atribuie și titlul volumului, este proza Îngerașul purta fustă mini, cu un titlu incitativ oximoronic, menit să provoace lectorul. Deși adevărata dimensiune estetică a prezentului volum este oferită, din perspectiva noastră, de nuvelele Jurnalul lui Dan și Timpuri cu șerpi și șerpoaice.
Prima impresie lectorală pe care ți-o lasă cartea e una de respirație în cădere liberă, ușoară, în care subzistă, în chip imanent, elementul de tensiune, de surpriză. Pe parcursul a mai bine de o sută de pagini, naratorul ne propune mai multe secvențe narative cu întâmplări dintr-o realitate familiară, cu medii sociale specifice (lumea universitarilor, a scriitorilor, a studenților, a intelectualilor, a funcționarilor, a țăranilor), cu oameni verosimili, cu discrete insinuări onomastice, toate combinate organic într-un registru în care ludicul coabitează cu oniricul, magicul cu verosimilul, misticul cu folcloricul.
Prima nuvelă este o narațiune la persoana a treia, supravegheată de un autor omniscient, în stilul epicului tradițional, fără efecte spectaculoase ce țin de experimentalismul contorsionat ori ingineria textuală alambicată, mustind de hyperlinkuri culturale, decisă să epateze cu orice preț. Pe o urzeala narativă concentrată se țese povestea unui ins comun, Corneliu Isărescu, scindat între împliniri și eșecuri, între triste constatări și amăgitoare iluzii, între viață și moarte, finalmente. Acesta vrea să dea lovitura de grație în lumea literară prin lansarea noului său volum de nuvele, Oraș pe verticală: „…lansarea volumului său trebuia să se transforme într-un adevărat act de cultură”. Toate demersurile întreprinse de scriitor converg către succesul garantat: cooptarea criticilor redutabili ai vremii, obținerea sediului bibliotecii orășenești pentru o lansare de zile mari, implicarea mass-media, semnalele favorabile ale cititorilor etc. Vanitatea îi va fi însă fatală. Criticul Manole Deaconescu îi desființează volumul în prestigioasa revistă „Hyperion”. Lansarea ratată îi debusolează axa existențială, aruncându-l în afara ei. Rețeaua de semnificații se țese imperceptibil, făcând loc interpretărilor hermeneutice. Registrul stilistic adoptat reușește să creeze impresia de spontaneitate, de flux firesc al narației, deși sunt segmente întregi în care erupe Spătaru, poetul-calofil: „S-a gândit că cerul, atunci când avea nevoie de puțină culoare albastră, sigur și-o lua din ochii ei. Parcă ar fi coborât din alte galaxii, cu tot albastru după ea…” Limbajul memorabil este condimentat cu un umor specific și o ironie familiară, uneori caustică, ce se pliază natural, fără sforțări și excese: „Se erija în cel mai mare savant în viață, mai important decât Cimpoi…” Valoarea nuvelelor are de câștigat în aceste pagini ironice, provocatoare şi persiflante: „Dacă, bătrâne, l-ai lua la bani mărunți, ai vedea că a tipărit prin reviste câteva eseuri foarte încâlcite, pe care, mai apoi, le-a adunat într-un volumaș cât lama Gillette și l-a editat la o editură de trei bani. Asta-i tot. Dar se dă geniu, dobă de carte…”.
Făcând apel la expresii rupte din mantia colocvialității, naratorul reface comedia lumii scriitoricești, cu cimpoii și ciocanii săi, cu scriitorii de duzină și secretarii literari, cu directoarele de bibliotecă, care relevă talente nebănuite în combinarea lansărilor de carte cu banchetele postlectorale, cu criticii literari, care una promit și alta scriu, reușind să contureze un univers exotic, în care tensiunea epică provoacă și menține treaz interesul cititorului. Războaie literare, răfuieli între maeștri și discipoli, reglări de conturi, pe de o parte, iar pe altă parte, reflecții literare gidiene referitoare la statutul scriitorului, la șantierul său de creație, la relația acestuia cu cititorul: „De la cartea precedentă au trecut patru ani. Pentru unii poate să pară o perioadă scurtă, însă lui i s-a părut o veşnicie. Iar dacă nu scoți cărți, Măria Sa cititorul te uită, te trece pe linie moartă. A simţit-o pe propria-i piele. Relaţia cu cititorul trebuie continuu alimentată”. Universul epic este bine stăpânit, umorul decent și savoarea replicilor autentică. Situațiile imprevizibile care răsar la tot pasul mențin suspansul și denotă o mână sigură în gestionarea tensiunii epicului. Modernitatea nuvelei rezidă tocmai în montura combinațiilor epice care dau prin ele însele o gamă complexă de poziționări: ironie și persiflare, empatie și cinism.
În nuvela Și era lună plină, autorul, abandonând universul intelectual urban, se axează pe exploatarea lumii rurale, atinsă de puterea sovietică, cu tot ce presupune monstruoasa mașinărie: frică, propagandă, zombare colectivă, război nuclear iminent, demență socială. În clipa în care însă cititorul crede ca va avea de a face cu o narațiune inspirată din realitățile „obsedantului deceniu” sau, mai concret, din vremurile de derută de după moartea lui Brejnev, naratorul convertește registrul în unul esențialmente ironic, al cărui suprapersonaj este „masca antigaz”, simbol al paranoiei legate de războiul rece („O mască antigaz este o chestie serioasă şi indispensabilă în timpuri nesigure”). După un demers prompt al președintelui sătesc către DRAC (!) (Departamentul Raional de Apărare Civilă) de a se trimite măști antigaz, toți locuitorii Sinihăului, „de la nou-născuți până la cel mai bătrân om din sat” se pomenesc dotați până în dinți, prilej de a se organiza și un concert festiv la casa de cultură. Și aici se declanșează divorțul între actanți și contextul acțiunii: „Pentru că oamenii foloseau masca cum le trecea prin cap. Unii dormeau cu ea sub pernă, alţii o luau la serviciu. Iar Vasile Borş se lăuda la bufet, după ce luase la bord câteva păhărele de rachiu, că şi-o pune şi atunci când face dragoste cu Vera, nevastă-sa. Pentru orice eventualitate, zicea el”. Absurdul completat de situații grotești are menirea de a releva demența socială: „Când s-a făcut lumină, pe uşa din fundul coridorului, cea care dădea în cămăruţă, intrau buluc patru măşti. Două duceau un baton de salam, iar altele două – un şold de carne şi o pâine”. Asemenea himerei comuniste, măștile pun stăpânire pe sat, hălăduiesc prin curțile și mințile oamenilor. Ocultismul demonic, superstițiile, practicile magice facilitează transgresarea în dimensiunea supranaturalului. Îmbinarea celor două perspective, rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică trimite spre zona realismului magic. Fără a fi explicit, el este emanat din subtext, atât din statutul acestei lumi, cât și din empatia resimțită a naratorului. În același timp, naratorul îmbracă de-a lungul narațiunii diverse măști, luând mine ironice, grave, caustice, parodice față de aceste ferestre ale „trecutului glorios” („Era începutul lui septembrie și războiul încă nu începuse. Și atunci am înțeles că moartea lui Brejnev i-a prins pe imperialiști pe picior greșit. Nu erau pregătiți în totalitate să atace Uniunea Sovietică”). Lipsa unei opinii clare a naratorului în legătură cu caracterul real sau imaginar al evenimentelor relatate, la fel ca și perspectiva ironică constituie, de asemenea, germeni ai realismului magic.
Nuvela Jurnalul lui Dan este superioară din punct de vedere al tehnicii narative. Autorul pledează pentru narațiunea la persoana întâi, conturând o lume plină de mister, în care bizara relatare a morții unui student relevă opțiunea autorului pentru experiențe paranormale, semionirice hipnotice, pentru stările de inconștiență halucinante. Observator antrenant, autorul se retrage de data aceasta îndărătul personajelor sale, pe care renunţă să le ghideze şi le lasă să hoinărească prin roman, povestindu-şi şi consumându-şi aventurile şi dramele. De fapt, trama epică a acestei nuvele este istoria jurnalului lui Dan, un soi de narcisism estetic revigorant. Jurnalul este conceput de Dan, student la Litere, care visează să devină scriitor și nu își poate imagina această realizare în afara practicii diaristice. El face o întreagă apologie a jurnalului: „Nu poți deveni scriitor dacă nu ții un jurnal, dacă nu înveți arta scrisului în fiecare zi”. O pagină de jurnal, în care îl descrie pe unul dintre profesorii săi, este furată la un moment dat și făcută publică, fapt ce îi poate determina exmatricularea. Dan moare în urma unei întâmplări halucinante, iar jurnalul ajunge la prietenul său, naratorul, care, practic este condiționat să devină scriitor, pentru a împlini rostul jurnalului: „Presentimentul că Dan ar fi putut ajunge scriitor, printr-o minune, a pogorât asupra mea. Manuscrisul meu de proză scurtă a fost pus în discuție la cenaclul de pe lângă ziarul Tineretul…”. Pretextul livresc al jurnalului (cvasi)secret nu este o găselniță de ultimă oră, dar autorul reușește să-i convertească latențele estetice într-o direcție inedită: jurnalul contribuie la transferul de personalitate al personajelor. Naratorul continua destinul lui Dan, iar în momentul când se realizează ca scriitor, paginile de jurnal se șterg, devenind albe.
Autorul rămâne modest, în afara jocului, de data aceasta, nu-şi recunoaşte decât meritul de simplu purtător de cuvânt al personajelor care, iată, iau iniţiativă, afânând cadrele epice și spărgând tiparele convenționale. Bătăliile mari nu se mai dau, ca în cazul altor nuvele, pe orizontala construcției, ci coboară pe verticală, în labirintul tenebrelor lăuntrice: „Și noua realitate, care mă absorbea lacomă, mă schimba, mă mutila, mă transforma în altceva, în altcineva. Nu mai eram cel de odinioară…”. Autorul optează pentru bulversările cronologice, pentru durata subiectivă a timpului sau pentru trăirea dincolo de timp. Memoria afectivă este cea care declanșează fluxul narativ și șterge hotarele între prezent, trecut și viitor („Starea provocată de pierderea prietenului lucra cu o înverșunare nebună în subconștientul meu. Nu mă slăbea nici pentru o clipă. Și ea mă ducea departe, mă ducea dincolo, într-o lume unde nu mai fusesem”).
Nicolae Spătaru nu-și propune să facă acrobații savante în materie de teorie literară sau să caute racordarea la trendurile estetice postmoderniste, căutat metaforice ori cu arabescuri abstracte de idei. Fără a forța, prin urmare, tehnicile narative la modă, narațiunea se așează firesc, limpede, elegant. Atunci când faptele par a fi previzibile, autorul are grijă să strecoare umbra enigmei, a vagului, a impalpabilului, a fragmentarului pentru a salva tensiunea epică, așa cum se întâmplă în nuvela Timpuri cu șerpi și șerpoaice. Autorul pledează și aici pentru un ritm alert, dinamic, insinuant: „Când alaiul s-a îndepărtat binișor de casa mortului, norii au coborât în picaj și s-au contopit cu pământul, într-un ultim asalt. Valurile de ploaie veneau de peste tot și se făcea un zgomot atât de mare, încât sunetul clopotului abia de se mai auzea”. Apelul la folclor, la credințele populare, la fantastic, la magic, conferă o turnură simbolistică inedită nuvelei.
Oniricul premonitoriu reprezintă substanța ultimei nuvele din volum, Cafeneaua de la Podul Înalt, care descoperă plăcerea introspecţiei și capacitatea de analiză psihologică ale autorului. Acesta supune investigației un caz de criză conjugală. Drama unui cuplu este surprinsă în faza sa critică, când protagonistul și iubita sa, după pactizarea neinspirată cu „rutina sufocantă, încărcată de suspiciuni și scandaluri”, timp de cinci ani, nu își mai pot reabilita relația. Istoria tristă a acestei relații este redată din perspectiva strict masculină. Femeia în această ipostază relațională nu are dreptul la replică, făcând doar simplă figurație. Naratorul relatează evenimente exterioare, decupând totodată fişe din realitatea interioară pentru a le putea analiza pe verticală. El trăiește cu febrilitate ruptura, despărțirea de iubită, imposibilitatea de a o uita, dorința de a se vindeca de Iuliana, tentativa de a o reîntoarce etc., totul așezându-se într-o textură narativă ce s-ar putea dilata la nesfârşit. Unicitatea perspectivei la care apelează autorul ne obligă să-l credem de cuvânt: „Alergasem ca un nebun să obțin casă, funcții, dar n-am avut timp să mă gândesc cu luciditate și curaj la faptul că cea care trebuia să mă susțină și să mă încurajeze nu-mi mai era un aliat”. Nuvela obține pe alocuri caracter de „reportaj psihologic”: „Un gol cuibărit în mine mă dezechilibra, mă făcea să ratez calea cea bună”. Dominanta psihologică este luciditatea personajului, privirea insistentă asupra sa şi asupra celor din jur, fortificată să distingă etapele unui proces interior şi contradicţiile unui sentiment. Din necesitatea de a-şi calma incertitudinile şi din nevoia raţională de a recupera adevărul, el se dedică unei investigaţii meticuloase care îi provoacă mai multe nelinişti şi întrebări, decât certitudini.
Optând pentru finalul deschis („Alo! Alo!”), autorul își invită, în fapt, cititorul să completeze scenariul propus spre lectură, pasta psihologică a epicului. Este o invitaţie la călătoria hermeneutică în teritoriile actului scriptural.
O poetică a detaliului sugestiv, edificat cu migală, o apologie a derizoriului, care înghite destine și oameni, o tehnică de narare palpitantă, ce converge frecvent în finalul lăsat deschis, sunt doar câteva dintre calitățile acestui volum. La acestea se adaugă tensiunea epică ce conferă iluzia trăitului, un talent deosebit în conturarea faunei umane, precum și variabilitatea registrului onirico-mistico-fantastic. Glisarea pe terenul ludicului, dezinvoltura admirabilă şi simţul ponderat al replicii, cu care a fost înzestrat Nicolae Spătaru, pot fi ușor remarcate la nivelul scriiturii. Nuvelele par scrise dintr-o respiraţie (deşi numai autorul ne poate divulga durata şi intensitatea acesteia) şi se citesc, trebuie să recunoaştem, dintr-o respiraţie. De la această respirație și până la suflul epic de proporție, pe care îl reclamă romanul, rămâne o cale scurtă, pe care, sperăm, Nicolae Spătaru s-o parcurgă la fel de alert, precum îi este stilul nuvelelor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share