Zăngănele XLIX
Zăngănele
XLIX.
Și așa aș fi ,,dat” în cineva, așa mi-ar fi venit, cum mie nu-mi vine, să înjur de mama mă-sii pe oricine, de la cel mai înalt până la amărâtul de doi bani de numai un metru și vreo treizeci și așa mi-a pierit cheful trecând pe lângă Casa de Cultură, că plănuiam să-mi suprim subit orice apariție publică după zăngănica 50, care de altfel este deja gata pentru șpalt, dar pe care am lăsat-o încă două zile la dospeală. O mai crește, o da înapoi, nu știu.
Pe acolo am drum către casă, din zona aceea, a nu se înțelege că am ceva cu clădirea și instituția dintre zidurile ei, mi-am cules multe dintre subiectele unor mici povestiri și gânduri care vor apărea în curând. Venind dinspre munca de aproape toate zilele, am cules deznădejde, puțină lehamite și disperare cât cuprinde. Înainte vreme știam câteva figuri de marcă, sperietori de copchii, oameni sub nivelul toleranței, Panata și Dorin, că tot fu vorba despre mărimi mici, cei doi Cotoi, Fane Boala-rea, Sandu Cioara, Viorel Temelie. Pe cât erau de bătăuși, pe atât de bine te înțelegeai cu ei, atât cât se putea, dacă relația devenea mai apropiată. Pe cât de nebuni îi știați, pe atât de așezați sunt în zilele noastre. Cine ar fi crezut că-și vor întemeia familii, că toată neliniștea lor se va domoli până la a se stinge definitiv? Deopotrivă i-am cunoscut și pe cei din elită, pe cei vechi. Nici lor viața nu le-a mai făcut favoruri și din zmeii din basmele cu socialism multilateral dezvoltat (cuvinte lungi, numai bune de astupat lipsurile din inspirație), i-am văzut transfigurați în tipi șterși, mulți dintre ei închiși în sine, rămași cu oftatul după timpurile lor de aur.
Fiecare are câte o zi de glorie, unii un an, alții un deceniu, cei mai norocoși se nasc regi și apun dacă vremurile sunt tulburi sau se preling spre neființă alene când puterea dinastiei lor este încă în mâini proprii. Deznădejdea mea s-a pornit privind în parcare, fugitiv prin parbrizurile celor câteva mașini, parcă niciodată aceleași, la figurile ocupanților banchetelor din față. Atunci m-am întrebat pentru cine mai scriu, pentru care viitor și m-am trezit dezarmat din momentul în care răspunsul mi-a zguduit creierii: pentru nimeni! Dacă totuși conștiința era cea care punea umărul, cu mijloace rudimentare, cu rușinare, cu responsabilizare, cu teamă, la aducerea fiecărui ipochimen pe căi drepte, mă pun zălog pentru lipsa ei și pierderea definitivă a conceptului de prin părțile neuronale ale multora, dacă nu cumva procentul este cu mult mai pesimist decât pot spune în cuvinte. Care Hitler să mai adune urechi aplecate și guri care să aclame arianismul când conviețuiesc rasele unele cu altele de parcă frăția este prea puțin? La momentul ăsta nu-i văd tinerele ,,creații” decât adunate în spatele câtorva bătrânei veniți să-și aducă obolul cetățenesc, persiflând în jargon prostia care i-a adus pe ,,babaci” ca gură cască de uimire și adulație. Nu mă refer doar la politică, orice domeniu este astfel atacabil și este cazul cel mai fericit, căci nu uitați, mai afurisit lucru decât nepăsarea nu este nimic.
Lehamitea a venit firesc. Despre asemenea specimene numai milă nu poate să-ți fie, dispreț este și așa prea puțin spus pentru maniera lor nefirească de a inventa un nou mod de a supraviețui. Poveștile lor de succes au în spate fantezii legate de sexualitate, furtișag sau tâlhărie în toată regula, speculație financiară, înșelăciune, trafic cu ,,paste făinoase”, jocuri de noroc și cam atât. Dacă toți ar fi fost orfani, și este binecunoscută povestea Germaniei după război și poate fi servită ca exemplu în ciuda prăpădului pe care l-au lăsat pe unde le-a vrut cizma să calce, era de înțeles, dar când există un supervizor, un părinte care să le fi dat viață și să-i fi crescut zău că nu e de priceput nimic. Ori se împăunează la cei de-o seamă, neamuri și vecini că i-a pus mâna în cap dumnezeu lui fiu-su, ori închide gura neputincios de frica plecării progeniturii de lângă el. Dor, durere, lacrimi, de-alde dintr-astea.
Disperarea mi-a provocat teamă, nu atât pentru mine cât pentru copilul meu. Nu se pune problema, va supraviețui, va găsi un mod prin care să se prefacă a fi una de-a lor dacă asta va fi ultima portiță ca să se salveze. Frica cea mai mare s-a înfiripat în mine pentru totala ignoranță cu care va fi tratată toată istoria omenirii, inclusiv ,,eu”, nonșalanța cu care în joacă se vor împușca unii pe alții, curajul inconștient cu care își vor împinge ființele spre distrugere.
O clipă de extaz și nimic mai mult.