Spații culturale nr. 59 (2)

Virgil DIACONU

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ

Antologiile de poezie religioasă românească, dimpreună cu o seamă de articole și studii privind literatura veche, țin să ne convingă de faptul că poezia noastră de început este religioasă, mai precis creștină, și că această poezie reprezintă o constantă a poeziei românești, în general.
În condițiile în care primii știutori de carte au crescut în biserică sau în preajma ei, iar primele lăcașuri în care s-a învățat carte și au propagat cultura scrisă au fost bisericești sau de factură bisericească, este firesc ca primele poezii traduse, adaptate sau create să fie de factură religioasă. În plus, cei care la începuturi au semnat texte bisericești de cult sau poezii religioase au fost mai cu seamă slujitorii, mai mari sau mai mici, ai bisericilor și mânăstirilor. „Să se rețină faptul că scriitorul român a fost (…) un produs cultural al Bisericii vii”, ne spune Petru Ursache în Postfață la Duh și slovă. Antologie de poezie creștină (Editura Junimea, 2002).
Poezia/ literatura religioasă de pe aceste meleaguri a ilustrat creștinătatea poporului nostru, însămânțată de Sfântul Apostol Andrei, care a sălășluit puțin după jumătatea secolului I pe meleagurile noastre și ne-a creștinat înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, iar dacii să fie romanizați. Câțiva teologi de mai târziu, precum Ioan Cassian, Dionysius Exiguul, Leontius Byzantinus, Niceta de Remesiana (338 – 420), Martinus de Bracara (începutul secolului al VI-lea – 580), apoi cronicarii și oamenii de carte care le-au urmat, au ținut în viață creștinătatea și, totodată, au creat un mediu favorabil cărții, învățăturii și creației.
Dar când „începe” literatura/ poezia românească, despre care trebuie spus că a folosit, mai întâi, alte limbi? Nicolae Manolescu afirmă în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc (2014, p. 9) că „primele narațiuni din literatura noastră” scrise în românește sunt Jitiile sau Viețile sfinților, din secolul al XVII-lea, semnate de Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei (1580-1657). Apoi, primii care „trebuie considerați scriitori, iar operele lor, literatură”, sunt cronicarii, spune criticul, legitimându-i astfel pe Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) și Ion Neculce (1672?-1745).
Dar problema începuturilor noastre literare este, după cum se știe, controversată, pentru că „literatura română” nu înseamnă numai literatura scrisă în limba română, de vreme ce limbile oficiale, bisericești sau administrative, deci limbile folosite de către cei școliți, erau latina, slava veche, greaca sau polona. În aceste condiții, deși au scris în alte limbi decât româna, autorii în cauză „au gândit în limba și în spiritul limbii țării lor, au exprimat o mentalitate profund românească”, afirmă de pildă Mircea Croitoru în Prefață la 1700 de ani de poezie religioasă (Editura Ager, 2003). Petru și Magda Ursache, care alcătuiesc cuprinzătoarea antologie de poezie creștină Duh și slovă, pledează și ei pentru socotirea creațiilor literare religioase de început de pe aceste meleaguri, care sunt scrise în alte limbi, drept literatură română: „Dacă am antologat texte, la origine în latină, am făcut-o pentru că, în vreme, aceasta era limba de circulație în toată ecumenia, și, totodată, pentru că ele reprezintă experiențe autohtone” (Notă asupra ediției).
Așa se face că primul poet care figurează în antologia Duh și slovă este Sfântul Niceta de Remesiana (338 – 420), autor al celebrului imn Te Deum, scris în limba latină. (Dacă am gândi ca Manolescu, probabil că astăzi ne-am întreba dacă Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Dumitru Țepeneag, care au scris și în franceză, mai pot fi considerați scriitori români…).
Așadar, putem admite că poezia religioasă românească a începuturilor a fost scrisă în alte limbi decât română, și anume în limbile greacă (bizantină), latină și slava veche, polonă, îndeosebi, și că limba străină nu i-a schimbat poeziei noastre apartenența culturală. Pe de altă parte, nu suntem nicidecum optimiști în ceea ce privește impactul poeziei religioase scrise la începuturi, de vreme ce chiar și în anul 1818, spre pildă, peste 95 la sută din populația României era analfabetă.

Câteva trăsături ale poeziei religioase

În ciuda vechimii și a impactului ei redus, cu totul limitat, constat că poezia religioasă a începuturilor prezintă totuși destule reușite poetice. În cele de mai jos voi încerca să prezint conceptul de poezie religioasă, configurat de câteva caracteristici sau trăsături poetice fundamentale.

(1). Forma de vers a poeziei religioase

Să ne oprim, mai întâi, asupra formei de vers și să citim unul dintre primele poeme, Te Deum, renumitul imn în 29 de versuri, semnat de Sfântul Niceta de Remesiana. Iată-l, în traducerea din latină a lui N. Georgescu:

Ție, Doamne

Ție, Doamne, laudă Ți-aducem și pe Tine
Te mărturisim,
Tată făr de moarte, proslăvit ești pe pământu-ntreg,
Îngerii cu toții, cerurilor Ție și puterile din univers
Ție Heruvimii, Serafimii Ție-Ți strigă ne-ncetat:
Sfinte, Sfinte, Sfinte, Domnul Dumnezeul Sabaot,
Cerurile-s pline și pământul de mărirea slavei Tale.
Ceata de Apostoli preaslăvită, Ție, laudă-Ți aduce,
Ție lăudata ceată de prooroci,
Mucenicii-n oastea cea-mbrăcată-n alb.
Te mărturisește biserica sfântă pe întreg pământul,
Tată al măririi fără de sfârșit.
Preaslăvit e Fiul tău adevărat și Unul-Născutul,
Sfântul Duh asemeni cel Mângâietor.
Tu, Hristoase, împărat al slavei,
Tatălui ești fiul tu în vecinicie
Întrupat în om spre a-l mântui,
pântecul Fecioarei nu Te-a-nfricoșat.
Tu învins-ai vârful morții și-ai deschis
în cer împărăție pentru credincioși.
Stai la dreapta Domnului, în slava Părintelui
Vei veni cu crezământ Judecător.
Te rugăm ajută-ți robii Tăi pe care
cu scumpul Tău sânge i-ai răscumpărat
Și cu slava sfinților Tăi răsplătește-i.
Mântuiește, Doamne, poporul Tău
și binecuvântează moștenirea Ta
Și-i condu pe ei și-i înalță până în veac.
Zi de zi și noi Te binecuvântăm
Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul veacului.
Ajută-ne, Doamne, astăzi, fără păcat să ne purtăm.
Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi,
Mila Ta fie peste noi precum am nădăjduit-o de la Tine,
Căci în tine, Doamne, am nădăjduit
să nu mă rușinez în veac.

Mircea Scarlat (Istoria poeziei românești, Editura Minerva, 1982) și M. Croitoru, în antologia sa, susțin că acest tip de vers este, de fapt, o „proză ritmată”, care s-a abătut de la metrica poeziei latine. Dar din abaterea de la metrica latină a rezultat, mai degrabă, un imn scris în vers liber. Prima poezie creștină pe care Petru Ursache o plasează la începutul antologiei sale, Duh și slovă, este tocmai acest Te Deum, care este o poezie, un imn în vers liber.
Tot în vers liber sunt scrise imnurile religioase semnate de Filotei Monahul (a doua jumătate a secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea), dar și psalmii lui David, traduși în Psaltirea slavo-română (1577) de către diaconul Coresi (? – 1583). Ofer mai jos primele șase versuri, din cele 55 ale poeziei numite Rugăciunea measerului când oțăraște-se și între Domnul varsă rugăciunea sa, 101, a lui Coresi, poezie extrasă din Psaltirea slavo-română:
Doamne, auzi rugăciunea mea și strigarea mea către tine să viie.
Nu întoarce fața ta de mine;
În ce zi tînjesc, pleacă către mine urechea ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
și oasele mele ca uscarea uscară-se.

Texte literare admirabile scrie și Neagoe Basarab (cca. 1459 – 1521), domn al Țării Românești (1512 – 1521). În lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrisă inițial în slavonă și tradusă în românește de către Udriște Năsturel în secolul al XVII-lea, găsim și textul, neașteptat de frumos, pe care cercetătorii moderni ai literaturii vechi l-au numit Rugăciune la ieșirea sufletului. Acest text, care reprezintă capitolul XIII al cărții lui Neagoe Basarab, este scris în proză, de fapt în proză ritmică, dar pentru că structura lui ritmică este atât de puternică, iar conținutul este acela al unui poem, voi pune în evidență poemul și structura lui ritmică muzicală prin „ruperea” prozei ritmice în vers liber. Iată, în acest sens, primele versuri ale rugăciunii scrise de Neagoe Basarab pentru „Dumnezeul cel nescris, cel făr’ de început şi negrăit”:
Miluiaşte-mă, Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu,
miluiaşte-mă! Că tu eşti înviiarea şi viaţa mea!
Că acum eu întraiu în pomenirea morţii,
că cu totul mă îmbrăcai în grijă, în tristăciuni şi în frică,
cugetând cum voi să mă întâmpin cu judecata ta
cea înfricoşată şi sufletul mieu cel ticălos
cum va tréce prin vămile céle nefăţarnice. Şi văzuiu,
Dumnezeul mieu, ceasul morţii méle apropiindu-se
şi fuiu părăsit de toţi câţi fuseră ai miei,
şi-mi fu a călători pre calea cea de întristăciune
și să intru prin ușile strimtării. (…).
Ci însă, Doamne, eu sunt zidirea ta şi casa ta,
pentr-acéia nu mă lăsa în mâinile satanii,
nici să fiu încuiat în puşcăriile iadului,
să nu să bucure satana de mine,
zidirea ta şi robul tău NEAGOE. Auzi, Doamne,
într-acesta ceas şi pre mine, pre Neagoe,
robul tău cel păcătos şi ticălos, nebăgătoriul de seamă
şi neînţeleptul, cum ai auzit şi pre Iezechiia în ceasul morţii!

Petru Cercel (cca. 1545 – 1590), domnitor al Țării Românești (1583-1585), cărturar și poet, scrie, între altele, în limba italiană, un imn către divinitate, în terține. Ca și poemul însuși, traducerea lui Al. Ciorănescu din Revista Fundațiilor Regale (nr. 9, 1935) este excelentă. Iată, spre pildă, primele 5 strofe, din cele 27:

[Rugăciune]

Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.

Nicolaus Olahus (1493-1568) scrie în latină volumul Carmina, în care aflăm o Rugăciune scrisă în vers clasic muzical fără rimă, din care voi cita, în traducerea lui Șt. Bezdechi, doar prima strofă:
Sfânt Dumnezeu, ce-ai zidit pământul, și marea, și cerul,
Tu, ce c-un semn pironești aștrii de foc în tării;
Tu, dup-al căruia plac se-nvârte-n orbita-i lucioasă
Luna și soarele aprins tras de fugarii cei iuți;

Același vers clasic muzical fără rimă este folosit și de Ion Heliade Rădulescu în poezia Cântarea dimineții (1836, 10 strofe), din care voi reda cea de a doua strofă:
Tu ești stăpân a toate,
Tu ești preabunul Tată:
A ta putere sântă
Făptura ține-ntreagă,
Ne ține și pe noi.

Poetul, cărturarul, traducătorul și tipograful Dosoftei (1624-1693), Mitropolit al Moldovei, considerat „cel dintâi poet al nostru”, tipărește în românește Psaltirea în versuri (1681), care traduce, în vers clasic (ritm și rimă), psalmii lui David. Iată spre pildă începutul Psalmului 136:
La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acolo șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Și cu inemă amară,
Prin Sion și pentru țară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.

Remarcăm, așadar, că Dosoftei transformă în vers de factură clasică (vers muzical cu rimă) psalmul biblic care, în original, este scris în proză ritmică.
Să încheiem, în fine, cu un fragment din amplul poem de nuanță filosofică Viața lumii (cca. 1673), în 130 de versuri, scris de către cronicarul și poetul Miron Costin (1633-1691), autorul Letopisețului Țării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. Iată, așadar, versul în formă clasică folosit de el:

Viața lumii

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?

Ca o concluzie la forma de vers, pot spune că poezia religioasă (creștină) românească a începuturilor a folosit, deopotrivă, versul clasic cu ritm și rimă perfecte, versul clasic cu ritm și fără rimă, versul liber (care se trage din psalmii biblici, pentru că structura muzicală a psalmilor, care inițial sunt scriși sub forma versetului în proză ritmică, este aceea a versului liber), și proza ritmică, ce în unele cazuri poate fi socotită vers liber, deci un vers fluid din punct de vedere sonor, după cum am și exemplificat cu Rugăciune la ieșirea sufletului, de Neagoe Basarab. Important de reținut este faptul că poezia noastră religioasă de început a folosit toate formele de vers practicate în general de poezie și că versul liber și cel în proză ritmică, esențial moderne, se regăsesc în poezia noastră încă de la începuturile ei, încă din clasicitatea ei.
Tot în domeniul formei sub care se prezintă poezia religioasă, se poate discuta și despre rugăciune, despre imnul de laudă, psalmi și lamentație, care nu sunt doar forme-specii tipice de poezie religioasă, ci și forme de expresie proprii acestei poezii.

(2). Coerența poeziei religioase

O altă caracteristică importantă a liricii religioase, de la începuturi sau chiar moderne, este coerența sau inteligibilitatea. Ilustrări ale coerenței poeziei religioase vom găsi în toate exemplele pe care le-am oferit până acum, dar și în toată poezia religioasă de început și modernă.
Coerența este, fără îndoială, una dintre normele de căpetenie ale poeziei, iar ea se manifestă atâta vreme cât poetul mai consideră că poezia sa trebuie să aibă un mesaj și că acel mesaj trebuie să fie înțeles, deci să fie inteligibil, atâta vreme cât poetul mai consideră că poezia este comunicare-cuminecare. Când obsesia noului și a originalității cu orice preț a pus stăpânire pe spiritul poetului, el a creat poezia pe care o cunoaștem sub numele de poezie obscură, în care intră poezia dada, poezia futuristă, poezia suprarealistă, poezia absurdului, poezia pură tip Mallarmé sau Ion Barbu; o poezie care, prin incoerența ei mai mică sau mai mare, prin lipsa ei de înțeles, își ignoră potențialii cititori și rămâne să funcționeze „în sine”, deci mai mult pentru cei care o creează; sau pentru acei critici care vor să se remarce neapărat…
Poezia obscură sau dificilă, care este o altă poezie decât cea religioasă, este îndeosebi creația modernității, mai precis a modernității constituite de curentele poetice avangardiste, în mare vogă la începutul secolului XX. Cele mai bune exemple ale incoerenței, obscurității, hazardului și ale criteriilor metaestetice le găsim în textele „poetice” și teoretice ale avangardei. În Manifest Dada 1918, Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) afirmă, de exemplu, că „O operă care poate fi înţeleasă e un produs de ziarist” și că
„Ne trebuie opere puternice, drepte, precise şi pentru totdeauna neînţelese (s.n.).”
Tzara îi cere, așadar, operei poetice, să fie pur și simplu de neînțeles, deci să fie un discurs amputat logic, incoerent, absurd, obscur. „Absurdul nu mă sperie”, spune el în Conferinţă despre Dada, iar în Notă despre poezie afirmă că „Logica nu ne mai călăuzeşte (…). Alte forţe productive îşi strigă libertatea”.
Aceste norme preferate de Tzara au condus, firește, în afara poeziei, ele producând texte antipoetice, mai precis antipoezii. Iată, spre pildă, un fragment dintr-un poem dramatic dada semnat de Tristan Tzara – Prima aventură celestă a domnului Antipyrine:
Uşă zăvorâtă fără înfrăţire suntem amare fel
freamătă a da înapoi scolopendru din turnul Eiffel
stomac imens cugetă şi gândeşte chibzuieşte
mecanism fără durere 178958555 ieho fibi aha
Doamne Doamne de-a lungul canalului
Febra puerperală dantele şi SO2H4 (…)
Soca Bgad’ Affahou
Versuri de acest tip contrazic, neagă aproape tot ceea ce ştiam despre poezie până la momentul dada. Colajul lingvistic sau amalgamarea lingvistică folosită aici de Tzara produce un text, o „poezie” ruptă semantic, incoerentă, neinteligibilă şi haotică referenţial, un ghiveci lingvistic.
Incoerența pare să fie întâlnită însă și în poezia postmodernă contemporană, dacă îi dăm crezare lui Mircea Cărtărescu, care, în volumul Postmodernismul românesc (1989), consideră că poeții postmoderni au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”. Firește, în „hazard” și în „criteriile metaestetice” coerența textului poetic nu mai are loc.
Pe de altă parte, dacă vom afirma că este cât se poate de legitim să susținem coerența sau inteligibilitatea ca normă a poeziei, va trebui să înțelegem totuși că inteligibilitatea discursului este o condiție necesară, însă nu și suficientă a poeziei, de vreme ce există atâtea poezii coerente, dar fără forță poetică. Inteligibilitatea este totuși cerută de discursul poetic pentru că ea are capacitatea de a favoriza, de a înlesni manifestarea viziunii poetice tensionate existențial, afectiv și poetic.
Dintr-un anumit punct de vedere, diaconul Coresi, cel „care a pus întâia dată texte românești în forme de zaț tipografic” (Hașdeu), știa despre poezie mai multe decât răsfățatul și veșnic revoltatul Tzara, pentru că el era convins că „cine citește (trebuie) să înțeleagă” (cf. Matei 10, 9), și că e preferabil „Ca întru biserică mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăesc (…), decât întunerec de cuvinte ne înțelese într alte limbi.” Tocmai de aceea „frații mei, preoților (…), am scos Psaltirea sârbească pe limba românească”.

(3). Dimensiunea existențială a poeziei religioase

În fine, a treia mare caracteristică a poeziei/ liricii religioase autentice este legată de tema sau de temele ei. De fapt, tema centrală a acestei poezii este aceea a raportului dintre om și divinitate. Din această temă substanțială, poezia religioasă a dezvoltat două mari direcții tematice: prima este aceea a laudei sau a slăvirii Dumnezeului Tată și a creației sale, a Maicii Domnului și a lui Iisus, mântuitorul lumii (care își subordonează temele Nașterea lui Iisus, Patimile și Învierea), iar cea de a doua direcție tematică este aceea a problematizării condiției umane a credinciosului, a poetului-personaj al poemului, care este prins între ordinea sacră și cea profană a lumii. Poezia laudei sau a slăvirii celor divine, a ordinii divine, a sacrului, se exprimă prin imnuri, rugăciuni și psalmi de laudă, iar poezia problematizării condiției umane în raportul ei cu cele sacre folosește ca modalități de expresie rugăciunea, lamentația și psalmul.
Cea de a treia caracteristică sau trăsătură a poeziei/ liricii religioase autentice constă în faptul că tema dominantă a acestei poezii, deci raportul om-divinitate, se dezvoltă în textul poetic religios împreună cu temele existențiale ale umanului. Dintre aceste teme, care ne revelează dimensiunile existențiale umane, amintim dragostea și teama de moarte, tragicul și eroicul, comuniunea cu lumea (ființele ei) și înstrăinarea de lume, singurătatea, libertatea și lipsa de libertate, dimensiunea religioasă și dimensiunea profană.
Dacă în planul mare al vieții, putem afirma că sacrul și credința în divinitate nu epuizează umanul, umanitatea, și că viața, existența umană înseamnă desfășurarea tuturor dimensiunilor umane existențiale, atunci putem spune că nici artele cuvântului, între care și poezia, nu pot ignora existența, deci existența în totalitatea dimensiunilor ei. În fond, viziunea poetică are ca obiect principal existența umană, ea revelând toate dimensiunile existențiale umane, prin punerea personajului uman în situații destinale diverse.

(4). Tensionarea existențială, afectivă și poetică

Despre substanța poeziei religioase făcută de marele ei teme – lauda celor divine și problematizarea condiției (existenței) umane – ar fi de precizat că acestea nu sunt prin ele însele poetice, deci că simpla lor prezență în discursul lingvistic nu asigură de la sine acestui discurs statutul de poezie.
Nicio temă, deci nici temele poeziei religioase, nu salvează prin ele însele poezia. O poezie nu devine mai bună pentru că este religioasă, morală, de atitudine socială, de dragoste etc., pentru că este scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că aparține unei generații poetice sau alteia, ci pentru că ea reușește să trateze poetic (dacă reușește!) una sau alta dintre temele pe care le exprimă. De aceea, orice temă care urmărește să devină poezie trebuie să se subordoneze normelor estetice ale poeziei, trăsăturilor ei fundamentale, de gen poetic modern.
Norma (trăsătura) principală căreia trebuie să i se supună orice temă este aceea a tensiunii existențiale, afective și poetice. Creez poezie, religioasă sau nereligioasă, în măsura în care viziunea mea reușește să tensioneze existențial, afectiv și poetic discursul tematic. În acest fel, produc un discurs sensibil, emoționant, vibrant, seducător. În afara acestei viziuni tensionate în cele trei planuri, discursul meu rămâne doar unul lingvistic, deci un discurs gol din punct de vedere existențial, afectiv și poetic.
Tensionarea existențială, afectivă și poetică este norma oricărei poezii, fie aceasta religioasă sau nereligioasă. O parte din poezia lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Radu Gyr, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Trakl, Baudelaire, Rimbaud, cel puțin, este tocmai o astfel de poezie tensionată, sensibilă, seducătoare. Dar și opere poetice din epoci culturale mai vechi, precum Epopeea lui Ghilgameș, magistralul poem sumerian, și poezia Bibliei – o parte din psalmi, Cântarea Cântărilor, lamentațiile lui Iov și, îndeosebi, Ecclesiastul, un monument al poeziei clasice, se înscriu în acest orizont al poeziei sensibile, fremătătoare, seducătoare. Revenind la poezia religioasă autentică, voi ilustra postura existențială și totodată tensionată existențial, afectiv și poetic a acesteia cu un fragment dintr-un poem cu totul remarcabil, Viața lumii, al lui Miron Costin:
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu şi nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.

Așadar, lirica religioasă, ca și poezia în general, reușește să fie autentică și să dobândească valoare și în măsura în care ea este cosmicizată și tensionată existențial, afectiv și poetic. Altfel, mi-e teamă că, în cazul poeziei religioase, de exemplu, caracterul religios însuși se poate dilua și reduce la dogmă.
Pe de altă parte, trebuie observat că poezia religioasă a începuturilor a transmis poeziei laice care i-a urmat textura sa existențială, configurată, în general, de dimensiunile sau postúrile existențiale numite mai sus, contribuind astfel la dezvoltarea și consolidarea unei ramuri poetice viabile, performante estetic, în timp ce atât poezia modernistă a curentelor și generațiilor literare, cât și poezia postmodernistă au generat și consolidat o direcție poetică în care domină mai mult aspectele existențiale minore, facile, atomist-biografice, ludicul, ironia, derizoriul și nimicul; – un volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu, scris în perioada 1988-1992 și publicat în 2010 la Humanitas, poartă, de exemplu, numele conținutului său, adică „nimic” (cu n mic).

Poezia religioasă în contextul
poeziei postmoderniste contemporane

Privită de la începuturi și până astăzi, poezia religioasă are o prezență sau distribuire inegală în timp. Pregnantă la începuturile poeziei noastre, ea își diminuează în timp prezența, fie prin firea lucrurilor, fie pentru că cenzura comunistă o interzice vreme de 45 de ani. Așa încât în modernitate poezia religioasă a devenit doar o secțiune, oarecum firavă cantitativ, a poeziei. Cel puțin în prezent, spațiul poetic este ocupat în cea mai mare parte de textele pe care poeții generației ′80 le numesc poezie postmodernistă.
Poezia care domină scena poetică românească în acești ani, mai precis din 1986 încoace, este, așadar, poezia postmodernistă, despre care poetul optzecist-postmodernist Mircea Cărtărescu ne spune în volumul Postmodernismul românesc că s-a născut prin imitarea de către poeții optzeciști a poeziei postmoderniste nord-americane.
Dar cum este poezia postmodernistă americană, care substanțializează conceptual poezia postmodernă românească? Mircea Cărtărescu îi apreciază pe poeţii postmoderni americani/occidentali pentru faptul că aceștia au reuşit „Eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă”, pentru că ei au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”, pentru că au determinat „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […].” (Postmodernismul românesc, 1989).
După cum se vede, aproape toate caracteristicile sau trăsăturile enumerate aici de către M.C, și anume „eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă”, narativitatea, impuritatea, hazardul, criteriile metaestetice, „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, sunt trăsături precare estetic, așa încât nici poezia postmodernistă care le exprimă nu poate să aibă altă calitate…
Dar postmodernismul literar nord-american, care influențează poezia noastră optzecist-postmodernă, este totodată, spune M. Cărtărescu, „eclectic, versatil, difuz, «androgin»”, şi tocmai de aceea el „tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura”. Postmodernismul care prezintă aceste trăsături, care sunt în mod evident pseudoestetice, este un postmodernism amputat valoric, neperformant, iar dacă el este astfel, înseamnă că şi poezia optzecist-postmodernă românească, ce își face model din poezia postmodernistă nord-americană, trebuie să semene cu acest postmodernism, deci să aibă aceleași trăsături precare estetic, aceeaşi calitate literară precară ca şi el… De fapt, Mircea Cărtărescu ne asigură că „postmoderniştii caută tăcerea în hazard, indeterminare, aleatoriu şi haos.” (ib., p. 88).
Cam în acest fel este definită poezia postmodernistă care ocupă cea mai mare parte a scenei poetice românești și care se constituie totodată ca un mediu, ca un context în care ființează atât poezia religioasă contemporană, cât și poezia de valoare, în general, care nu este și nu urmărește să fie religioasă. Oricum, poezia religioasă răzbate cu greu printre reclamele luminoase și penele de curent atât de dese ale poeziei generaționiste postmoderniste, sincronizate, vai!, cu poezia postmodernistă americană, printre poeziile eclectice, versatile, care tind „să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura”.
În ceea ce mă privește, constat că poezia noastră postmodernistă este fie atomizat-biografică, jurnalieră sau de tip reportaj, dedicată aspectelor minore ale existenței, facilului, derizoriului sau nimicului, fie retro-ironică, deci concepută din alte poezii, prin pastișă, prelucrare, rescriere, imitare, influențe poetice. Cel puțin acest ultim aspect îl fascinează pe Mircea Cărtărescu, care își concepe volumul Levantul din poeziile altor autori, prin pastișă, rescriere și prelucrare. Iată ce declară el în acest sens în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011):
„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”
Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mircea Cărtărescu le scrie se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Pentru Mircea Cărtărescu, poezia poetului postmodernist se constituie prin imitarea unor modele poetice predecesoare sau contemporane. Şi vom înţelege că poetul care imită modele poetice de acest fel este un mare scriitor…
Firește, poetul postmodernist care apelează la poezia altor poeți este un poet lipsit de inspirație, de viziune poetică personală. Acest poet nu scrie în urma unor bucurii, tristeți sau revolte personale, ci urmărește să le împrumute pe acestea din portofoliul poetic al altor poeți. Atâta doar că bucuriile, tristețile, revoltele, emoțiile, vibrația nu se pot totuși împrumuta, și de aceea poezia postmodernistă îți lasă impresia unei poezii devitalizate, epuizate, lipsite de tensiune existențială, afectivă și poetică. Cu toate astea, poezia postmodernă este considerată de o destul de mare parte a criticii literare, desigur că postmoderne, ca fiind poezia de top a veacului… O poezie de acest tip pune în fruntea ei poeți nesemnificativi, precum Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau L.I. Stoiciu. În această dominantă a poeziei postmoderniste, atât poezia religioasă autentică, cât și poezia de valoare, în general, pot deveni insulare și aproape nebăgate în seamă.

„Statism” și „evoluție” în poezia religioasă

S-a spus că poezia religioasă probează un fel de statism, că ea nu se înnoiește, deci că nu este „la înălțimea formulelor poetice ale momentului”. Dar despre ce formule înalt poetice este vorba? Dacă formula poetică a momentului este poezia postmodernistă sau o poezie de aceeași valoare cu ea, atunci nu este nicio pagubă că poezia religioasă sau altă poezie nu este „la înălțimea” formulei poetice a momentului, deci a poeziei aflate în vogă. De fapt, formula poetică „a momentului” este mereu schimbătoare, presiunea poetică generaționistă schimbând canonul poetic generaționist din aproximativ zece în zece ani.
Vă puteți imagina o poezie religioasă care să se înnoiască generaționist, deci care să își schimbe formula poetică dimpreună cu fiecare generație poetică modernistă sau cu fiecare nou curent poetic, doar pentru a fi în pas cu moda poetică? O modă care, de cele mai multe ori, valsează în afara poeziei.
Poezia religioasă, ca și oricare altă poezie autentică, a privit întotdeauna cu suspiciune înnoirile generaționiste obsesive, programate, înnoirile și originalizarea care n-au avut nimic poetic în ele. Toate trăsăturile poeziei postmoderniste pe care Mircea Cărtărescu le-a înșirat mai sus sunt noi și originale, însă ele nu sunt și poetice: cu ele nu se poate construi, de fapt, poezie.
Elementele de „noutate” și „originalitate” pe care le-a adus poezia noastră avangardistă și postmodernistă, în general, ne cam fac de râs, pentru că ele sunt în afara poeticului, a esteticului. Dacă, asemenea lui M. Cărtărescu, vom aprecia poezia postmodernistă pentru faptul că poeții ei au eliberat poezia „de metafizică, de transcendent”, pentru că ei au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”, pentru că au determinat „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, atunci ceea ce apreciem noi nu este, de fapt, poezie, așadar poezie performantă, de valoare sau estetică, ci doar o seamă de texte ratate poetic.
Citesc azi, cu o plăcere nebună, poezie veche – Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din psalmii biblici și din epigramele mortuare grecești, lamentațiile lui Iov, Epopeea lui Ghilgameș, imnul Te Deum (Sf. Niceta de Remesiana), Rugăciunea measerului…, a diaconului Coresi, Rugăciune la ieșirea sufletului, de Neagoe Basarab, Rugăciunea în terține a lui Petru Cercel, poemul Viața lumii, al lui Miron Costin, cel puțin – și mă minunez de forța poetică a acestor poeme, în comparație cu poezia postmodernistă sau expresionistă, care face astăzi topurile literare. Și toate aceste poezii vechi nu prezintă, desigur, zgomotoasele înnoiri ale poeziei de grup avangardiste sau postmoderniste. Și, la fel lor, poeziile religioase semnate de Arghezi, Eminescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Blaga, Rilke, Trakl și câți alții…
Poezia autentică, deci poezia de valoare, nu se schimbă de azi pe mâine, atunci când zece poeți ai unui cenaclu sau altuia se hotărăsc „să schimbe” poezia, adică să se sincronizeze cu o poezie în vogă sau alta; poezia autentică exploatează și perpetuează un concept poetic estetic oarecum stabil, relativ stabil. Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din psalmi, Epopeea lui Ghilgameș, toate poeziile religioase citate mai sus nu se înnoiesc, generaționist, la zece ani. Aceste poeme sunt de valoare deși ele nu exprimă arta poetică generaționistă sau a faimoaselor curente literare, sau a poeziei postmoderne, ci pentru că au capacitatea de a fi general umane, de a trezi sentimente, emoții general umane, de a fi universale! Tocmai de aceea Ecclesiastul, care a impresionat prin valoarea lui poetică acum 3500 de ani, continuă să ne impresioneze poetic și astăzi.
Se va înțelege totuși că eu nu pledez aici pentru împietrirea poeziei. Nici nu s-ar putea, pentru că fiecare poet autentic toarnă altfel, procesează stilistic altfel, unul și același concept estetic de poezie. Asta și face ca poeziile marilor poeți să semene și să nu semene între ele: să semene în elementele și trăsăturile lor poetice estetice fundamentale (statism estetic), și să difere prin modul concret al aplicării lor stilistice în poezia pe care poeții în cauză o creează (evoluție stilistică). Poezia autentică, religioasă sau nereligioasă, este astfel statică și în mișcare în același timp; ea este o poezie universală care se înnoiește prin stilul fiecărui poet, deci se originalizează, se personalizează de către fiecare poet semnificativ. Tocmai de aceea, psalmii lui Arghezi, de exemplu, prezintă elemente stilistice și tematice noi față de originalele biblice sau de poezia noastră religioasă de început. Să citim, în acest sens al schimbărilor poetice, un poem religios modern, Unde sînt cei care nu mai sînt?, compus de Nichifor Crainic:

Întrebat-am vîntul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pămînt:
Unde sînt cei care nu mai sînt?
Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a vîntul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocîrlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cîntecului sfînt:
Unde sînt cei care nu mai sînt?
Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a ciocîrlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvînt:
Unde sînt cei care nu mai sînt?
Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a bufnița: Cînd va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Dintre poeții români care au scris poezie religioasă în vers de factură clasică îi putem aminti aici pe Mihai Eminescu, George Coșbuc, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Octavian Goga, Panait Cerna, Vasile Militaru, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Aron Cotruș, Ștefan Nenițescu, B. Fundoianu, Zaharia Stancu, Ioan Ciorănescu, Radu Gyr, Șt. Aug. Doinaș, Ioan Alexandru, Geo Călugăru, Monica Pillat, Grigore Vieru, Magda Isanos, Andrei Ciurunga. Lucian Blaga a folosit versul de factură clasică și versul liber, iar Daniel Turcea, de pildă, a scris în vers liber.
Poezie cu tematică religioasă, în vers clasic și vers liber, scriu și poeții contemporani. Dintre aceștia, îi putem aminti pe Miron Kiropol, Adrian Popescu, Virgil Diaconu (Diminețile Domnului și Mahalaua îngerilor), Paul Aretzu (triada de poezie creștină Cartea Psalmilor, Cartea cu anluminura și Muntele Viu), Valeria Manta Tăicuțu (Laudate Dominum, Rugăciuni din orașul cel orb), Aura Christi, Ion Horea, Victoria Milescu, Adrian Munteanu, Ioan Pintea (preot), Nicolae Silade, Valeriu Giorgioni (Ferestre în cer), Stefan Hrehor (preot), Nicolae Ionel, Ioan Petraș (preot), Bartolomeu Anania (preot, decedat), Theodor Damian (preot, SUA), Dumitru Ichim (preot, Canada), Nicolae Jinga (preot), Horia Bădescu, Octavian Doclin, Sever Negrescu (preot), Dorin Ploscaru (preot), Ana Blandiana, Mihalache Tudorică (preot) etc.
Prezint mai jos un poem religios în vers liber, pe care îl semnez.

Vizita

Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate cărările,
inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine.
Mă întorc în mine, fac ordine prin celule.
Şi îmi scutur capul de gânduri.
Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva
îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate la uşă
şi va mătura întunericul din casa mea
şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – singurătatea.

În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul!
Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte!
Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe mări;
ca dinaintea nesfârşitei păduri.
Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!

Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru,
petală cu petală. De balaurul cu şapte capete;
de cuvintele cu şapte capete.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul.
Deşi, cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi,
un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că cineva
pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…

Despre poezia religioasă ar fi să amintim că ea a suferit prigoana comunistă, simpla apariție într-o carte sau revistă a unor cuvinte precum cruce, credință, Dumnezeu, biserică, rugăciune, Iisus, Maica Domnului, sfânt, arhanghel, înger, heruvim, Paște, Crăciun, Biblie, creștin, creștinătate etc., fiind imediat amendată, cenzurată. Tocmai de aceea, sub dictatura comunistă producția de poezie religioasă tipărită a fost minimă, iar antologiile pe această temă, interzise.
Din punct de vedere calitativ, poezia religioasă este, asemenea oricărei alte poezii, inegală, deci ea nu atinge întotdeauna performanța. Dintre așa-zișii „poeți religioși de astăzi”, care firește că este un termen cât se poate de larg, foarte puțini scriu totuși poezie de valoare.
Dacă vom privi însă numai poezia religioasă împlinită artistic, vom constata că de la începuturile ei (sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea) și până astăzi, deci de-a lungul a 1700 de ani, ea a evoluat stilistic în ciuda statismului ei relativ furnizat de trăsăturile poetice estetice. Și este de observat că semnele acestei înnoiri stilistice nu sunt de factură exhibiționistă, absurdă, suprarealistă, destructurantă. Aproape nimic provocator, șocant, carnavalesc sau antipoetic nu vom găsi în poezia religioasă autentică.
Pe de altă parte, evoluția poeziei religioase nu este nici una generală, nici una de grup poetic, ci aparține în mod strict unui poet sau altuia; nicidecum tuturor. Poezia autentică, religioasă sau nereligioasă, este întotdeauna o izbândă individuală, iar nu una colectiv-generaționistă. Poezia de valoare depinde de harul special al celui care o scrie, de calitatea individuală a poetului, iar nu de mediul poetic la modă, de regulă fals poetic, în care ea, poezia de valoare, ființează. Oricum, un mediu poetic precar estetic, cum este spre pildă poezia postmodernistă, nu poate diminua valoarea poeziei autentice, deși el îi poate împiedica sau relativiza promovarea.