Zăngănele (XXX)
Zăngănele
30.
Cineva mi-a sugerat să privesc o colecție consistentă de fotografii, toate aparținând unui domn din secolul trecut, toate cu aceeași temă: casa și țăranul român. Dar și alte instantanee. Maro.
Interesante, însă pe mine m-au întristat. Sincer. Motivul? Toate fețele aveau aceeași culoare: pământie. Mulți ani i-au trebuit țărănimii să capete o culoare mai deschisă.
Nu erau negri, dar dacă i-ai fi pus alături de oricare african, aproape că nu-i deosebeai. Unul era negru din fire, altul negru de arsura soarelui, de bătaia vântului răscolind câmpiile, de supărare și necaz. Se învășmânta în alb, de sărbătoare, însă sufletul era necrozat de robie, de foame, de neputință. De aceea a fost sclav mii de ani, fiindcă nu se deosebea de cei cu pielea altfel decât imaculată. El și țiganii. Punând trecutul la analiză, azi îmi explic de ce în fiecare sat există țigănime puzderie, de ce țăranul nostru nu se sfiește să conviețuiască alături de ei, de ce există vorba populară ,,lasă-l și pe el să trăiască”. Răspunsul este simplu și dă dovezi a nu știu câta oară de îngăduința națională cu care fiecare român se naște, cu atât mai mult în zona rurală unde apartenența la boier era până la finele secolului 19 o realitate în fapt, dar și în mental. Rar scăpa câte unul luând calea înstrăinării și de cele mai multe ori, spre neșansa fugarului, ajungea slugă la oraș sau era prins și tăbăcit cu biciul până se lecuia de dorință de libertate ori murea în noapte cu lumânarea la cap și cu credința că ajunge la ceruri, în altă împărăție făgăduită de pământeni.
Când să se cinuie, să se privească egoist în oglindă și să se gândească o clipă la el? De la primul cântat de cocoș era pe câmp și se întorcea când se culcau găinile. Pârdalnicul vânt îl plesnea peste față și mâini, tălpile mușcau odată cu plugul din brazdele tăiate de primitiva unealtă de trezit pământul la viață, soarele îi râdea pe chip sarcastic și dușmănos, vătășelul îl aștepta la capăt de rând cu corecția de piele, boierul avea să-i ceară la final, după socoteală dreaptă, dreptul la a-i munci pământul. Era de ajuns să îl privească pe Ion, pe Gheorghe, pe Vasile și să se vadă pe el. Singurul lac în care se putea vedea și scălda acest biet și unic supraviețuitor de cazne era cel de sudoare. Și-a șters-o de pe frunte și-a pornit-o mai departe. A avut o revelație. A găsit soluția nemuririi: supraviețuirea.
Stăpânii nu sunt veșnici. Se trec în neființă și după altă zicere sănătoasă de român ,,nimeni nu împărățește pământul”. Nimeni, străin ori neaoș, n-a plecat de pe lumea asta și din sânul ei cu ceva. Marii cuceritori n-au reușit să ia drept trofee de luptă decât pietre, după mintea mea fără valoare, de-ale gurii, de foc și câțiva papuași fără valoare și ei. Vin rușii, vin nemții, vin hunii, vin tătarii și turcii, vin romanii și ne încalecă! Vină sănătoși. Cât pământ să cotropească, cât să cumpere și unde să-l ducă? Munții nu-i muți din loc. Oricum s-ar numi, ei rămân neclintiți. Luați exemplu Ardealul. Contează că i se spune Erdeli sau Transilvania? Că te numești Ion sau Ianoș? Au reușit hunii să mute suflarea românească sau să-i alunge dincolo de gardul pe care și-l puseseră dimprejur? Cum își pot închipui unii că vin două hoarde și pot cuceri și subjuga un popor? Cum pot crede unii că pot veni cu două bărcuțe și pot nimici unul, două, șapte mii de triburi de piei roșii? Câte păduri să taie macetele prin jungla africană și câte triburi de sălbatici, pentru ei, să ia în robie toată suflarea europeană de s-ar putea pune pe năvălire? Niciuna! Pădurile cresc la loc. Popoarele renasc dacă există chiar și un singur suprviețuitor. Neamurile se perpetuează prin conștiință.