Scriitori de azi – Petrache Plopeanu – Marmurele mele prinse-n lut. Splendida deturnare (1)

Trezirea suprafețelor

marmurele mele prinse-n lut.
splendida deturnare

prinsese gust de perfecțiune
îi plăcuse spusa unei femei trecătoare prin viața lui
ai grijă eşti un perfecţionist
luase vorba ca pe o laudă supremă
chiar se întrebase
de unde atâta inteligenţă
atâta sensibilitate
la acea femeie bună doar să facă dragoste
după părerea lui
ai grijă eşti un perfecţionist îi răsuna în minte
acum când statuia lui propria lui statuie era gata
se plimba în jurul ei şi-şi repeta cu mândrie
eşti un perfecţionist
ai grijă
ai grijă

are într-adevăr statuia aceasta o vână subţire de negru
lui îi place să-i spună lut
cu toate că nu este lut
n-ar putea să fie lut ce să caute într-un bloc de marmură
un firişor de lut
aşa ceva e imposibil
dar lui îi place să-i spună lut chiar dacă este granit
sau hematit
sau altceva

ai grijă eşti un perfecţionist îi răsuna în urechi
spusa femeii
pe care demult o părăsise
câte femei nu trecuse prin viaţa lui de atunci încolo
eşti un perfecţionist
a frecat urma de lut
era doar o urmă undeva între gât şi buric
a şters-o cu putere cu pietrele sale artificiale
împănate cu grăunţe de diamant
a netezit cu pulberi scumpe până a dispărut
acea urmă nesemnificativă
abia atunci a observat alta pe gamba stângă a statuii
şi a frecat-o cu putere
eşti un perfecţionist
tu trebuie în primul rând să fii mulţumit
apoi ceilalţi
şi a dispărut şi această urmă

şi-a admirat creaţia două zile încheiate
mânca lângă ea
bea lângă ea
lăsa uşa la toaletă deschisă pentru a nu o pierde din ochi
dormea lângă ea
şi-a tras patul chiar acolo şi
noaptea întindea mâna mângâind-o

abia a treia zi a observat o altă urmă abia vizibilă de lut
pe spatele statuii
între omoplatul drept şi mijlocul spatelui
şi în cap i-a răsunat vorba femeii sale de altădată
eşti un perfecţionist
un perfecţionist
şi din nou a folosit cu îndârjire şi cu uimire
pulberile sale abrazive
hârtiile sale pline de diamante
cârpele sale mângâietoare care dădeau strălucire
şi din nou altă urmă a apărut
şi din nou alta
şi alta
lutul din mine îşi spunea el
lutul din mine încearcă să mă reducă la statutul lui
încearcă să-mi ia perfecţiunea
nu trebuie să uit niciodată că sunt perfecţionist
ai grijă îşi spunea şi el
ai grijă îşi repeta ca pe un verset acea vorbă de altădată

nu şi-a dat seama că între timp statuia lui era din ce în ce mai tocită
mai subţire
mai scundă
mai fragilă
ai grijă eşti un perfecţionist eşti un perfecţionist
un perfecţionist
şi freca încontinuu firele de lut urmele de lut
petele de lut din ce în ce mai multe

într-o dimineaţă s-a trezit fără statuia lui
propria lui statuie
primul gând a fost că cineva i-a furat-o
apoi a văzut grămezile de praf de marmură
ce-i acopereau obiectele până atunci atât de familiare
a răscolit prin ele dar nu a găsit decât unelte perfecţionate
pulberi de netezire
hârtii şi pietre abrazive
cârpe moi
ai grijă îi răsuna ecoul în minte eşti un perfecţionist
un perfecţionist

am grijă şi-a spus şoptit pentru prima dată
sunt un perfecţionist
şi s-a privit în oglindă
lutul era acolo
pe el
statornic
singur el cu lutul lui
fără nimeni altcineva

şi-atunci a confirmat îngrijorarea acelei femei
am grijă a rostit printre dinţi am grijă
a rostit cu buzele strânse
sunt un adevărat perfecţionist
sunt un adevărat perfecţionist
sunt un adevărat perfecţionist
şi-a luat toate instrumentele sale de lucru
şi şi-a dat treptat jos tot lutul de pe el
rostind tot timpul
sunt un adevărat perfecţionist
sunt un adevărat
sunt un
sunt

marginea dincolo de care întrebările
devin răspunsuri.
câmpul unde ne rotim mai tot timpul

unele cuvinte se clarificau singure înclinând tonurile
spre întrebarea
al cărui sens nu avea nicio importanţă
îi erau suficiente trecerile
de la confirmare la schimbare
păreau altfel şi a înţeles posibilitatea adâncirii lor

în jurul lui golul de lumină de întuneric
era constant
direcţiile spre care tânjea
ca spre un prieten vechi
l-au părăsit treptat
sorbindu-i neînţelepciunile-i din urme
nu găsea răspunsuri în conturul aglomerat
al prafului
oricât a mers în cercuri
din ce în ce mai mari spirale gândea
ea stăruia neclintită cum ar fi fost să fie
în acelaşi punct iniţial?

bănuia că va pierde ceva când
târziul avea să se răscoacă
i se spusese că nu va face altceva decât să
se întrebe mirat
mai multe gesturi
mai multe tonuri
mai multe intensităţi
silabele tărăgănate şi pronunţate altfel
pregătite pentru masă
aşa i se spusese aveau să-i aducă singure răspunsul

mai precis doar întreabă-te insistase cineva
definit prin semn
marginea dincolo de care întrebările devin răspunsuri

şi credeţi că s-a adeverit această teorie absurdă a reluării?
căile mele se încrucişează cu ale celorlalţi şi
toţi tac
cuvintele lor
nu vor să mă întrebe să-mi îndesească trecerea

e un perimetru suficient de întins de prăfuit de anost
şi mă întreb dacă nu cumva sunt dincolo
nu-mi răspund încă

 

printre coaste răsuflarea îi întindea
mâna.
nu s-a înţeles despre ce dialog era vorba

dialogul dintre ei se dovedeşte prin scurtarea
zilelor până la solstiţiul dintâi

acesta se duce direct fără vorbe
toate gurile sunt închise
au acceptat să li se coasă buzele

pentru orice eventualitate mâinile le-au fost fixate
pe cruce
la fel şi picioarele
piroanele sunt bine prinse în carne şi lemn
acum urmează opacizarea vederii
nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării
privirile nu comunică
sângele curge peste pleoape
peste cornee

spun că treaba este bine făcută
cu simţ de răspundere

cei de jos monitorizează mişcările
şi uneori mai ajustează
adâncimea piroanelor
asprimea lemnului
tăria aţelor
intensitatea şuvoiului de sânge

toţi fără nicio excepţie sunt foarte mulţumiţi

suliţa adusă între timp
străpunge rând pe rând coastele
deocamdată nimeni nu trebuie să acţioneze
şi cei de sus şi cei de jos stau liniştiţi şi aşteaptă
nu pot spune ce

dialogul se înfiripă şovăielnic
dar momentul iniţial este ratat fără greş
nu se poate spune totuşi că ar fi cineva nerăbdător
picături infinitezimale alcătuiesc o pulbere roşietică
în jurul fiecărei răni
pielea lor e însă curată foarte curată
sângele nu curge de-a lungul şanţurilor dintre muşchi
se acumulează în amurguri pufoase
din ce în ce mai mari

cei de jos urmăresc atenţi creşterea şi direcţia
norilor ce se alungesc de la unul la altul dintre cei înălţaţi
doar puţin deasupra pământului
devin tot mai denşi mai strălucitori
un vânt uşor nimeni nu-l simte
îi poartă îi amestecă îi uneşte îi desparte

sunt suficienţi de ampli
şi iau chipurile celor de pe cruce
au trecut unii prin alţii
peste alţii mai sunt încă omogenizaţi
s-au despărţit şi au revenit la trupurile lor
faţă în faţă cu ele

răsuflarea dintre coaste
întinde mâna şi scoate primul piron
scoate al doilea şi al treilea piron
rupe aţele cusute între buze
şterge sângele de pe ochi
prinde trupul curat îl aşează pe deal
şi încet reintră prin rană
suliţa a fost aruncată departe

unii sunt culcaţi
alţii în genunchi
puţini în picioare
şi toţi au încetat dialogul

 

magnitudinea ridicării ostile a degetului.
lipsa unei orientări stabile

repet fidel gesturile oamenilor
m-am specializat pe cele subtile foarte subtile
ei cred că sunt rafinat
eu ştiu că ele nu necesită prea multă oboseală

e suficient să-mi ridic degetul
unul singur celelalte nu fac decât să enunţe redundanţa
ridic doar unul dar nu total
ar însemna o vulgarizare a unghiurilor

sunt perfect întins la orizontală
nu vreau să mă sperii eu însumi de imensele puteri
ale vârfului acestuia insignifiant acoperit cu unghie
şi încerc diferite înclinări

trec în revistă ca un designer la modă culorile
feluritele moduri de a ridica vocea
cu gestul dârz al falangei ce urcă şi coboară

 

sursa nr. 3 din manşeta scrobită.
fiecare la rându-i

cei întrebaţi încontinuu răspundeau invariabil
folosind mai ales vocale
nu nu era o fire boemă mai degrabă
credea cu străşnicie în falsitatea miezului de noapte
şi împodobea firele de iarbă cu paltoane
de multe ori l-am surprins
la balcon îmbrăcat în costum

se foloseau tehnici încrucişate de adresare a întrebărilor
răspundeau destul de mulţi cu sunete aglutinate
la el niciodată copacii nu aveau în crengile lor
plase de plastic ci zilnic
doar câte o haină de firmă
îi plăcea să deschidă larg fereastra
de la sufragerie doar în cămaşă cu cravată la gât

nu s-au plictisit şi nici nu apelau la metodele indicate
erau multe tăceri şi doar unele armonii
în vremea întinderii mării peste uscat
să ştiţi că el purta doar un rubin la manşetele scrobite
şi atunci când a surâs enigmatic era gol
nu mai ieşea la balcon şi nici
nu mai deschidea fereastra

ultimul martor şi ultimul jurnalist s-au aşezat
ca doi vechi cunoscuţi în fotoliile lui
iar privirile lor s-au întâlnit pe acea manşetă
dintre ei şi mâinile lor la fel
nu a mai fost nimeni să-i vadă
şi-au dat jos toate hainele
şi ţineau mâinile pe aceeaşi manşetă
pe care scria nr. 3

peste câteva zile cineva a observat că
locul era plin de intersecţii şi în mijlocul fiecăreia
un buticar vindea manşete nr. 3
ca surse de inspiraţie
şoapta e puţin diferită de urlet
şi privirile se subordonează la fel de supuse
degetul se ridică deasupra planului meu orizontal
e suficientă o scăpare spre ecliptică
şi meteoriţii brăzdează irisul

şi gustul ascultă de oscilaţiile controlate ale arătătorului
mă gust uneori fără a-mi reţine tremurul
uşoara curbare şi insipidul mă năpădeşte
la fel şi amarul şi dulcele

şi-s atâtea armonii prinse în sfere
şi-i curcubeul în sfârşit al meu
şi-i atât de mult bun gust chiar lângă mine

iar eu ridic degetul a mirare uneori blândă

infatuarea culorilor în privirea lor
asupră-le.
în definitiv probleme convenţionale

indiferent cum ar fi
teoria creaţionistă să fie cea adevărată sau
aceea a evoluţiilor speciilor
într-un anumit punct discuţia nu mai are relevanţă
pentru acel punct de culoare care ne-a atras atenţia
şi ne-a oprit pentru un anumit timp
nemăsurabil
din treaba noastră

„cineva a spus asta” este o expresie folosită de mulţi
atunci când vor să abată atenţia de la sensul concret
al dezbaterii la acela strict lingvistic
că universul este colorat în milioane şi
milioane de nuanţe pentru fiecare culoare
că sunt culori materiale altele luminoase
altele sonore altele vii

de aici se înţelege foarte clar că
spectrul culorilor învăţate şi repetate papagaliceşte
la şcoală este absolut inutil pentru a înţelege
noţiunea de physis
şi că el este dat acelora care niciodată
nu vor merge mai departe de fântâna
lui roşu orange galben verde albastru indigo violet
şi că el este dat celor care îşi acceptă ei înşişi mărginirea

dacă ar fi să mă întrebe cineva cât la sută din specia umană înseamnă asta
l-aş întreba la rându-mi
cu ce ochi priveşte fiecare culoare fiecare nuanţă
din cele infinite

lumea
l-aş întreba mai departe

dacă noi privim culorile sau privim ochii lor
cu care ele se privesc la rându-le
pentru a se înţelege
pentru a se cunoaşte în luminozitatea lor
în fonicitatea lor
în transparenţa şi infinitatea formelor lor de ambalare

l-aş mai întreba pe acel individ care nu înţelege
cât de periculoasă este o asemenea întrebare
pentru că se poate primi răspunsul distrugător
culorile sunt cele ce ne-au creat pentru a le admira
ele sunt profund nemulţumite
este continuarea răspunsului
pentru că ne dovedim prea mici prea neputincioşi
prea pământeni prea creaţionişti
prea evoluţionişti
pentru a accepta puterea ontologică a culorii

spunem ce răsărit roşu şi ce zi luminoasă şi
ce amurg violet şi ce noapte neagră
şi multe alte asemenea expresii care
ne demască natura intrinsec umilă

nu ştiu de unde nu pot spune deoarece
şi eu sunt la fel de umil
culorile s-au obişnuit cu îngustimea înţelepciunii noastre
traduse doar prin cuvinte

ele deja din momentul în care omul a apărut ca
numărător al celor şapte culori
erau plictisite de existenţa lui erau pline de
superioritatea lor iar ochii lor
individuali erau plini de substanţa lor diversă
fiecare cu sine

şi atunci care ar fi cauza
pentru care omului i-a fost dat să numească
totuşi culorile aşa cum au fost ele îngust numite

e o convenţie a culorilor prin care
ochiul lui al omului desigur
să devină subiect de batjocură universală sau
criteriu de unificare
de sublimare a credinţelor culorilor despre ele însele
de identificare a fiecăreia în spectrul infinit al infinitului
de ordonare a imensităţii lor prin apelul la nimicnicie
de temperare a infatuării prin acceptarea
convenţionalului?

 

întrebare întreruptă cu o fugă.
bucată simplă de carton vopsit în roşu

alături de copilul căruia i se spune
prin înţelegere simpatetică
micul prinţ
arunci ocheade inocente
zborului saint-exupery
intersecţiilor aglomerate de mimi

el te-a învăţat să vezi pterodactilii camuflaţi
praful de aur împănat cu dâre de abur maro
nu te uita prea atent îţi şopteşte
nu-ţi coborî privirea la nivelul oamenilor
acolo sub zbor toţi fug
găsesc întotdeauna de cine sau de ce
mai bine vă uitaţi spre comete
sau alţi câini majusculi scăpaţi din laţ
le spun eu

ce iepuri uriaşi exclamă
şi-ţi îndreptă chipul spre venus vrei să ne jucăm
împreună?

după ce saint-exupery a căzut
s-a creat un decalaj
între piciorul stâng şi cel drept
iar întrebarea lui era din ce în ce
mai întreruptă

e mai important să vopsim bucata asta de carton
în roşu
le-am spus amândurora
şi să o numim întrebare retorică

 

va trebui să cunoaştem ritualul de
feminizare a nopţii.
câte petale are floarea de garin

apropierea de noapte nu este una oarecare
numeroasele erori s-au întâmplat din prea plinul
senzaţiei de întunecare a sufletului
bărbatul crede şi asta se repetă de pe vremea potopului
că este suficient să existe cei doi şi
noaptea se desface ca o petală de garin

(mulţi întreabă cuprinşi de frenezia negării imposibilului
cum e petala de garin)

… cel numit bărbat de către cea numită femeie de către cel
numit bărbat…
prin simplul ritual de acceptare a iluziei
au ştiinţa falsă a potrivirii
umbrelor verzi cu orgasmele lor
şi cer printre gemetele date oricui le vrea
să înceapă anumite secvenţe de dedublare a florii negre
aşa se petrec lucrurile noaptea cu bărbaţii
ei nu ştiu altceva
îngenuncherea în faţa coapsei
limpezirea palmelor peste sâni
saturarea pântecului sub masca obnubilării

(dar zadarnicul ritual îi cuprinde doar pe cei doi)

apropierea de noapte este la fel cu
desfacerea florii de garin
atingerea de fiecare petală
numărul lor altul întotdeauna dar nu aleatoriu
şi regăsirea începe acolo unde noaptea capătă
mireasma femeii

şi fiecare petală dintr-un număr nedefinit
capătă arome nedefinite
şi fiecare femeie dintr-un număr nedefinit
capătă petale nedefinite
iar ritualul acestei nedefiniri este
noaptea-femeii-floare-garin necunoscute încă apropierii

o femeie doar o femeie s-a făcut
avalanşă. răspuns la bătaia în uşă

nu înţelege
de ce flamurile au rămas înălţate şi trâmbiţe ecou
miezul singur străpuns oferindu-se
uşii
zdrenţe pe margini
contur amurgului

vine la vale ghem din ce în ce mai subţire
uneori ştie
nimeni nu a urcat până acolo peretele pielii
vor spune reporterii zilei pierdute
ai fost bulgăre către femeia ce nu încetează să plângă
dar mai ales se întreabă sub chip de bătaie uşoară

ei cum află o ştire o-ncercuiesc cu privirile pungi
pun codul de bare şi-o strâng între pietre
de aceea femeia
e-o nesfârşire de avalanşe la porţile lor goale de lemn

se află mereu prin preajmă
câte cineva înveşmântat în sine
să cânte curbele evadate din trupul ei
să dispreţuiască simplul murmur al zăpezii
îndelung monoton abjurat

se zice că atunci când ajung jos
după ce şi-au subţiat gerul din pântec
fiecare din ele se sparge în unduiri văratece nenăscute
dar se ridică
se îndepărtează nepăsătoare

ştiu tainicul ritm al întrebării căzute

 

după amiaza lui pilat.
următoarea trezire

se spală pe mâini femeia lui îl pândeşte după coloană
… dorică grecii au ajuns şi aici
se gândeşte el în timp ce se şterge îndelung
(ceilalţi plecaseră cu cel ce avea să fie răstignit
ei strigau blasfemie)
şi grecii ăştia cugeta mai departe pilat
au ajuns aşa de departe şi fauni
şi-au născut odiseea dincolo de altarul lui agni

mâinile sale aproape uscate
femeia sa un plâns liniştit
ştia zădărnicia ce smulge vela triremelor
plânsul ei îi uda palmele
trebuia din nou să le şteargă şi
să reia firul gândului purtat cu distincţie
fără nicio picătură de sânge
grecii au ajuns până la capătul lumii
– nu nu se corectă el de unde-oi avea ideile astea
numai strigătele de azi dimineaţă barabas
barabas m-au făcut să mă văd
stăpânul licuricilor

pilat îşi şterge din nou mâinile ude
lacrimile celei ascunse în umbră

acum soarele creează sclipiri feminine
de pe deal se aud glasuri spre ziua dintâi

şi chipul lui a uitat semnul repetat al ştergerii
şi chipul ei a uitat semnul fierbinte al sângelui
amândoi în umbra coloanei moştenirea acelui grec
imberb îndrăzneţ
măsoară orgolii ştergînd
închină mâini înălţării spre patimi
deschid începutul din ochi

soarele nu mai strigă
oamenii sunt acum tăceri printre ierburi pitice şi pietre
încă o după amiază ratată suspină complezent
femeia lui clatină din cap
nu mă cheamă încă maria îi spune

încet ca un melc după ploaie ziua înainta spre seară

femeia lui adormi şi visă trupurile lor în cruce

lângă ei cineva le veghea următoarea trezire

 

cetate în pântecul firii.
femininul logos

unele lucruri sunt exact ceea ce par a fi
altele nu sunt ceea ce nu par a fi iar multe dintre ele nu
sunt nici una nici alta

doar marginile gheţarilor scapă din răstimp în răstimp
eşantioane de senzaţii surprinse în posturi indecente
numele câtorva dintre aceste enumerări
cad într-o rezonanţă buimacă peste caldarâmul netezit de
paşii volatili
au şi paşii ei intrări şi ieşiri
la fel ca o casă veche pe o stradă cu copaci bătrâni
farmecul lor
şi răsuflări şi peşteri alambicate
atât de alambicate încât
nimeni nu a îndrăznit să le transforme
în porţi cu o feronerie arhaică
cu un iz patriarhal aşa cum de nicăieri
au apărut infuziile mersului împleticit

de aici şi dorinţele exprimate prin creşteri ale pântecului
femeii de la poartă a acelei femei care nu ştim dacă
păzeşte sau dimpotrivă oferă acea poartă
acoperită cu iederă scumpă
numai în acest loc este nepreţuită
în altele scapă orice petală între cuiele ruginite
sunetele ele însele se prind de scamele porţii ale femeii
ea lasă pretutindeni ca semn al unei viitoare treceri scame
răstignite de unii spini mai păgâni

e şi un pântec acolo care se umflă din când în când
s-ar spune şi noi o mai facem uneori
că e vorba de o naştere
se preferă din lipsă de amabilitate cosmică
să i se spună aşa dar
ne rugăm împreună la orice urmă amniotică
să-şi asume ruperea de lume

numai astfel i se poate reproşa gurii lor că vorbele au iz de ambră iz
de peşte găunos de peşte balon
la fel ca şi urmele noastre de degete curbe
peste pântecul pe care
nimeni nu şi-l ia în stăpânire

ce fel de discurs mai este şi acesta
spunem noi într-un glas
şi când zic asta
aud doar un singur glas cu acest nume colectiv
logos trufaş logos mascul
lasă-ne pacea ochilor ei peste pântecul nostru
peste bărbăţia noastră neluată în seamă
în preambul şi în toate excerptele realizate pe o pantă
plină cu spini
nu ne ferim de pântece
nu ne ferim de lichid amniotic
de logos şi femeie

toate acestea au irupt într-o dimineaţă de toamnă
musai de toamnă
doar toamna se coc frunzele şi trec în coconi de lumină
ne învăluie fiecare frunză în metafora neînţeleasă
erupţia aceasta supra-cutanată ne-a împins
să facem acte nebuneşti
logosul ne-a întrerupt simularea eternităţii
şi mâinile au rămas împreunate

şi cât de multe mâini
peste poarta ferecată degeaba numită cetate
o simplă feronerie a unei simple case cu pereţii ronţăiţi
de vreme
de pe o simplă stradă
cu un simplu cer
dar mai ales nu am înţeles nici unul dintre noi
ce rost a avut fanfaronada
ţinerii palmei stângi peste fierul forjat

 

modalităţi non-convenţionale
de plictisire.
fără pericol social

mesdames et messieurs les jeux sont faits rien ne va plus

acum lăsaţi pretenţiile cunosc foarte bine cum învăţaţi
manierele elegante în extravagante limbi moarte
nu mă puteţi avea în şcolile voastre lascive
întoarse pe dos ca un maţ de vită
mi-am făcut jocurile
nimic nu a mers
am înţeles târziu algoritmii debusolării
ai angoaselor lubrice

mesdames

unde priviţi sunt aici drept în faţa voastră
regret insolenţa cu care vă lăsaţi în voia
vizitelor inutile prin voi
regret impotenţa celor ce privesc în urma grimaselor
au rămas urme de alb şi fire de păr peste
umerii căzuţi la întâmplare pe mese
eleganţa clauzelor de întâmpinare
rămâne o simplă vorbă
spusă între clipe din ce în ce mai dese

messieurs

să nu credeţi că sunt al vostru
chiar dacă nu mă vedeţi niciodată
între tacticile mele de contorsiune
puteţi găsi una potrivită pentru sunetul gol
nici ţimbal nici aramă
e prea mult transcendent pentru voi
destul cu maiestăţile voastre ce îndeamnă la dans paralel
acum ridicaţi-vă din fotoliul înfruptat de gura mea
mângâiaţi-l uşor a înţelegere şi
spuneţi cuvântul cheie al temniţei de aur

les jeux sont faits

împletiţi-vă plictiselile în pânzeturi rare în
damascuri molatice mătăsuri argintate cu palme obscene
trântiţi-vă unii pe alţii spre soare apune
pe fiecare faţă cu până la şase
puncte veşnic norocoase şi
scoateţi trilurile luceafărului la vedere
aruncaţi toate cărţile de cupă spuneţi în cor
abia acum începem jocul
degetele voastre să fie împletite
cu cele trei puteri de treflă
concupiscentă

rien ne va plus

eu vin să returnez pierderile
voi vă bucuraţi şi-mi spuneţi să pierd tot
şi este aşa de
amuzant