Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (9)

din volumul ploaie cu soare – 2018:

ritual II

și pentru că
ploile nu aveau de gând să mai vină
bătrânul învățător a modelat un omuleț
din pământ gălbui înmuiat cu salivă
– înainte de a trimite scuipatul în țărână
cruce a făcut și iertare și-a cerut
pentru fapta sa nesăbuită
ce urma să o facă –

rugăciune se făcea pentru ploaie
în procesiunea caloianului dus acum
cu preot și dascăl, cu cântărețe și copii
la izvorul secat din josul câmpiei

ușor buimac, eu am rămas de convoi
la marginea satului am rămas
întru aceeași rugăciune
să desenez în praful drumului

c-o nuielușă uscată de salcâm
caloianul meu
și mulți/ mulți nori de ploaie

la câmpie

la umbra troscotului
în amurg
se scriu poeme haiku

caznă de primăvară

într-un prepeleac pe cerul câmpiei
uitat peste iarnă la bostănărie
vrea să urce poemul
(un poem căruia
i-am mai întins odată mâna
pe când făcea primii pași)

de la spate acum, îl împing
îl ajută câteva referințe critice
de seară, binevoitoare

eu nu mai aveam cum să-l ajut –
eram deja în prepeleac

ploaie cu soare

în tăcere
au fost fătați puii de iepure

instantaneu
ploaia cu soare
le-a indus îndoiala
în osul neformat, cartilaginos

nu peste mult timp
frica
le-a dezlipit pleoapa
și li s-a arătat
în privire
în toată splendoarea sa

respirație

câinele respira vânătoarea
la picioarele mele

din cartușieră
alicele cădeau
în grupuri mici
pe pojghița subțire
de gheață a bălții

lunecau alicele în stufăriș
la adăpost
sub cuib de pasăre de baltă

eu, pe mal
respiram vânătoarea
asemenea câinelui

și asta pentru că

domnișoara-nud privea în oglinda lacului
de fapt în oglinda cerului privea
cum dintr-o clipire din pleoape
sânii i-atârnă până la genunchi

domnișoara-nud privea în oglinda lacului
de fapt în oglinda cerului privea
cum din a doua clipire din pleoape
sânii i se retrag până la buric

domnișoara-nud privea în oglinda lacului
de fapt în oglinda cerului privea
cum din a treia clipire din pleoape
sânii îi scad/ ca și când
i-ar crește în/ și din ei înșiși

și asta pentru că între timp
halucinanta mișcare a lacului se liniștise
cerul se oglindea acum senin

iar domnișoarei îi plăcea

secvențială

am avut doar o tresărire
când m-am visat zburând
pe deasupra nucului

(ațipisem
pe pământul în dospire, după ploaie
așteptând toamna)

tresărirea, apoi,
s-a scufundat într-o undă de regret
pentru că
nucile încă nu erau coapte
și nici intenție nu aveau

întregire

în câmpie, dimineața aceasta
a rămas în faza de intenție –

este dată în două
de poarta satului dezafectat

zic și mai clar: dimineața stă buimacă
ruptă în două
și nu înțelege de ce
tânărul din poveste/ din noapte
nu se apropie de poartă

și nu înțelege de ce
tânăra din poveste
din argintiile trestii
ale zilei în pârgă
nu vine să deschidă poarta

tânărul să se apropie
cu jumătatea lui de dimineață
tânăra să se apropie
cu jumătatea ei de dimineață
poarta să deschidă
și dimineața să se-ntregească în prag
într-un sărut

spre neuitare

dimineața aceasta a presărat
fire de iarbă crudă/ otavă
în sufletul meu –

autobuzul gri, prăfuit
a uitat să mai vină
așa că
până la acea margine de sat
marcată pe orizont
de cumpenele fântânilor
voi merge pe jos
și desculț/ neapărat

rimă imperfectă

încă mai spun
câmpia nu mi-e peste drum

ea mi-e ogradă aparte
din poartă până departe
în spate

dincolo sunt și mă învecinez cu
a lui fănuș neagu câmpie, la fel
și cu-a lui ștefan bănulescu

iar pentru că timpu-i retrograd
recunosc, uneori, vrând-nevrând
(cu-aceeași rimă imperfectă)
îmi mai arunc privirea peste gard

a venit timpul

deunăzi, spre seară
a sosit acasă bătrânul poet
s-a așezat sub salcia pletoasă
pe bolovanul de gresie
rotunjit de vremuri
de pe malul crovului-lac

în privirea sa dusă departe
crovul și-a pierdut apa treptat
vegetația de baltă și păsările și peștii
au dispărut odată cu apa

spre dimineață
legănați în balansul zorilor
au dispărut
și salcia
și bolovanul de gresie
și bătrânul poet
acum
câmpie-i de jur-împrejur
numai câmpie

poruncile

umbra de pe umeri
nu mă împovărează.
la dorința ei și cu bunăvoința mea
o port prin câmpia română
simplu, precum omul locului
duce sapa pe umăr
ca pe propria cruce

dispoziția umbrei e binevenită
și-mi spune, de-acolo, de lângă tâmplă:
contemplă, geologule, marea thetis
și de sub pasul tău
primii pești
cohortele de gasteropode și
lamelibranhiate
ce-n dealuri au urcat
și-n munți!

contemplă, și tu, hidrologule,
apele când limpezi, când învolburate
din poala muntelui venind spre sud-est
bulucindu-se sau lin cuprinzându-se
în marea cea mare!

contemplă, hidrogeologule-poet

femeia dacă
ce-n grabă peste câmpie
cu desagii doldora de caș sau poame
cu cobilița cu gălețile pline
când cu apă ne-ncepută
când cu lapte:
de la deal la dunăre
de la dunăre spre colină umblând!

contemplă bărbații cu faimoasele căciuli
cântate în stemă și
rotite-n tropotul calului!

contemplă acele dimineți
când
mierea zilei se scurge peste
pelinul ierbii
(ca și acum, de altfel)
contopind natura și omul
în sfânt areal!

de ieri

venise timpul
ca în câmpie la mine
între doi plopi bătrâni
de pe malurile arhaice

a două brațe de râu
să mă poarte
asinul zilei de ieri
la un cort format din
trei bețe și-o rogojină

să mă privesc
cum dorm
gingaș, la umbră
alături de șarpele
cu care am împărțit
frățește laptele dulce
din strachină

zburdălnicie

pe tăpșanul zilei
am dat drumul animalelor din țarc

nu lipsesc
nici mieii
nici iezii.

eu printre ei, ținându-le toiagul
ștachetă pentru sărituri.

… și nu este decât
o întâmplătoare
zi însorită de februarie…

adorație

cu privirea pierdută la cana
suport acum pentru flori de câmp
poetul e cuprins de amețeala
alcoolurilor fine

șoapte

aici e marginea satului acum, la râu…
cu timpul, apa își adâncise cursul
și satul se adâncise odată cu ea, se tocise
sub tălpile zgrunțuroase ale vremii,
punctele de pândă erau șterse… ici-colo
câte un bătrân orb încă mai vorbea
despre o sarmizegetusă de sub pământul lui
câte un bătrân orb încă mai vorbea
despre o dacie de sub munții din partea de sus a grădinii

la marginea satului au venit cuvintele singure
ca unici reprezentați ai celor ce-au fost în sat
au venit să dea un ultim atac

să lovească-n poarta cetății/ s-o deschidă
să-și redobândească teritoriul și steagul

…cuvintele celor ce sunt/ și celor ce vor fi în sat
nu au venit –
și nu pentru că nu au fost anunțate
și nu pentru că au fost uitate

și nu pentru că nu s-a știut de unde să fie chemate
ci pur și simplu ele ar fi trebuit
să țină piept atacului întrevăzut
sau pace să încheie
și nu se simțeau în stare

…din păcate, pentru momentul acesta ales de poet
apele râului erau tulburi
și nu puteau să-i limpezească demersul

și nici lumină nu era de-ajuns

darul

domnul ignat, strănepot de-al lui ignatio
cavaler ajuns în bărăganul ialomițean
și specialist în morile de vânt
meserie moștenită din ramura lor hispanică
și dintr-un meleag predispus rătăcirii…

(a se vedea, aruncând o privire în spate
meserie fără cătare pe la noi)

… a trecut pe la mine
și i-a oferit o sfârlează din hârtie
viu colorată/ frumos meșteșugită
nepotului meu, dragoș –

admirabil gest! ținând cont că astăzi, noi ăștia
de sorginte latină, arar ne-ntâlnim la o vorbă

inadvertența la zi

1.
e o zi de decembrie, însorită
anormal de caldă
care mă face să spun:

mâine sigur va fi o zi mult mai rece
în conserva de tablă subțire
peștii se vor simți mult mai bine

de altfel, chiar și
bobocii târzii de trandafir
florile, frunzele
ieri brumate/ înghețate
azi adumbrite de culori indecise
inadecvate
gândesc în locul meu
la conserva de tablă subțire
în care peștii
încearcă să limpezească sosul marinat
al toamnei reanimate

2.
în aceeași zi de decembrie
însorită

anormal de caldă
după gerul de ieri –
ca o adiere trec prin grădina
de trandafiri: printre boboci
printre flori
printre frunze rămase-n cădere

un inventar fac
strict și necesar
din dragoste
așa cum învelesc cu umbra
nici caldă nici rece
a bobocilor, a florilor
și-a frunzelor de trandafir
gleznele și gambele
într-o vremelnică uitare de sine

de-aici, și pierderea din vedere
a peștelui din conserva de tablă subțire

extensie

pe bătrânul poetul nicolai t
l-a lovit viața
precum palma primită peste obraz
– efect al unei năzbâtii săvârșite –

în clasa a VI-a primară
de la profesorul suplinitor de rusă, eugen a

retrăiește fapta
și drept consecință
îi arde fața și acum
s-a îmbujorat de-a binelea –
vioi
intră în lanul de grâu
culege maci și albăstrele
și-nalță rugăciune:
iartă-mă, Doamne,
că nu știu ce fac!

simpla cădere

rareori, eu, poetul
mă-mpiedic de linia orizontului
și cad pe brânci în câmpie

de fiecare dată, cu fața
spre mijlocul câmpiei cad –

și de fiecare dată
în câmpia română
între două râuri cad
între ialomița și buzău/
între mostiștea și ialomița

spre ușoara mea vălurire
pe panta imperceptibilă
ce duce spre sud-est
la dunăre

inadvertență

după ceaiul de dimineață
câmpia a dat tonul la cântec
la mine-n grădină
a dat tonul

e un cântec vioi
e un cântec de mai
prin care eu trec
la braț cu vârsta a treia
și tac

un fel de revenire

e un fel de a spune, prietene:
mă duc să mai aduc o găleată de apă
mă duc la gară poate vine vreun prieten…

e scurtă viața:
mă duc să mai trăiesc puțin
acum când în comunitatea noastră

un mort s-a întors de la groapă

cu veselie mare/ cu coșurile pline
de colaci/ de prescuri/ de fructe și
cu sticla de vin roșu
s-a întors
păi, vezi, amice!
mă duc să mai trăiesc/
puțin mai mult
acum
când mi se strigă:
atenție! c᾽est la vie
toujours parchiv…..ăăăăă!

e doar un parastas dansant!

la ceasul de taină al sorții

fără să-i deschidă nimeni
prin poarta dinspre câmpie
pătrunde în curte, la umbra casei
pasărea aurie

fără să-i deschidă nimeni
prin poarta dinspre grădină
pătrunde în curte, la umbra casei
pasărea verde

fără să-i deschidă nimeni
prin poarta dinspre satul vecin
pătrunde în curte, la umbra casei
pasărea albastră

fără să-i deschidă nimeni
prin poarta dinspre drumul
ce de departe vine
pătrunde în curte, la umbra casei
pasărea neagră
cu mine-n siajul ei

…la ceasul de taină al sorții
pasărea aurie/ și pasărea verde/ și
pasărea albastră sunt asimilate
de umbra casei

ciugulită de pasărea neagră
umbra casei trece în
gușa păsării negre

astfel că:
pasărea aurie
nu mai este pasăre aurie
pasărea verde
nu mai este pasăre verde
pasărea albastră
nu mai este pasăre albastră

iar eu
nici atât nu mai sunt

totuși

nici mai mult
nici mai puțin
mi se vrea moartea!
(mi se sugerează, numai…) –

mi se dă pe la nas
c-un vârf de salcie uscată

mi se suflă aer rece
de sub priviri reci /

bruscat sunt/ împins pe noroi lunecos
spre buza gropii…

fără să se vadă că
în această a doua parte
a unei zile calde
de sfârșit de octombrie
din floare-n floare de trandafir
un fluture alb traversează grădina
cu mine în spate

ce vă pasă!

latră/ urlă în miezul nopții
surd/ fără ecou

țăranii, foștii țărani, de fapt, se prefac

că nu-l aud/ nu-l iau în seamă
se zvârcolesc totuși
în somn agitat și
cred că la mijloc
e doar mahmureala
de la beția obișnuită fiecărei seri…

– lăsați-mă să latru
pentru coaja de pâine
ce mi-o aruncați, lăsați-mă
să latru, e justificarea câinelui nimănui
și-al tuturor, e prea multă liniște
în satul acesta urbanizat!
e prea multă nepăsare!
nu vă e teamă?
mie, da!

iască uscată

ramul de cireș
a-mbătrânit pe osul brațului meu

culoarea lui din floare/ culoarea lui din fruct
s-au combinat în sângele meu
într-un amurg tulbure
de alb cu roșu și mult, mult gri –

asociere ce dă
un maron de pierdere, născut
de iască uscată

întâmpinare

…eu am deschis poarta
și poarta m-a deschis pe mine…

să nu exagerăm, gestul este unic:
la vederea mea, câmpia
era buimacă după
somnul adânc de iarnă
mă salută cu puțină reținere
precum maica țărancă bătrână
care-și întâmpină fiul
venit de departe
în cămașa de noapte, prelungă
în zorii zilei

îmbătrânire frumoasă

deschisele porți altădată
întredeschise le găsesc acum

– cele de la intrarea în sat
îmi spun: grăbește-te/ intră
cât se mai poate – satul
sat te vrea

– cele dinspre câmpie
îmi spun: grăbește-te/ intră
cât se mai poate – câmpia
câmpie te vrea