Zăngănele (IV)

Zăngănele

IV

Zăngănele IV   Un minuțel răbdare. Vedeți că săptămâna viitoare, luni, avem lecție deschisă și seara ședința cu părinții. Pregătiți câte o foaie de hârtie și pixul! Din acest moment aveți fix nouă luni! Vă trecuse un fior? Și pe mine. Mai ales dacă era vreun test fulger și cu probă practică. Mă trecea la repetenți.

 

Citește și: Pentru ce ați adus pe lume acest copil?  – Zăngănele I

 

    Dar parcă în viață există posibilitatea asta, de căsătorie cu repetiție, de re-naștere? ,,Stai că nu sunt pregătit!” Ce să-i spui fătului: ,,Mă tată, mai așteaptă măcar o lună.” S-o crezi tu că se oprește el din dospeală doar pentru că ți-ai pierdut noaptea inconștient și-a doua zi ți-ai dat seama că nu ține de foame. Până la urmă copilul prinde formă și fără tine, natura își are brațele ei invizibile și dă chip, mâini și picioare, gură și toate cele trebuincioase unui nou început de lume. Nu ține cont că tu exact în seara aceea ai venit de la una mică cu băieții sau de la Nela ospătărița.

Citește și: Viitorul începe azi – Zăngănele II

    Dacă vă spun ce vă spun, o fac pentru voi și poate și pentru mine. Egoist gest, într-adevăr să mă gàndesc că doar mie mi-ar putea fi bine, că doar eu voi fi beneficiarul grijii voastre de azi. Da, și eu voi simți mâine că voi ați avut grijă azi de cel ce va veni, și eu voi primi bunăstarea viitorului, calmul, liniștea sufletească, bucuria, zâmbetul, vorba bună. Scrieți în fiecare zi. Pe tine mamă te rog să începi prima. Deschide caiețelul și scrie: ,,Azi am aflat că sunt gravidă. Sunt așa de fericită. El se bucură ca un copil, țopăie de fericire. Mama și mama soacră m-au îmbrățișat și m-au rugat să iau loc pe scaun, cică de-acum încolo se ocupă ele de toate. Tata mi-a zâmbit și luându-mă în brațe mi-a șoptit așa cum o făcea când eram mică: Te iubesc mult! Mi-au dat lacrimile. Tata socru mi-a sărutat mâna și mi-a urat militărește: Să vă trăiască, doamnă! Așa a învățat el pe timpuri.” Mi-au dat și mie lacrimile.

Citește și: Mâine dăm extemporal! – Zăngănele III

   Tii, de câte mi-am adus aminte! Nu-mi pare rău că lucrurile n-au fost ca la carte, nu sunt un om perfect, de fapt nimeni nu este. Nici cei doi ce stau unul la un capăt de pat și cel de-al doilea la capătul opus n-au fost: Cioran schingiuindu-se mental până la paroxism, Mircea Eliade încercând să pună crucea-n mână paleontropului. Lor nu le cer nimic, nu mai pot, istoria lor poate nici n-a avut loc vreodată, dar vouă, am datoria asta, pot să vă cer să vă faceți temele corect. Aveți toate șansele să vă luați examenul de maturitate cu zece. Aveți șansa să răsturnați canoanele strâmbe, să puneți mâna pe mistrii și cancioc și să-i construiți vieții o casă. Nu un palat, ci un cămin. Unul în care căldura sufletească să mocnească în vatră fără să se stingă, unul cu bucătărie mică, intimă, unde pe masă aburesc cozonacii răbdării, unde lingura înoată în ciorba dragostei supreme. Cu dormitor, mare cât să pună tihnit capetele voastre pline de vise pe pernă, cu ușă la intrare care să vă îmbrățișeze oridecâte ori vă revedeți, cu…. – Bună iubitule! – Bună iubito!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share