Pe urmele… Facebook-ului – La cules de… vii

image
Tot Oprea este vinovat.
Nu intră în jurisdicția lui canalele, gropile și șanțurile, nu răspunde el de uniformele militare? Nu? Atunci pe cine tragem la răspundere? Pe nimeni, vii în vie, morții…. Dihonia a intrat pe șosele și pe ulița satului, a infestat dintr-o uitătură pe cel mai fraged vlăstar de nu-l mai saturi cu țâța și nu-l mai îmbunezi cu nicio vorbă cât de bună. S-a născut nervos copilul. Scuză pentru oameni ocupați cu statutul de capitalist. Se moare pe capete din lipsă de educație, din ghidări strâmbe, dintr-o nevoie de-a sări pârleazul stăruinței și conștientizării. Toți pruncii au darul și harul dumnezeiesc de a depăși precoce barierele celor ce s-au căznit cinci minute la concepere. A mai pierit unul pe scuter. Pretextul din știre: mergea să-și ia mama. Referințe în apărare: încadrat proaspăt al MApN. Vinovați: primarul, secretarul, contabilul, vardistul localității, drumarii, parlamentul, guvernul, președintele, educatoarea, învățătoarea, directoarea școlii, șefii pe cale ierarhică din minister. Nu părinte, nu vecin, nu opinie publică, asistenți ,,neputincioși” la decimarea și îndobitocirea populației. Nu el.
Pornim de la un citat: ,,Sindromul copilului cuminte nu este un mit. El există şi face victime în rândul copiilor. Dacă trăiți în România, este imposibil să nu fi auzit în repetate ori următoarea întrebare: Copilul vostru e cuminte? Dacă voi, părinții, n-ați știut cum să răspundeți la această întrebare, ați fost stânjeniți şi confuzi, dar ați zâmbiţi încordat, nu vă ingrijoraţi. Am moştenit cu toții educaţia lui fii cuminte!, care, cel puţin din anii ’80 şi până în prezent, pare să fie sloganul educaţiei din România.”.
Dintru început ar fi trebuit să resping această adunătură de formule propoziționale, în câteva rânduri cu greșeli de exprimare și de redactare. Am păstrat însă esența pentru a o interpune necazurilor produse de inversa cumințeniei: neascultarea. Și pentru a demonta teoria frustrării individului ,,maltratat” cu statul în banca sa. Mai că aș lua fiecare bucată și aș decela-o până la desființare. O să așez totuși o ultimă frază, fiindcă restul este doar o prelegere copiată de la cel ce a stârnit acest fost învățăcel la scurtă locvacitate în apărarea relelor sociale: ,,Fiecare dintre noi a supravieţuit cum a putut acestei educații, însă rănile sunt adânci şi, dacă nu suntem atenţi, le transmintem mai departe copiilor noștri.”.
Ce să spun? Sunt siderat. Portretul, defect, imaginează un caracter general, o dare în vileag a dedesubturilor mintale ce ,,guvernează” omenirea, un fel de ,,Ajung eu mare, vă arăt eu vouă!”, o pândă a pruncului revanșard, un mod de a găsi momentul oportun pentru a-l mazili pe cel ce i-a dat viață. Așa se explică multe, cunoșteam o parte din scenariu, numai că eu îl gândeam prin spectrul întâietății, unul pleacă, altul vine, și nu al chinului de a fi înfuriat la culme că ți s-a pus o lingură în mână, în poziție regulamentară și nu ca și cum ai ține un topor în mână (poate obiectul ăla era mai potrivit pentru o hăcuială ca alternativă la un bocet-spasm), că nu mai faci în nădragi și mergi civilizat la oliță, că mergi încălțat și nu după cum iar și iar plângi că vrei tu cu stângul în dreptul.
Torturile sunt nenumărate, printre ele sunt și cele de a te ralia unui deziderat pur uman (de ce mai repet?), acela de a merge la școală și a căpăta învățătura cea de toate zilele. Avem un set de nedumeriri propus de autor spre discernere: ,,Nu răspunde, Fii politicos, Fii bun, Nu te plânge, Nu fi furios, Nu lovi, Nu lupta, Nu fi egoist, Spune adevărul, Nu te mai plânge, Zâmbeşte, Nu plânge, Nu pune întrebări.”.
– Nu răspunde! – are, spre înțelesul tuturor, sensul de a nu fi obraznic în bună parte, se referă la un raport normal între un adult și un copil, prezumându-se că diferența de cunoaștere nu poate aduce un răspuns pertinent. Rare sunt cazurile când un om mare este pus în dificultate. O altă variantă este cu bătaie către maturitate, dar și prezent, se poate conchide popular prin ,,Ce ție nu-ți place, altuia nu face.”, un apel la bun simț, doar atât. Că lucrurile se nuanțează și îndemnul capătă semnificații adiacente este o altă discuție. O recomand cu precădere!
– Fii politicos! – expresia se regăsește și în anterioara, dar vine cu un set de cerințe acumulat acasă, aspect vestimentar, gestică ponderată, alocuțiuni verbale normale, acțiuni în genere încadrate deja în codul etic emis în urmă cu mulți ani. Există și particularizări și seturi exprese pentru situații speciale. Nu este necesară?
– Fii bun! – necesită o aplecare mai atentă și de aceea rămâne un imperativ cu acumulări în subconștient pentru mai târziu, cu inducții către empatie, dezbrăcare de egoism, dinamici puse de obicei în slujba celorlalți. Deloc frustrant.
– Nu te plânge! – este similar cu ,,izolează-te!”, de aceea sunt îndoit în a accepta provocarea. Într-un anumit mod interiorizează, determină la nehotărâre, la schimbări de atitudine în sine, în altul îmbărbătează, cheamă la luptă, la analiză a factorilor determinanți de lacrimi. Cred în stringența unei continuări a formulării, singură, lasă individul în suspensie.
– Nu fi furios! – ar trebui să pună întrebări adultului. Furia este o stare necontrolată indusă de factori anteriori, o fază terminus a imposibilității de a rezolva o situație pe cale logică, dar pentru un copil ea se traduce în supărare și antrenare fiziologică haotică a mijloacelor de exprimare. De aceea sinonimul ,,calm” nu poate nici el o soluție pentru un tip de autocunoaștere în formare, nu există mecanismele controlului cerebral exaustiv. Până la alte elucidări, rămân la corecția ,,Fii cuminte!”.
– Nu lovi! – ar putea avea două variante: obiecte și indivizi. Ambele recomandabile. Pe principiul acțiune – reacțiune și cu măsuri coercitive, căci năravul inconștient devine automatism și lui prea puțini i-au mai dat de leac la omul copt. Și aici este nevoie de explicații, nu se poate termina brusc un asemenea avertisment fără ,,urmările” vătămătoare: că strici, că rănești, că poate muri….
– Nu lupta! – eu n-am auzit-o. Poate ,,Nu te lua la bătaie!”, ceea ce ne duce la precedenta. Oricum, nu aparține domeniului infantilismului, ar presupune, în forma propusă, renunțarea la viață, ceea ce în rare cazuri pare o soluție viabilă, dar nu-i văd noima: să te naști și apoi să vrei să pieri în deplinătatea conștientizării.
– Nu fi egoist! – dacă este adresată oportun, face apel la rațiunea de a fi social, fiindcă repetat, gestul egocentrismului duce la respingere ca element al grupului căruia îi aparții. În proporție de peste 80 la sută sfatul este benefic.
– Spune adevărul! – Și de ce nu? O minciună reglează raporturile umane mai bine? V-ar conveni o disjungere a realității în fantasme și convenabilități imediate, o percepție eronată pe care să se fundeze statura copilului dumneavoastră? Vă este mai ușor să știți că el este capabil să acumuleze informații și în fapt să nu aibă acele înlesniri cerebrale, să vedeți în fiu o ,,păpușă de băiat” și el să fie pe cale a deveni client de penitenciar, să aveți o ,,domnișoară” în ogradă și ea să fi ajuns deja ținta bârfelor probabile cu fapte? O fi greu să recunoști când greșești, o fi greu să accepți că nu ești capabil de relevanțe imediate și n-ai capacitățile altuia? O fi greu să fii copil? Să-mi dați voie să cred încă o dată în tăria de caracter de a spune lucrurilor pe nume, adevărul și numai adevărul, indiferent de vârstă.
– Zâmbește! – și am făcut-o de bună voie. Îmbufnarea mea puerilă nu avea nicio cătare în situația aceea. Da, mi se murdăriseră pantofii, dar trebuia să intru pe scenă și spectatorii aveau nevoie de radierea mea, debordarea mea, cântecul meu. Mai normală fază, deloc exagerată, de a da buzelor și feței un contur rond nu există. E chiar molipsitor un surâs sincer, inocent.
– Nu pune întrebări! – merită o split-are englezească și sunt de acord cu propunerea doar dacă locul, momentul nu sunt potrivite, dar și vârsta și subiectul sunt neavenite. N-o să las un puști să stăruie ce se face cu părțile intime ale corpului. Exemplul este extrem, dar le atrage și pe cele mai puțin atinse de procreație. În rest, copiii au dreptul să afle în etape toate tainele vieții. Deci fifty-fifty.
N-a băgat de seamă ziarisul nostru, Marius Constantinescu, că ,,a te plânge” și ,,a te mai plânge” sunt aproape confundabile și vin din acel ,,a plânge”, a lăcrima din diverse tipologii declanșatoare, a îngroșat cantitativ cu negativarea lor rândurile lui ,,Așa nu se spune” și nu se face.
Sunt una dintre fostele odrasle cuminți ale acestei planete, devenit peste noapte, când și când, reversul modelului standardizat al moralului și exemplarului, bucuros că am fost ținut în frâu în punctele nevralgice ale debusolărilor infantile de către părinți, educatori și elemente disparate ale mediului înconjurător, natural și social, fericit că am putut să le împărtășesc la rându-mi, cu mici corecții și adaptări, dar în același spirit, celor ce vor face istorie după mine. Nu sunt un supraviețuitor, nu o victimă, sunt doar un produs genetic ajutat să crească spre soare.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share