Pe urmele… Facebook – Persona nongratulata

image
Avantajul prieteniilor multiple creează acel plus de culoare, pastelul ce-ți înseninează retina sau o trimit spre o întunecare pâcloasă.
Monotonia îți este alungată de la un pol la altul prin cuvinte simple, lipsite de cea mai mică umbră de îndoială, te poți trezi foarte doct cu un ,,La mulți ani, poete!” și adormi amețit, felicitat din inimă curată de român: ,,La mulți ani, cumetre!”. Găsesc o binefacere în acest tratament vocabulesc, un placebo virtual cu efecte maxime, avem aici o familie numeroasă, conștientă că fără a da nu-ți poți lua zilnic doza de voie bună ori neliniște. Nu întotdeauna conștientizezi câte beneficii aduce bifarea plăcerilor vizuale și auditive, rar ai ocazia să fii la fix mereu într-o cronologie a ordinii de intrare la cozile de urs sau vulpe ale amicilor și puțini sunt acei ce bat frumușel coincidența la fund. Am prin urmare, și l-aș fi provocat la jun joc pleonastic și pe deci, doi inimoși mondeni camarazi de cuvinte și inițiative în pieile pe alocuri tăbăcite ale Elenei Ioniță și lui Florin Artene, ce te incită deseori să iei atitudine în diverse zone de reflecție, excelând în problemele politice, dar cu profunzime filozofică disimulată uneori în uzanțe populare, și căutări artistice neîntrerupte în rândurile tinerilor de la 15 la 20 cu bătaie până la sută. Nu mi-a fost greu să observ că eram ,,Tu și Elena…” la Florin și ,,Tu și Florin…” la Elena la fiecare postare de o bună bucată de vreme încoace, fapt ce m-a determinat să mă aplec mai des ca de obicei asupra celor propuse spre analiză. De stilul boem al lui Florin nu se îndoiește nimeni, barba, ochelarii, paharul cu doze concentrate de înălțimi bahice, țigara de foi, tricoul negru au menirea să adauge credibilitate maximă acelor ținte neuronale cărora le caută intenționat sămânță de arțag cu cea mai vădită lipsă de violență, culegi informația, te stârnește, dar n-ai porni la luptă pregătit să dai la propriu în cap, ci ai culege oameni și fapte reprobabile într-o ultimă sforțare de bunăvoință, cu silă și milă în același timp și i-ai deda ignoranței și locului de unde nimeni nu s-a mai întors până acum: oprobiul cetățenesc. Poate chiar spiritul acesta adolescentin îl face să creadă că o cauză pierdută, ca cea doctrinară, se poate lecui cu bobârnacul sau vânturarea de palmă asupra oricărei muște ce-ți tulbură existența într-o zi toridă pe terasă, dar e mult mai mult decât pare, el știe din ce plămadă este făcut un muzician, un poet, un dansator, un pictor, un artist plastic, un actor, un regizor și un fotograf. Și Elena, căreia îi întorc o promisiune neonorată de a vă propune într-o zi să faceți cunoștință cu activitățile tinerilor artiști buzoieni, are ,,metehne” asemănătoare. Ocazia este cât se poate de nimerită să bifez evenimentul care a avut loc acum puține zile, aflat la a doua ediție, ,,Talentul din liceu se-arată”, un concurs făcut pe genunchi, răspuns la o întrebare ce a venit firesc într-o seară pentru admirat aceleași veleități ieșite din uzul tern al vieții de simplu muritor la cei depășiți de confortul gradual al unei zile blânde de vară. De ce nu și pentru teenagers aceste șapte arte (mie mi-au ieșit opt)? Era firească o astfel de provocare de punere la linia de start pentru stimulat simțurile, ,,Cafeneaua artiștilor” deja găzduise în nenumărate rânduri cohorte de tineri veniți să guste din cultură, muzică în special de diverse facturi și niveluri, dar și alte ieșiri artistice la rampă, mini spectacole ale poeților, dansatorilor, graficienilor pentru cei mari, participări de capete încoronate de afiș sau doar zbenguieli de final și început bobocesc de școală. Într-un cuvânt spus, de toate.
Am tendința de a repuncta acest continuu deficit social și a da în vileag lipsa de preocupare a celor ce au inventat și perpetuat sistemul pentru individ, un parcurs cu obligativitate până la o anumită vârstă, abandonat ulterior fără nicio explicație. De ce Elena, de ce Florin, de ce alții să fie chitiți să regleze acest derapaj? De ce nu faimoasele instituții culturale, sistemul de învățământ, spitalele, primăriile, fiscul, poliția, industriile, comerțul, agricultura, transporturile și turismul? Nu ele, dându-și mâna, trebuie să formeze punțile pentru a-și asigura viitorul, nu ele trebuie să îndrume și să recruteze? De ce doar ei, amicii mei, să facă primul pas, să meargă prin școli și să întrebe: aveți un elev talentat? De ce trebuie să tot vină muntele la Mahomed și nu există o listă sătească, orășenească, județeană cu cei trecuți ori netrecuți în catalog cu notă maximă la purtările educaționale prin materii școlare ori extrașcolare?
De ce trebuie să ne tot mirăm că țara merge câteodată bine doar din dorința altora de-a nu trăi într-o Românie pe chituci?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share