Spații culturale nr. 72 (7)

Victoria-Maria PRIPON

Cum așchia nu sare departe de pom, așa cum
spune un vechi proverb, nici Victoria-Maria Pripon nu
putea face excepție de la regulă. S-a născut la data de
25 septembrie 2009 în Buzău și este elevă la Școala
Gimnazială „George Emil Palade”. În pofida vârstei
fragede, având un talent înnăscut și dublat de o
tenacitate deosebită a reușit să publice poezii nu numai
în revista școlii, unele traduse chiar de ea în limbile
germană și engleză, ci și în publicații de specialitate:
„Literadura”, „Cartelul metaforelor”, „Caietele de la
Țintești”, „Glasul Adevărului” și Almanahul
„Renașterea buzoiană”. Efortul său literar a fost
încununat cu câteva premii obținute la concursurile
destinate elevilor. În anul 2019 a debutat editorial cu
volumul de versuri „Orașul Cuvintelor”, unde poetul
Lucian Mănăilescu semnează o încurajatoare prefață,
din care citez: „Citindu-i poeziile, a căror forță
depășește, cu mult, tiparul liric al candorii și visului,
am convingerea că poeta – pentru că este vorba despre
o poetă în cel mai adevărat sens al cuvântului – are o
intuiție fabuloasă a existenței, a necuprinsului…”.
Stan BREBENEL

Uitat

Noi suntem niște
Amintiri ale zilei de ieri.
Niște gânduri
Șterse cu o gumă
Și uitate până va spune
Cineva:
– Vă mai aduceți aminte de acel om?
Și ne amintim.
Ne amintim momentele
Plăcute și neplăcute.
Ca un zid al amintirilor.


Doar de am vedea

Doar de am vedea
Ce este cu adevărat fericirea.
Doar de am vedea
Cu alți ochi această lume.
Cu ochii dreptății.
Doar de am vedea
Cuvintele dincolo de vise.
Doar de am vedea
Viitorul.
Să ne aducem aminte de trecut
Cu bucurie.


Dan SANDU

„…C-a ieșit comunicatu’/ că și… gripa ți-o
ia statu’…”

Când a fost să mă-ntarte Bâtu’ Ion Fercu, cel
dedat sărutului de buhă pustie cuibărită pe umărul său
de filosof ranforsat cu tocmele numai de el știute, eu
tocmai mă rugam la Dumnezeu să ne plouă (și-n gură!),
să crească mămăliga (și) pentru nătărăi (adică și pentru
mine!) și-l fugăream, imaginar, pe moș Arghezi prin
chinovia mea ce seamănă a Mărțișor de Bucureșci, prea
bine cunoscut de mine, în junețe, c-un vraf de amintiri
proscrise, rugându-l/conjurându-l să strige tare și abraș,
cu voce de bătrân Sisif neinventat și claustrat între
credință și tăgadă: „Tare sunt singur, Doamne, și
pieziș;/ Copac pribeag, uitat în câmpie,/ Cu fruct amar
și cu frunziș/Țepos și aspru-n îndârjire vie.”… Și
uite-așa, cufundat în cuprinsurile meditației negreșit
faustice, am proiectat, fantasmagoric, un lazaret
mioritic, de circumstanță, inconfundabil, cu viziuni
coșmarești, în care poți fi, oricând, încoronat și covidat,
fără putință de salvare. Noroc că de prin clopotnițele
răspopite ale celor sute și mii de bolnițe autohtone sau
exotice, mai mult sau mai puțin … mascate, mi-a sărit în
ajutor Maja Lunde care m-a privit cu milă și cu puțină
invidie, în același timp, și mi-a trântit în brațe plânsul ei
strepezit, izvorât din încrâncenarea potolită cu care a
prevestit Colapsul Ființării, în electrizantul său roman
Istoria albinelor: „Tata murise… Avea puțin peste
cincizeci de ani, dar fizic era mult mai în vârstă. Umerii,
spatele, încheieturile, toate erau uzate… Se mișca tot
mai greoi cu fiecare zi care trecea. Poate că circulația
sângelui era deficitară, pentru că într-o zi, după ce îi
intrase o așchie în mână, rana nu se mai vindecase.
Amânase prea mult să ceară ajutor… Iar, când, în sfârșit,
medicul consimțise să-i prescrie antibiotice, cu toate că
tata era prea bătrân pentru a beneficia de prioritate,
când veni vorba de un tratament…, era deja mult prea
târziu. În mod surprinzător, mama își revenise rapid…
Vedea partea bună a lucrurilor. Se arăta optimistă. Era
încă tânără… și mai avea o viață lungă de trăit. … Nu a
trecut mult și nu a mai putut să se prezinte la munca de
pe câmp. Stătea doar acasă…. Într-o bună zi, m-am dus
să văd cum se mai simte, dar nu mi-a deschis ușa.
… Aveam o cheie de rezervă cu care am deschis și
am intrat. Apartamentul era ordonat și curat, mai
rămăseseră mobilele vechi. Tot ce-i aparținea
dispăruse… În aceeași după-amiază am aflat că fusese
expediată în nord. Responsabilul cu sănătatea din
district m-a asigurat că o ducea bine și mi-a dat chiar și
numele căminului în care se afla. Am reușit să văd un
film de prezentare, tăiat, ici și colo: un așezământ
luminos și frumos, cu camere mari, înalte, și cu un
personal numai zâmbete. Dar când am cerut liber să mă
duc în vizită, mi s-a comunicat că trebuie să aștept…
Câteva săptămâni mai târziu, am fost anunțată că
plecase dintre noi. Acestea erau
cuvintele pe care le folosiseră. Ca și cum s-ar fi ridicat
din pat și ar fi plecat. Am încercat să nu mă gândesc
cum au fost ultimele ei zile. Tusea sfâșietoare, febra
mare, spaima și singurătatea…”
Am citit cu durere și… nu m-am crucit! Poți să știi
ce-ți aduce ziua de mâine? Privesc de undeva, dintr-o
latură, nu de sus, nu de jos, istoricește, vezi bine! și-l
deslușesc, prin ani, pe Veteranul+65, breslașul meu și-al
altora, cel din închipuirea mea deloc închipuită, care și-a
astupat, cum a putut, din fugă, c-un pumn de țărnă
urmele de glonț, când ataca la baionetă redutele Plevnei,
care și-a lăsat tinerețile pe la Mărășești sau prin cele
peste o sută șaptezeci de lagăre de prizonieri germane,
pe cel trimis la Cotu’ Donului sau în Tatra ca
să-și numere singurătatea înecată în sânge și să se mai
întoarcă, uneori, de la Vorkuta sau de la Gherla, acasă,
în patria română, sub formă de dușman al poporului, pe
cel amenințat cu domiciliu forțat sau cu binefacerile
raiului comunist (postpensionare!) din proiectatele și
nerealizatele falanstere ale Geniului din Carpați (bine
că „timpul n-a mai avut răbdare!”). Bine că n-au știut-o
ei și pe-aia cu zghihuitul! Cică, tot pe lângă muntele
Nara (la vreo șase mii și ceva de km.!) și tot în vremea
aceea, tinerii îi suiau pe bătrâni în pom și-l zgâlțâiau din
răsputeri. Cine cădea ăla era! Ciorbiță sau tocăniță,
spuneau gurile rele! Cu timpul, nu scăpa unu’! Domnu
Trandafir+65 – e, musai, amenințat/atins de Covid și
identic în suferințe cu cei stahanovind, cândva, prin
fabrici și uzine („cum calcă din urmă-n urmă/ parcă
sunt făcuți de-o mumă!”)-, e măscărici convins,
de-atâtea măști (și pe bune!), e mai mereu priponit la
domiciliu și e conștient de justețea măsurilor luate de
cei ce vor să-i facă un bine, fie și cu forța! Când nu e
amendat de-l seacă la inimă! – merge prea domol căci
coxartroza îi taie avântul -, e condamnat de soartă să-și
(de)plângă inutilitatea într-o lume în care-a venit,
probabil, copil nedorit, sortit a învăța, la bătrânețe,
cuvinte noi, absurde (carantinare și izoletă!), e
blagoslovit a număra, prin ochiuri de fereastră
veștejită, mai toate frunzele tremurătoare din toți
(aproape toți) copacii văzuți și nevăzuți (și „care îi
ieșeau mereu fără soț”) și, desigur, ca și Bunicuța, se
pregătește, de când se știe, să moară… După ce și-a
realizat distanțarea socială (ce pompos și malefic, de
parcă o alienare sau un alzheimer nu i-ar fi fost
de-ajuns!) i se recomandă să-și ia medicamentele de
trei ori pe zi, după masă și, săracul, se aciuează,
cuminte, după o masă de brad băbătie și scorojită ca
să-și ia cu sfiiciune „rația de singurătate” și
pomelnicul/rețeta de buline, de vreun doctor milos
prescrise… de cum îl vede că intră pe ușă… (Tot
moare!). Cât despre mâncare, …poate că altădată și …cât
se poate de costeliv, doar și-a lăsat toată pensia la
farmacie (numa’ spirtu’… l-au scumpit nenorociții ăștia
de vreo cinci ori! își spune tot el în mintea lui
interioară). …S-ar zice, așadar, că nu numai corbii și
cioclii prosperă… Te uită, deci, cu luare aminte, cum
Seniorul+65 care și-a cârpocit cei mai frumoși ani din
viață… construind socialismul, „leapădă (acum)
amintiri, scutură stejarul poruncilor viguroase, împarte
dulci anateme pe fruntea celor cu fesele trase pe cap
(până peste ochi) și cu oiștea în gard, ca neinspiratul
(mereu) Eremia, se-nluminează de unul singur când se
vede căzut și, părelnic, astrucat sub țărâna indiferenței,
se-nchină crucilor din țintirim purtătoare de pasere-suflet
și crescute nefiresc, sub formă de moși-strămoși
(ne)răzbunați pentru îngenuncherile lor. Și toate
acestea, sub pecetea unui Tragism pe care-l plinește ca
Destin, inevitabil, numai Omul pământului încrustat
pentru eternitate în amărăciunea propriilor rădăcini
identitare”. Restu’-i Poveste:
„Era ca o singurătate între oglinzi…
-dom’ profesor (dascăl de țară)-
ca un petec de olandă
-vai!-
cu titlu de giulgiu –
pensia prefigurată subtil,
scrijelită alene
în cupoane poștale…
mâna rămasă mută de uimire –
(cum? numai atât ?!?)
sprijină creta pe zid…
…la anu’ poate vreo cruce
servind
drept material didactic…”


Ion ROȘIORU

PANTUMURI

52
Din orice por al firii ţâşnesc miresme rare
Şi-i tot mai fără margini pascalul paradis.
Râvnesc spre mine însumi să-mi tai acea cărare
Pe care parcurgând-o să nu mai ies din vis!
53
Fluierul de bambus ploaia o prezice
Fără să mai mişte munţii în vr’un fel.
Sunt Orfeu şi drumul spre Euridice
Îl îmbib cu lacrimi şi m-afund în el!
54
Bolta în fântână se reflectă clară.
Lasă locul roadei florile de meri.
Prima zi de Paşte. Dorm pe pat afară.
Pariez cu soarta că-s mai viu ca ieri!
55
Felin valsează din tulpină
Smiceaua de gutui stingher.
Prizonier prin rădăcină,
Încerc să evadez spre cer!
56
Grădinarul orb citeşte
Florile după miros.
Versul bun îmi răsplăteşte
Pânda flerului zelos!
57
Oricărui şarpe i s-arată
În visu-i pomul interzis.
Sentinţa ni-i de-a pururi dată
Să fim excluşi din paradis!
58
Când drujba s-a-nfruptat din nuc
A scos Fecioara-n el pictată.
În eul meu cu trup caduc
Păstrez icoana ta curată!


Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE
Episodul 17

24 septembrie 1997

Ieri (marți) i-am predat lui Zoli Butuc piesa mea
„Tăcerea”. Moment important, căci el marchează
intrarea mea în categoria celor care au făcut ceva. Este
debutul meu ca scriitură. Va exista și o premieră, un
debut ca dramaturg? Abia atunci…
Dumnezeu să mă ajute!
„Cine a scris măcar un singur poem bun vreodată,
este poet și asta nu i-o poate lua nimeni.”
„Am învățat să trăiesc o nouă viață cu calm, cu
bucurie, cu încredere. Am început să simt că am din nou
un viitor.”
„Opera mea sunt eu însumi. Asta va spune orice
artist. Nu scriu poezie, proză sau critică, ci mă modelez
pe mine însumi în tiparele lor. Asta chiar în fiecare
moment al vieții.”
(Mircea Cărtărescu)
Munca pentru a doua piesă a început azi, 24
septembrie (este ziua în care au început să cadă
frunzele).

Obsesia timpului pierdut. Continuăm să alergăm
într-o cursă cu obstacole, iar în urma noastră ștachetele
cad una câte una. Imposibil de refăcut drumul.
Întoarcerea este prăbușirea în gol.

Gânduri disparate, fragmente de lectură care mi s-au
părut că au relevanță și atingere cu preocupările mele
obsedante din această perioadă. Pe acestea le transcriu
în paginile următoare. Unora, cu regret, nu le-am mai
notat nici autorul, atât de prins am fost de simbioza între
multe minți înfierbântate de sinuozitatea și rodnicia
cuvântului ziditor. Printre ei și notațiile mele.
Femeia – purificarea lui din fiecare dimineață,
înainte de reluarea ostenitoare a cursei zilei.
– A te îmbrăca frumos îți schimbă starea și atitudinea
față de tine și față de ceilalți. Să fie oare aceasta lipsa
unei consistențe interioare și mascarea acestei deficiențe
prin elemente exterioare, de circumstanță? Un om al
momentului imposibil să urmărească până la capăt un
gând, o devenire, lipsit de capacitatea de a-și susține
constant interesele? Superficialitate?
Vecinii – agenți racolați în slujba „agenturilor
străine”. Te poți aștepta ca fiecare gest al tău să fie
transmis mai departe, altui agent, camuflat în simplu
trecător, la celălalt colț de stradă. Unii mimează prost
indiferența atunci când îi întâlnești. Prea mulți ochi te
privesc zilnic, te cântăresc, te califică, te categorisesc,
sub masca unor intersectări întâmplătoare. De fapt
nimic nu este întâmplător, iar lumea este
înspăimântător de bine ordonată pentru a te cataloga și
a-ți extrage dosarul, tot mai complet cu fiecare zi care
se scurge din magma amorfă a celorlalte existențe.
Agenții aceștia sunt în stare să-ți descopere fiecare rid
și fiecare tresărire de sprânceană, semnificând o anume
reacție interioară. Mereu imixtiuni în lumea ta. Nu poți
trăi într-o lume proprie fără agenți, gărzi de corp care
sunt și ei niște agenți dubli și vecini de viețuire puși să
îți fure aerul și să te împingă spre marginile scenei.
Lupta asta nevăzută de fiecare zi. Am refuzat pe cât
mi-a fost cu putință, să mă interesez de viața celorlalți,
din pudoare, din respect pentru intimitate, pentru
dreptul fiecăruia la izolare și tăcere, dar nu același
lucru îl fac ceilalți, majoritatea. Îi vezi cum te
examinează și după ce ai trecut de ei.
Uneori imitam și eu jocul lor de-a imixtiunea, dar
o făceam măcar cât mai puțin vizibil, nu întorcând
capul după fiecare. Oricum, prin cât mai puține priviri,
inevitabil indecente, sfredelitoare și scârboase.
AM DEVENIT PARANOIC?
Refuzul de a sta la cozi. Sila de a deveni un număr
într-o serie. Pierdere de identitate. Coada la magazine
– refuz de a mânca. Coada din stațiile de autobuz –
plecarea mai departe pe jos.

– Un personaj trebuie să plece pentru a ajunge într-un
loc (într-o situație) care nu-i face plăcere. Se străduiește,
uneori fără să vrea, să amâne momentul agățându-se de
nimicuri și dilatând alte întrebări prin care să uite ceea
ce-l așteaptă.
– Caietele de la Augustin de folosit pentru a creiona
viața unui personaj acasă la el. În afara lor, personajul se
va contura din dialogurile cu ceilalți. De extras notațiile
zilelor, inclusive cele cu pomenirea sărbătorilor
religioase respective.
Când un personaj nu se mai interesează de cine
moare și cine se naște, cine se căsătorește și cine
divorțează, înseamnă că nu-l mai interesează viitorul.
Să realizezi că viața ta nu vine de undeva anume și
nu se îndreaptă spre ceva. Este un abur pe care orice
adiere îl împrăștie pentru a nu se mai compune decât,
eventual, cu mare greutate și întotdeauna cu trupul mai
puțin și mai nesigur.
Să mângâiem amintirile; să le ducem la plimbare.
Acolo în parc, la umbra pomilor cu frunzele în
neorânduială, să dialogăm tăcuți cu ele ca și cum ar fi
aici, cu noi, tovarăși în singurătate – de continuat sau
dezvoltat ideea. S-ar putea constitui într-un lung
monolog al unui personaj care la un moment dat poate
introduce secvențe din trecut cu care să dialogheze
imaginar.

Umilința – o boală fără leac care poate caracteriza
structura unui personaj. Privirea mereu aplecată în orice
dialog cu ceilalți.
– mereu credința noastră că ceea ce ni se întâmplă
nu are corespondent la ceilalți, e ceva unic și
irepetabil. Tendința de a supralicita fiecare
amănunt cotidian. Fals. Oricare gest al nostru se
repetă până la identificare în milioane de alte
vieți și situații.
– 24 septembrie – prima zi a căderii frunzelor. De
acum vom începe să înaintăm prin aburul uitării
și al tristeții din noi.
– Pentru ce mai trăiesc unii: ca să-și arate
fotografiile celorlalți. Trăire în trecut, moartea
zilei de mâine.
– a te scoate cineva din sărite cu flecăreala lui.
Înseamnă că în acel moment trăirea ta este în alt
timp. Uneori salvezi aparențele, alteori te
salvezi prin tăcere. Cel mai des.
– istoricul caselor uneori îi servește pe cei vii.
Alteori, când îmbătrânește și are aspectul
începutului de decădere, casa își schimbă și
destinația, găzduind trupurile celor aflați pe
calea spre veșnicie.
Suferința. Suntem cuprinși între tentaculele ei.
Începem cu ea și sfârșim la fel. Are ea grijă să-și facă
simțită prezența și în interior. Ca o rană pe care n-o
putem vindeca niciodată.
Puterea sfârșește prin a macula pe acela care s-a
străduit să ajungă la ea.
Un dialog între un personaj care pune întrebări și
altul care vorbește despre momente pe care aceste
întrebării le sugerează și despre considerațiile sale
referitoare la celălalt personaj.
Exemplu:
A: Există legi. Nu te-ai gândit să te lupți ca să se facă
lumină?
B: Spune ceva numai ca să-și arate interesul. Fals. Se
arată indignat dar nu-și poate masca lipsa de pătrundere,
de participare
(de văzut un limbaj mai direct și mai expresiv).
Lumea ca un insectar. Fiecare trăiește cu un ac
înfipt în spate. Raza noastră de mișcare este de aceea
extrem de redusă. Când cineva încearcă un salt prea
mare, rana provocată de dislocarea din poziția în care
suntem fixați doare profund și uneori provoacă moartea.
– unele lucruri trebuie să rămână neexplicate
– mila ucide mai repede decât dezinteresul.
Alt exemplu:
A: Vrei să vii, s-o vezi și pe nevastă-mea?
B: Iată-l cum mă minte. Știu bine ce crede soția lui
despre toți prietenii lui.
Idee de piesă? – personaje care încep prin a avea
niște idealuri și sfârșesc prin ratarea lor, în
promiscuitate și lipsa speranței.
Ex: femeia de serviciu în restaurantul gării. Ea voise
inițial să facă o facultate de limbi străine și apoi să
prindă un post dincolo.
– Trupul și sufletul deseori se află la mare distanță
unul de celălalt. Trupul se mișcă, dă din mâini,
încearcă să-și facă loc. Sufletul se află pe malul
râului, urmărind sclipirea luminii în valurile
fără oprire. S-ar lua după ea, la vale sau ar înota
în susul apei, trăgând cu spaimă câte o gură de
aer între două cufundări în mâlul de la fund.
– Un personaj care se rupe cu deznădejde de casa
lui de la țară și vine să se înghesuie între pereții
unui bloc mizer de la oraș. Dezrădăcinare. Poate
fi și fenomenul invers (e mai actual).
– Toți oamenii suferă măcar de câte o boală.
Atunci când se laudă că au o sănătate de fier,
boala lor trebuie căutată nu printer cele
obișnuite, ci în zona psihicului.
– Atunci când te doare ceva anume, ești un om în
putere. Atunci când nu te mai doare nimic
înseamnă că puterile te-au lăsat de tot.
– Fiecare are dreptatea lui. Problema e cât știi să
lași din ea ca să poți să te înțelegi cu oamenii.
Cea mai rea dintre categoriile umane: cel care a
plecat de la țară și a ajuns la oraș. Nu e nici țăran, nici
orășean. Și-a pierdut bunul-simț inițial și a câștigat
tupeul țopârlanului.
– A fost o singură data în acel loc, dar pentru
nimic în lume nu va reveni. Așa cum nu poate
muri cineva de două ori.
Avem nevoie de extreme ca să ne împlinească:
frumosul și sluțenia monstrului, monstrul și sublimul
frumosului. Ce rezultă din această combinație: un hibrid
sau expresia armoniei?
– Cum Dumnezeu s-a întâmplat să-mi placă
româna? Am avut numai profesoare urâte,
bătrâne și zaharisite.
Să fii obsedat de punctul tău nevralgic, de o
greșeală a trecutului înseamnă să fii aruncat mereu la
margine, mereu un învins.
Existența unor oameni obișnuiți nu poate scăpa de
banal.
Profesia este o parte din noi dar nu cea esențială.
Ne poate modifica în momente mai puțin semnificative,
dar nu ne poate transforma pe noi, ca oameni, ca făpturi
care tind organic spre perfecțiune.
Să ai capacitatea de a înțelege și a înmagazina
durerile altora înseamnă să fii un generos sau un înfrânt.
Fiecare privește și vede în fața sa lumea lui
proprie. Pe ceilalți poate să nu-i intereseze sau, din
contra, să fie captivați de ea
– Posibile personaje: unchiul Costică și tanti Susu
– lumea lor într-un anume moment al meu.
Întâmplări cu gust de sare.
– Să nu judeci și să nu te porți cu cineva după
convingerile tale, după felul tău de-a fi.
– E fals să crezi că ceea ce ai câștigat prin munca
ta nu poate fi luat de nimeni. Se poate întâmpla
să rămână numai pentru tine. Totdeauna ai
nevoie de un partener de dialog. De cineva care
să te asculte și să beneficieze de victoriile tale.
Izolarea în profesiune și chiar în viața social
grăbește sfârșitul.
Ți se cere deseori să schimbi câte ceva din
atitudinea și convingerile tale. Aceasta în schimbul
liniștii și uneori chiar al existenței tale. Viața în
schimbul câtorva vorbe.
Poți sau nu să reziști suferințelor trupești? Aproape
că nu mai contează pentru că toate nu înseamnă nimic
pe lângă nesfârșita suferință a sufletului.
– Unul dintre personaje poate fi scriitor. Ar fi
interesante niște scene în care autorul
dialoghează cu unul dintre personajele sale.

29 septembrie 1997
Cea mai periculoasă și dificilă perioadă este aceea
în care mai crezi în posibilitățile tale, dar ai început deja
să trăiești în trecut, reanalizîndu-ți amintirile care
sfârșesc prin a te domina.
Nu vrei să superi pe nimeni? Te vor supăra ei pe
tine. A spune un adevăr nu înseamnă că te ridici
împotriva cuiva. Cel mult înseamnă că te aperi pe tine
însuți.
Amintirile pot aduce împăcări fugare, zâmbete
trecătoare. Fundamental, ele ne acoperă de tristețe.
Un personaj cu o fantezie bogată care dilată multe
dintre evenimentele cu care intră în legătură, dându-le
alte proporții.
– Când cartea, ca și o construcție, este terminată,
deci aparține altora, s-a îndepărtat definitiv de
autorul lor, e cel puțin ciudat, dacă nu
dezgustător ca autorul să mai iasă în fața
oamenilor vorbind despre ceea s-a încheiat deja.
Dar dacă mai sunt destule amănunte
neelucidate?
– se poate înainta mult într-un dialog pentru a ne da
seama, la un moment dat, că el este numai în închipuirea
unuia dintre personaje. Este obsesia lui.
„Tu nu te sprijini, în clipa asta de marginea
scaunului. Sprijini o neîmplinire.”
Un personaj vorbind cu el însuși la despărțirea de
soția sa: „Secătură/Inconștientule ce ți-a mai rămas? Nu
ai zile, înserări, drumuri, priviri, brume, culori. Ți-au
rămas amintirile și cuvintele goale. Nici un înțeles,
secătură! Nu mai ai nici lacrima de pe obrazul ei. Ești
gol și singur. Străinule!”
Prodigioasă memorie vizuală. N-ar fi putut spune
însă cum se numesc trupurile acelea și nici prea multe
amănunte despre statutul lor social nu ar fi fost în stare
să furnizeze. Ar fi putut spune că nu-l interesează viața
altora, că nu se bagă în sufletul lor, dacă n-ar fi fost mai
degrabă o extraordinară lipsă de calități în a reține date
și nume.
Totuși el nu va îndeplini la nesfârșit ritualul scârbos
al minciunii. Nu este dintre aceia care pot ierta prea
mult băloasele atitudini ale celor care îl trădează. Fie că
sunt ei bărbați sau femei. Va încheia conturile cu ei
repede, nervos și definitiv, cu singura mândrie a omului
care poate accepta orice compromis, dar nu loviturile
date propriei sale demnități.
Zgomote suprapuse. Cu mare greutate ar fi reușit să
desprindă cui aparține fiecare. Izbândă parțială. Mult
mai târziu așază deasupra zgomotul pașilor săi.
Când motorul trăirilor noastre începe să se miște,
pornesc și visele în haotica lor traversare prin lume.
Să-ți fie teamă de zilele libere pentru că nu știi cu
ce să umpli orele ce-ți stau la dispoziție.
Să te grăbești tocmai atunci când nu te așteaptă
nimeni și nimic. Graba, ca o spaimă de inactivitate. Sau
pericolul de a scăpa un moment care ar însemna o
schimbare radicală în viața ta.
Amănuntul de viață, mai adevărat decât doctele
prelegeri susținute la plicticoase simpozioane. Mai
multe astfel de amănunte, o pasionantă carte ce se va
vinde la suprapreț, în timp ce tomurile științifice vor
zăcea în rafturile librăriilor.
Dai la o parte întâmplările zilei, bucuriile,
surprizele, patimile și deziluziile și constați la sfârșit că,
oricare ar fi starea ta dominantă, ai rămas singur. Așa va
fi până la sfârșit.
Ce dificil este să depistezi când cuvintele se
înșiruie firesc și cuminți la locul lor pentru a imagina
ceva cu adevărat serios, înțelept și omenește și când nu
alcătuiesc decât un număr de circ, cu clovni,
giumbușlucuri și acrobații de efect, dar fără nicio
substanță.
Vrei să lași un semn în lume.
Dar lumea asta va mai rămâne multă vreme în
picioare, să-ți găzduiască urma ta firavă și singulară?
Oamenii, asemenea cuvintelor. Vor să atragă
privirile cu aspectul lor de clovni, vor să pară altceva
decât sunt în realitate. De prea multe ori chiar reușesc.
Asta pentru că lumea este, în fond, o arenă alcătuită ca
să accepte jongleriile celor care se dau în spectacol, care
părăsesc penumbra băncilor care îi înconjoară.
E așa de inteligent! Stă în cur la șapte luni.
Un adevăr atât de mare, încât nici contrariul lui nu
poate fi luat în seamă.
(Va urma)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share