Spații culturale nr. 72 (6)

Codruța VANCEA

1. Grădina minunată

e ziua în care am
parfum de migdale în
mâinile goale
îmi pun la urechi
cercei de petale
din cei mai albi
trandafiri
înfloriți
într-o grădină s-a ascuns lumea toată
printre ierburi și flori
prin scorburi
în ramuri de pom înverzite
în boboci de bujor
ce așteaptă
să explodeze în culori
între fire de iarbă
mici gâze
stau la taclale
păsări cu ciocuri portocalii le privesc ciudat
de pe-o creangă
din cel mai bătrân copac
se coboară de acolo
pentru o scurtă bălăceală
în lac
într-o grădină s-a ascuns toată lumea
de multă vreme deja
e verde și vie
o mică dumbravă
a nimănuia
Lizuca mă cheamă
când trec prin ea


2. Spre viață și dragoste

și zilele se scurg într-un loc al zilelor
adunate
un loc de nimeni cunoscut
un loc al paradisului pierdut
bucuria e încă la modă
tristețea stă prinsă într-o plasă de iluzii
amintiri și confuzii
gustul primăverii nu se dezminte de parcă ea a făcut un
pact cu dragostea
cât timp pământenii vor iubi
primăvara nu va îmbătrâni
și totuși
nimic nu stă pe loc
nici noi, nici ea, primăvara
iubirea ce a fost se poate schimba
ochiul frumos poate lăcrima
tânărul obraz se poate brăzda de un rid
banal și nemilos
amintirea devine o umbră ce-ți însoțește ființa
secretul vieții nu-l cunoaște omenirea
rămân zgârie-norii să sfideze înălțimea și liniștea
rămân locuri în care s-a povestit viața
rămân fotografii din gloria ta
culoarea ochilor pe care timpul nu o poate fura
recunosc un bătrân numai din ochii cu care privește
azi lumea
nu-i cunosc chipul
văd doar un obraz scofâlcit și un trup obosit
a iubit pasional cândva
a fost adorat la vremea sa
a luptat pentru ceva, pentru o credință
a îndurat o umilință
a ținut în suflet mereu o dorință
pașii lui târșiți în aceasta a mia primăvară
nu mai cer nimic
zgomotul lor e ca un regret și un dor
navighează spre un port încă necunoscut
peste mii și mii de ceasuri ce au trecut
primăvara îi cântă la urechi
un îndrăgostit
neobișnuit


3. Dor

pe-un cocor mi-am luat zborul
eram eu
în față doar noaptea
veneam amândoi din țările calde
am ajuns foarte repede
se ridicase noaptea
la marginea ei sta ziua
și soarele îmi zâmbea cu ochii închiși
am coborât de pe spatele cocorului meu
în iarbă
în vreme ce el se îndepărta de mine
urechea mea asculta liniștea
lângă mine
o furnică cu ochii foarte negrii mă privea
avea o stare de agitație de parcă mă întreba
uriașule ce cauți tu în lumea mea?
mi-am dat seama
că eram într-un câmp cu maci înfloriți
petale de sânge simțeam în palme
iar pe tălpi aveam flori de nu-mă-uita
m-am ridicat din iarbă
eram fericit stând acolo singur pe câmp
în zare cocorul îmi făcea cu aripa


4. Oameni

iubesc chiar și nopțile care mi-au smuls somnul
l-au făcut praf
l-au aruncat în foc ca pe o sticlă
plină cu benzină
a fost o explozie colosală în dormitorul meu
s-a auzit până în vecini, la distanță de câteva străzi
vecinii toți dormeau sau se prefăceau că dorm
cel mai nevinovat somn
pentru că era miezul nopții
atunci când luna nu e voie să fie deranjată de nimic ce-i
omenesc
pentru că un astru nu-și pleacă niciodată urechea la
furtul unui somn pământesc
apoi s-a lăsat iar întunericul
liniștea a prins curaj să vină înapoi
și nu știu cum geana de sus s-a lipit cu geana de jos
au hotărât să se iubească o vreme
ochiul meu era mulțumit că își savura nevăzutul
iubesc chiar și zilele triste care mi-au smuls zâmbetul
l-au dat păsărilor să-și legene-n el/ diminețile
când curg ceasurile gâtuie de câte un pumnal
într-un cerc desenat pe încheietura mâini stângi
și pentru că iubesc
timpul
de fiecare dată când are vreme
se joacă cu mine de -a bucuria
în a întâlni un om bun
ce pare cel mai bun om de pe Pământ
coborât dintr-un vis
de pe vremea când eram copil
citeam povești nemuritoare
deși adulții le ironizau doar din teamă că ele nu se vor
adeveri/ niciodată
apoi în altă zi, după o altă noapte
cu alte explozii spectaculoase
timpul iar se joacă de-a bucuria
întâlnesc un alt om bun
e cel mai bun om de pe Pământ
definitiv matură
după o infinitate de ani petrecuți printre adulții cei mai
adulți
poveștile din copilărie prind viață
cunosc zilnic
cei mai buni oameni de pe Pământ


5. Despre nopți

mi-am pus în gând să dorm
doar că noaptea avea alte planuri cu mine
de aceea am orbecăit o vreme pe întuneric
până când mi-am aprins toată lumina din felinare
am deschis cea mai grea carte cu o mie de pagini
literele erau scrise mărunt
toate poveștile lumii se îngrămădiseră în ea
am pus rămășag cu o stea că pot să o citesc toată
până dimineață
pe la mijlocul ei devenisem câte un personaj din carte
eram o vreme o femeie rănită
apoi o haimana
un căpitan de vas
un călugăr franciscan
un monarh
o împărăteasă teribil de frumoasă
pe măsură ce citeam tot mai mult din cartea mea
simțeam cum mă lovește ceva în moalele capului
începusem să cred că nu vreau să treacă noaptea
ultimele pagini le-am pierdut de oboseală
adormisem
cu coada ochiului văzusem cum steaua râdea
pierdusem rămășagul cu ea
de acum eram obligată să-i citesc în fiecare seară o
poezie
despre stele
dacă aș fi reușit să câștig îmi promisese un condei de
scris poezie
noaptea asta făcuse praf visele mele


6. Sunt un automat bine reglat

sunt un automat
sunt făcută cu butoane
în primul rând am un buton de restart
pe care îl accesez foarte des
cum simt că mă-ncing mă resetez
câteva din butoane sunt pe dat înainte
nu știu exact în ce direcție
dar de cele mai multe ori se blochează și apare o
imagine amuzantă pe chipul meu din pixeli revoltați că
au fost deranjați și atunci
mi se închid ochii, mi se ridică buzele sau se lasă în jos
o sprânceană e arcuită, iar alta e înțepenită
revin la butonul pe care e desenată ziua de azi
sunt reconstruită bucată cu bucată
alte câteva butoane sunt pe dat înapoi
mi se activează memoria RAM oferind acces direct la
orice locație în orice ordine, chiar și la întâmplare
uneori descopăr că am cel puțin o mie de ani de când
funcționez în bună stare pentru că mi-am implementat
amintiri dintr-o epocă fără calculatoare
într-o zi un alt automat m-a întrebat dacă am un buton
de iubit
îl am
doar că nu e vizibil
să nu fie accesat de oricare alt roboțel parfumat
automatul a vrut să știe cum e cu acest buton apăsat
că el nu fusese niciodată îndrăgostit
dar nici iubit
nu m-am priceput să-i explic
nu știu cum e un automat îndrăgostit
am vrut sa-i fac o surpriză și l-am scos din priză
să nu fie tot mereu nemulțumit
să vadă și el că poate să fie mult mai nefericit
nici n-a clipit vreun circuit
mi-a zâmbit larg:
tu chiar crezi că pe mine cablul acela mă face fericit?


Leon-Iosif GRAPINI

La colț

Stau bosumflat la colț, puțin spus, bosumflat am
fost la început, când eram convins că e o pedeapsă de
scurtă durată, acum sunt supărat, amărât, se pare că nu
au de gând să mă elibereze din întristarea ce mă
cuprinde din ce în ce mai tare, înțeleg acest lucru
privindu-i cum trec indiferenți pe lângă mine, fără să-mi
arunce măcar o privire, semn că m-au iertat și că îmi voi
relua locul obișnuit în camera mea. Vorbesc de iertare
ca și cum aș conștientiza o greșeală comisă cu intenție
sau din neglijență, însă vă asigur cu totală sinceritate că
nu mă fac vinovat de nimic. Le urmăresc mișcările,
amândoi, după ce m-au trimis la colț, s-au apucat să facă
ordine și curățenie în odaia mea, deși, nu vă mint,
dezordine ori mizerie nu mi se pare că este, însă, dacă
au considerat că se impune o curățenie și o aranjare a
încăperii, așa o fi, ei știu mai bine ce și cum. Cu
certitudine pun ceva la cale, dar ce, dacă e așa numai ei
au de știre, iar de întreprind ceva pe ascuns, fără ca eu
să fiu părtaș, cu atât mai mult nu-mi vor face cunoscute
intențiile lor. Bănuiesc că va urma ceva neplăcut,
supărările te împing la bănuieli și la gânduri negre, te
fac să crezi că se va întâmpla ceea ce este mai rău
pentru tine, oricum, în cele din urmă tot îmi voi da
seama, ce urmează să se petreacă se va petrece, bine sau
rău, voi vedea, răbdare, îmi spun, și voi afla, dar poți fi
răbdător când stai la colț fără să ți se spună motivul, nu
poți.
Când au venit după mine, erau joviali, curioși și
dornici să ne aibă, așa cum sunt toți tinerii căsătoriți, noi
eram o droaie, așteptam de fiecare dată cu emoție vizita
celor interesați să ne ia acasă la ei, recunosc, înainte, ori
de câte ori eram privit îndeaproape, cu preocupare,
încrederea că voi fi luat de acolo era mare, ca, apoi,
văzând cum mereu altul, bucuros nevoie-mare, pleca
dintre noi, încrederea se împuțina tot mai mult, după un
timp mi-am pierdut orice speranță, însă, când ei au intrat
în acel loc și i-am văzut, dintr-un anume considerent,
poate exuberanța lor sau siguranța cu care au pășit
înăuntru, poate dorința mea aprigă să fi întins o punte
spre intențiile lor, poate altă cauză necunoscută să fi
fost, convingerea că mă vor alege pe mine a fost
deplină, chiar îmi venea să le șoptesc, în zadar vă rotiți
privirile căutând pe altul, eu sunt aici și vă aștept, la
mine vă veți opri în cele din urmă, nu știți, dar eu știu,
eu voi fi alesul. Și am fost alesul lor. Nu-i vorbă, dacă e
să mă refer la hainele purtate, eram cel mai atrăgător,
îmbrăcat în acele straie în culori asortate, atrăgeam
privirile, dar să nu-mi atribui toate drepturile, cred că
atunci am avut norocul să fiu împins în față, așa că nu
aveau cum să nu mă observe, aflat în primul rând,
îmbrăcat bine și frumos la chip cum eram nu puteam
rata șansa de a pleca de acolo. Așa s-a și întâmplat, în
acea zi tinerii m-au luat cu ei, încântați de mine, îi
priveam pe rând și le ghiceam bucuria și satisfacția de a
se fi oprit asupra mea, el conducea cu atenție
autoturismul, însă tot întorcea capul să-mi arunce o
privire mulțumită când ea îi șoptea, parcă să nu mă
stânjenească, neputându-și stăpâni admirația, ia uită-te
la el, nu-i așa că-i cel mai frumos, și cred că nu ne va
dezamăgi, și mă dezmierda cu mâna ei caldă și
odihnitoare, mi-au dat camera cea mai însorită, cea mai
călduroasă, cea dinspre sud, apoi, după o vreme, am
făcut schimb cu cel din camera de la răsărit, unde mă
aflu acum, n-a fost niciun bai, e o odaie la fel de
primitoare, în ciuda faptului că mă bucur de razele dulci
ale soarelui doar dimineața, vă întrebați, probabil, de ce
au recurs la acest schimb, cum la fel și eu îmi pun
aceeași întrebare, n-aș ști răspunsul, poate că cel cu care
am făcut rocada avea prioritate, a ajuns aici înaintea
mea, acum doi ani, e frumos și plăcut la purtare ca și
mine, însă, chiar dacă mi-a luat încăperea, nu-i port
ranchiună, nu l-am cunoscut decât atunci când am intrat
în casa lor, cu siguranță a fost luat din altă parte, locuri
cu cei de teapa noastră sunt destule, persoane care să ne
dorească să fie, că noi suntem în număr mare.
Așa cum vă spuneam, până astăzi m-am bucurat
de atenția lor, dar ce zic, am avut parte de întreaga lor
iubire, au avut grijă de mine cum numai părinții iubitori
o pot face, azi însă ceva le-a schimbat atitudinea, nu știu
dacă și sentimentele, dar să mă trimită la colț fără nicio
explicație nu poate fi decât un semn rău, încerc să
înțeleg, în zadar, dacă ei nu vorbesc despre asta, nu îi
voi da de capăt acestei neînțelegeri, pe fratele meu, ca
să-i zic așa, nu-l pot întreba, cel puțin nu în prezența lor,
el stă cuminte în odaia lui, l-o fi năpădit teama, frica de
a nu păți și el ce am pățit eu, cu toate că au dereticat și
în camera lui, fără a-l apostrofa sau a-l trimite la colț, lau
primenit și pe el, primeneală de care eu n-am avut
parte azi, cine știe, e o vorbă, vom trăi și vom vedea,
deși, drept să vă spun, în situația de față numai chef de a
trăi nu mai am, atât de mari îmi sunt îngrijorarea și
suferința. Chiar în această clipă ea cotrobăie prin
dosarele ținute într-un sertar de la vitrină, caută ceva,
S
SPAȚII CULTURALE nr. 72, sept./ oct. 2020
33
oare ce, deschide unul dintre dosare, răsfoiește toate
hârtiile până găsește ceea ce caută și strigă victorioasă,
ți-am spus eu, azi se împlinește exact un an de zile de
când e la noi, și-l întreabă mai mult retoric, nu crezi că e
suficient? Doamne Dumnezeule, ce-mi aud urechile, nu
pricep, ce vrea să spună, adică am stat la ei suficient,
oare așa s-or fi înțeles încă din prima zi, să mă ia numai
pentru un an, doar nu au de când să mă înlocuiască, să
vină altul în locul meu, n-am nicio îndoială că de mine e
vorba, căci eu sunt pedepsitul, celălalt tace mâlc în
camera alăturată, motive să tacă are, o fi suspicios în
ceea ce-l privește, îi este milă de mine, regretă că ne
vom despărți, după un an petrecut împreună, în care neam
obișnuit unul cu altul, despărțirea nu poate decât să
doară, și mie îmi va părea rău după el, l-am îndrăgit
mult, însă cele mai mari regrete, dacă presupunerea mea
se va adeveri, vor fi în legătură cu ei, de ei îmi va fi dor,
chiar și așa, cu toată nebunia asta, nu am nimic a le
reproșa, chiar și gestul nejustificat de astăzi nu-l găsesc
reprobabil, cum nu-i învinuiesc nici pentru ceea ce vor
face cu mine.
Așa că nu mai sta pe gânduri, îi aud vocea, ia
cheile mașinii și să mergem, la care soțul întreabă, și cu
el ce facem, Doamne nu mă lăsa, oare ce au de gând cu
mine, nu știu, îi răspunde ea, vom vedea, hai să plecăm.
Vor vedea, încă nu s-au hotărât ce soartă să-mi
hărăzească, una neprielnică fără doar și poate, mă vor
duce înapoi, greu de crezut, de va fi, totuși, așa, cine mă
va mai alege, a trecut un an de la sosirea mea aici, m-am
schimbat și eu, puțin, dar m-am schimbat, că eram
frumos când m-au preferat nu încape nicio tăgadă, doar
ea a spus, e cel mai frumos, nu-i așa dragul meu, iar el a
confirmat dând convingător din cap, eu zic că tot frumos
și drăgălaș am rămas, și o spun cu toată modestia, dacă
nu mă înapoiază, ce variante mai sunt, îmi vor căuta alte
persoane care să mă dorească, puțin probabil, cine se
leagă de unul ca mine după un timp petrecut în această
familie, se vor întreba din ce cauză au renunțat la mine,
sau, dacă se va găsi cineva, cine și cum va fi acel
cineva, nici nu vreau să mă gândesc, cel mai mult îmi
stăruie în minte întrebarea oare numai frumusețea
contează pentru tinerii aceștia, toate celelalte, adunate în
timp într-o relație de familie, nu au nicio importanță, ce
fel de oameni judecă astfel, cum poți să iei pe cineva la
tine, să-l îndrăgești și să-l faci să te îndrăgească la
rândul său, iar după o vreme să renunți la el, așa, tamnisam,
poate nu i-am perceput eu bine, poate nu am
reușit să-i cunosc îndeajuns, cu toate acestea, în caz că
voi pleca de aici îi voi regreta nespus, așa cum am
afirmat adineaori, le voi duce dorul, deocamdată viitorul
este nesigur și mă înspăimântă. Aștept cu înfrigurare
întoarcerea lor, de la colț nu îndrăznesc să plec, nu o fac
din respect pentru ei și pentru gestul lor, dar și din
respect pentru mine, nu-mi pot știrbi reputația, sunt
ascultător, nu am ieșit o dată din vorba lor, unde m-au
pus acolo am stat.
Se aude cheia în ușă, s-au întors, Doamne nu mă
părăsi, fă-mi bucuria de a-i vedea intrând și spunând că
m-au păstrat, dar, vai, în chiar clipa următoare lumea s-a
prăbușit cu totul, au intrat în cameră cu altul, a cărui
frumusețe nu i-o pot contesta cu toate răutățile de care
aș putea fi în stare, altul care, fără a-mi acorda nici cea
mai mică atenție, deși m-a văzut, s-a tolănit pe jos,
radiind de fericire, mai ales că ea s-a culcat alături și-l
mângâia cu dragoste nețărmurită, întrebându-și
consoarta, îți pare rău, dragul meu, el a negat cu binecunoscutul
gest făcut din cap, aruncându-mi priviri
compătimitoare și nostalgice, chiar i-am zărit strălucirea
unei lacrimi între genele ochiului stâng, fapt ce mi-a
încălzit sufletul, fără a-mi da, totuși, speranțe, îl cunosc
deja, dacă ea îi propune ceva, el imediat ripostează, mai
apoi se dă pe brazdă, îi îndeplinește dorințele, așa că
ceea ce mi-e scris în frunte mi-e pus, mai exact ceea ce
mi-a scris și hărăzit ea, care nu întârzie să o și facă, o
să-l ducem la țară. Doamne Dumnezeule, auziți, la țară,
la țară unde și la cine, nu poate fi vorba decât de părinții
ei, ai lui sunt de la oraș, pe tatăl ei nu-l cunosc, nu a fost
niciodată în vizită, cel puțin de când sunt eu aici, și
chiar de l-aș cunoaște și ar fi un om bun, tot degeaba,
căci o știu pe mama ei, și e suficient, o cucoană coafată
și fardată strident, mereu mofturoasă și nemulțumită, cu
gura mare, căreia nu-i cazi în grații oricâtă străduință țiai
da, a venit la scurtă vreme după ce m-au luat acasă,
fiică-sa a adus-o în camera mea, m-a arătat și a întrebato,
cu toate că părea sigură de negarea sa, îți place,
mamă, răspunsul, o întrebare, de fapt, m-a descumpănit,
ce ai văzut la el de l-ai luat, ulterior, ori de câte ori
venea la fată și la ginere îmi arunca priviri răutăcioase,
de parcă i-aș fi greșit cu ceva, pe fratele meu părea să-l
agreeze cât de cât. Vă dați seama unde și pe ce mâini
voi ajunge, voi trăi un coșmar veșnic cu această babă
sclifosită, țâfnoasă și îmbuibată de resentimente. Și dacă
nu-l vrea mama-soacră, a venit întrebarea lui ca o zare
peste negura sufletului meu, zare stinsă grabnic de
replica ei, am vorbit deja, scuză-mă că nu te-am anunțat,
este de acord, a zis că va face ea ceva cu el. Asta-i cea
mai proastă veste, oare ce-ar putea face cu mine, ceva
bun nici la un caz.
Stau aici și mă uit la noul-venit, nu-i port pică,
chiar sunt în stare să mă bucur pentru bucuria lui, va
avea o viață fericită precum a mea de până acum. Dacă
la început eram bosumflat, apoi, trist, acum sunt speriat
de-a binelea. Să caut, totuși, o mângâiere în sinea mea,
poate nu va fi chiar atât de rău la țară așa cum mi-am
închipuit, poate am judecat-o prea aspru pe mofturoasa
de babă, poate, peste timp, mă voi fi împăcat cu toate,
bune sau rele, aștept clipa despărțirii de acești oameni
dragi și întâlnirea cu ceilalți care mă vor avea în grijă.
Până atunci nu am altceva mai bun de făcut decât să
stau cuminte la colț, după șifonier, și să-mi deplâng
viitorul, consolându-mă cu ideea că asta este soarta
noastră, a covoarelor de așternut pe jos.


Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Bătrânul și marea. Accente

Cum să mai scrii despre Hemingway astăzi?
Mai bine zis, de ce ai mai scrie? Să se fi tot scris mii de
pagini, sub forma unor lucrări de critică literară, teze de
tot felul, studii doctorale și post-doctorale. Hemingway
e intrat în legendă „bine de tot”, școlile americane de
literatură (și nu numai!) fiind interesate de a-l reciti
continuu din varii și ample perspective. Însă aici, ca
orice „bun” așezat în raft la loc de cinste, tare mi-e
teamă că există „șansa” de a-l uita. Eu însumi am căzut
într-o asemenea greșeală, chiar dacă, undeva prin
copilărie, am fost cu adevărat marcat de ecranizarea
care s-a făcut după „Bătrânul și marea”. Pe scriitor
aveam să îl reîntâlnesc ulterior, în facultate: acolo i-am
descoperit romanele mari și i-am înțeles mai potrivit
influența pe care a avut-o asupra unei literaturi
interesate de – ceea ce americanul numește – quest for
freedom.
„Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe
măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai
mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în
fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu
absența ei”. Sincer, datorită unui asemenea crez și unei
asemenea raportări – deopotrivă la viață și literatură –
am simțit că trebuie să scriu despre capodopera
„Bătrânul și marea”, practic lucrarea ce l-a impus pe
Hemingway pentru premiul Pulitzer în 1953. „Literatura
adâncurilor” nu avea cum să nu se oprească asupra
acestui roman cu totul special, ce desfășoară povestea
asumării unui eșec. Personajul principal, bătrânul, este
desigur comparabil cu actanții tragediilor antice.
Măreția sa vine și dintr-o economie de mijloace bine
drămuită, autorul așezând omul (aparent) simplu în fața
unui destin vitreg. Pentru mijloc de secol douăzeci,
interesantă este și capacitatea eroului de a-și asuma o
vină tragică: să ne aducem aminte, bătrânul este convins
că nu mai are parte de noroc din momentul în care
„trece” dincolo de ceea ce i-ar fi fost permis („Ți-ai
nenorocit norocul atunci când ai ieșit prea mult în
larg”). În lungul apelor există însă locuri și locuri, altfel
spus limite preexistente: „Văzu în apă fosforescența
algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea
parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puț,
pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru
sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de
curentul ce se izbea de pereții abrupți de pe fundul
oceanului, se strângeau toate soiurile de pești”. Dar
bătrânul întruchipează într-o altă manieră și parte a
mitului lui Sisif, eforturile sale amintind de absurdul
existenței. Nu îmi place totuși să rămân cantonat aici;
pentru mine, Santiago e nod al existențelor, e cel ce
reușește în fața marelui examen al vieții. Călătoria pe
care o întreprinde se desfășoară în largul apei,
deopotrivă în adâncurile sufletului, acolo unde practic se
redescoperă, cât timp călătoria dă sens meditației. Ne
aducem aminte, aventura în întregul ei ar putea fi
decodată dinspre modele culturale diferite, deoarece
„Bătrânul și marea” alimentează intertextul, e parte
reconfiguratoare a acestuia. Într-o existență în cadrul
căreia „toată lumea omoară pe toată lumea”, se simte
nevoia de ordine, de instaurare a rațiunii. Iar aici
Hemingway este pentru încă o dată magistral, întrucât
Santiago însuși devine reper (inclusiv comportamental);
dar bătrânul nu e un personaj contrafăcut, ci e chiar
omul care se zbate între necredință / tăgadă („«Doar că
nu mai am noroc. Dar cine știe? Poate că azi. Nicio zi
nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos.
Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum
trebuie.»”) și nevoia experierii singurei certitudini cu
adevărat importante: „… ca să prind peștele ăsta, o să zic
de zece ori Tatăl nostru și de zece ori Bucură-te, Marie
și mă leg că dacă o să-l prind, o să merg în pelerinaj la
Sfânta Fecioară din Cobre. Făgăduiesc s-o fac.”
Așa cum s-a arătat de cele mai multe ori, lupta
cu peștele rescrie bătălia omului cu tumultul vieții, luptă
ce pornește de la o încordare surdă (momentul în care
bătrânul strânge cu mâinile rănite frânghia de care trage
din răsputeri uriașul venit din adâncuri), presupune
înfruntarea directă (uciderea marlinului sau lupta cu
rechinii), dar și rare momente de destindere – semne ale
bucuriilor mărunte, cotidiene. Dacă impulsul îl
constituie câștigarea traiului de zi cu zi, Lupta ajunge să
semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților
materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare,
în raport cu o ființare până atunci prea puțin asumată/
înțeleasă. Bucuria triumfului este repede urmată de
pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință:
„Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului
la atacul rechinilor. Din păcate, există și astăzi un număr
însemnat de cititori care orientează greșit înțelegerea
textului: peste toate, Santiago nu luptă împotriva
forțelor naturii; de altfel, dacă este să așezăm față în față
sărăcia colibei sale și bogățiile întinderilor marine, vom
ști care e singura sursă a luminii din ochii eroului: „În
mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, așa
cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc.
Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar
vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca și cum ar fi
adresate unei femei”. Reiese fără doar și poate că apele
dialoghează cu meandrele sufletului, dar și ale unei
conștiințe înalte. Acesta este și motivul pentru care am
„știut” că trebuie să mai așez câteva accente pe o
bijuterie a literaturii universale. Suma lor conturează un
mod de a exista pe o cale princiară, în timp ce
deschiderile textului converg către un crez pe care
bătrânul și l-ar fi dorit mărturisit unui fiu spiritual – iată,
reapare în forma unui laitmotiv: „Aș fi vrut să fie și
puștiul cu mine. Să mă ajute și să vadă și el”, „Dacă
puștiul ar fi fost aici, ar fi putut să îmi maseze brațul și
să mi-l descleșteze de la cot în jos”, „Dacă puștiul ar fi
aici, ar uda mosoarele cu sfoară. […] Da, dacă puștiul ar
fi aici”. O carte la care merită să revenim mereu, ce
aduce într-același loc aspecte esențiale precum lupta,
onoarea, mândria, prejudecata ș.a.m.d. Iar la sfârșit,
toate devin atât de simple și profunde, mai ales în clipa
când înțelegi ce presupune de fapt înfrângerea!


Rainer Maria Rilke

Cânt despre mare
Vaier străvechi al mării,
al mării vânt în noapte:
nimănui vuind;
cel ce veghează
trebuie să vadă
cum nu-i ești
gând pe gând:
străveche tângă-a mării
hăuind
doar pentru stânci străvechi,
cuprins nemărginit
din depărtări smulgând…
O, cum te simte: strună,
smochinul fremătând
sus, în lin de lună.


Alexandru PRIPON

Este preot la Parohia Sf. Mina din Buzău și sa
născut la data de 3 octombrie 1977 în municipiul
Buzău. Este absolvent al Seminarului Teologic din
Buzău și licențiat în teologie al Facultății de Teologie
„Justin Patriarhul” (București, 2002) și al Facultății de
Filosofie-Jurnalism al Universității Spiru Haret.
Debutul literar este consemnat încă din anul 1992 în
revista „Muguri” a Seminarului Teologic Buzău. De
atunci a mai publicat în „Muntenia” „Glasul
Adevărului”, „Lumina”, „Almanah bisericesc”,
„Literadura”, „Cartelul metaforelor”, almanahul
„Renașterea buzoiană”. A debutat editorial cu volumul
de poezie Războiul cuvintelor” (1996). Au urmat
volumele „Pași întru lumină” (proză, 2015), „La
porțile sublimului” (versuri, 2016) și „Printre rânduri –
Pași prin istorie” (proză, 2018). Mai este coautor la
încă patru volume. A obținut și câteva premii literare.
Cel mai important l-a obținut în anul 1996 la Concursul
național de creație literară „V. Voiculescu” (poezie,
Premiul I).

Nu sunt

Nu sunt acel ce par a fi, căci chipul
Mi-a împietrit într-o oglindă spartă,
Pe când mă adăpam timid din șipul
Uitărilor ascunse-n clipa moartă.
Nu sunt nici cel ce sunt, firește,
Căci simplu e să fii fără a fi.
Când doar un gând, în taină, oglindește
Privirea ce o știi. Doar tu o știi.
Și, de aș fi cumva, mă-ntreb, cum oare
M-aș scufunda în clipa ce-a pierit?
Căci, fără chipul său, nimeni nu moare
Decât la al ideii asfințit,
Când cei ce sunt de mult au adormit.


Doamne

S-au năruit și munți, și zări, și veacuri
Și timpul fără veste-a-mbătrânit,
Oceane au secat, pierit-au lacuri,
Noi colindăm pe drumul prăfuit:
Te-am părăsit și nu Te-am mai găsit.
Te-am căutat prin lumea asta mare,
Neobosiți, prin viscol și noroi,
Te-am căutat prin negură și soare,
Greu încercați de griji și de nevoi,
Dar n-am știut să căutăm în noi.
Căci peste veacuri, zări și neputință,
Prin greutăți și chin, la orice pas
Te-am fi găsit, de-am fi avut credință:
Deși-am plecat, la cel dintâi impas,
Tu ne-ai iertat și-n suflet ne-ai rămas!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share