Spații culturale nr. 72 (5)

Istorie literară

Petre ISACHI

ALECSANDRI, scriitorul capabil să
nu-și fie suficient sieși
sau
necesarul spirit aristocratic în cultura
prezentului

Moto:
„Mulțimea nu vrea să știe de autor; ea nu
recunoaște decât Opera” (G. Călinescu)

Scriitorii excepționali de tipul lui Vasile
Alecsandri se nasc dintr-o necesitate absolută,
paradoxal, din ceea ce îi lipsește în mod misterios, la un
moment dat, unui neam/ popor. În acest sens, autorul
dramei „Despot Vodă s-a ivit (în)tocmai spre a umple
„un gol” necesar, o lipsă spirituală acută, o Operă de
referință, care să ofere un model ontologic al „omului
românesc” născut între Nistru și Tisa, dar și (auto)exilat
în întreaga Lume, cu precădere în Europa. În acest sens,
toate „Scrierile” lui Alecsandri, prefigurează artistic și
configurează socio-politic, ceea ce filosoful, sociologul,
economistul și profesorul de etică, Mircea Vulcănescu
va argumenta în vol. Dimensiunea românească a
existenței, anume ideea biblică, că „sufletul oricărui
popor nu e decât o arhitectură de ispite”, iar istoria
literaturii/ artelor – o istorie a sufletului omenesc
românesc.
De ce oare „valoarea unică a lui Alecsandri”
se află doar în mult reiterata „totalitate a acțiunii sale
literare”, cum remarca încă din 1886, T. Maiorescu în
studiul „Poeți și critici”? Poetul „om întreg”, cum ar fi
spus Nae Ionescu, înzestrat cu un spirit poetic de tip
clasic – „mod de a crea durabil și esențial”, la îndemâna
cititorilor -, cu o puternică sensibilitate și o firească
nevoie de se pune pe sine în acord cu sine însuși, dar și
cu Lumea, cu „mult sânge grecesc”, dar și cu „darul
convorbirii” (G. Călinescu), cu necesarul spirit
aristocratic și orgoliul artistului sigur de valoarea, de
onestitatea și de efectele estetice ale Operei, dar și ale
actelor sale de „cultură luptătoare,” specifice generației
sale, din care – se știe – au făcut parte și C. Negri, M.
Kogălniceanu, Al, Russo, N. Bălcescu, I. Ghica, Al.
Cantacuzino, Matei Millo, Elena Negri, Aristizza
Romanescu, Al. I. Cuza etc. și-a pus cu siguranță
întrebări despre personalitatea extrem de complexă a
neamului românesc, despre sensul de orientare a
spiritului românesc în existență, despre rațiunea prin
care ne justificăm identitatea, demnitatea și modul de a
fi/ de a supraviețui în existență.
Personalitatea metafizică de excepție îl va fi
determinat să nu se închidă în sine, să nu-și fie suficient
sieși, să se deschidă către lumea de dincolo de sine
însuși, să înțeleagă înaintea Junimiștilor, că românitatea
e o caracteristică spirituală imuabilă, inalterabilă în
esența/ firea ei, o filosofie de viață, care-i va justifica
ulterior lui Cioran, nevoia intrinsecă de schimbare la
față a României. În integralitatea ei, Opera „bardului de
la Mircești” confirmă caracterul extrem de complex al
neamului și mulțimea de ispite/ influențe/ contaminări
care-i configurează procesual, de la origini până-n
prezent, identitatea, profilul moral-spiritual, modelul
ontologic al „omului românesc”, altul și complementar
celui eternizat de folclor, aflat într-un „război” de
gherilă, cu sine însuși, dar și cu „teroarea istoriei”.
Voluptatea călătoriilor – „o călătorie este
întotdeauna o invitație la gândire”, spunea M. Eliade -,
nu doar cele de prin Moldova, Bucovina, Muntenia și
Transilvania, ci mai ales cele făcute în Turcia, Italia,
Austria, Franța, Germania, Spania, Anglia, Nordul
Africii, l-au determinat să aprofundeze și să se
obișnuiască cu „teoria ispitelor” – ispitele ca posibilități
de a fi, ispitele cu rolul benefic catalizator al ethosului,
așa cum le va sintetiza și interpreta M. Vulcănescu în
„Dimensiunea românească…” pe care o regăsim
transfigurată aproape exhaustiv, în acea „totalitate a
acțiunii sale literare” (T. M.), în Opera ce încă
influențează/ ispitește sub o zodie luminoasă, când
apolinică, când dionysiacă, mersul european al literelor
românești contemporane.
Studierea limbajului Operei, care trăiește ca o
ființă înzestrată cu spirit și suflet, deși nu este un om –
să fi abordat întâmplător, scriitorul aproape toate
genurile și speciile literaturii? – ne revelă ideea că
Lumea românească este o carte de semne în care
sentimentul solidarității universale și al ancorării în
veșnicie confirmă devenirea prin „ființa ființei” (cu: *
Ființa ca întreg: Firea ca lume și ca vreme. * Ființa
singuratică: Întâmplarea, insul, Dumnezeu) și prin „firea
ființei” (cu * Ființa ca însușire: Faptul și felul de a fi. *
Tăgăduirea ființei: Opoziție și limitare), dar creionează
în viziunea lui Alecsandri legat ombilical de folclor,
mitologie, cugetare și filozofie autohtonă, câteva
atitudini fundamentale ale românului (născut poet!) în
fața existenței. Iată acest „sentiment românesc al ființei”
(C. Noica) transfigurat simfonic, sub umbrela ispitelor,
cu geniul folclorului autohton, într-o unitate de soartă,
limbă, destin, religie, lege (ne)scrisă, credință, virtute,
istorie, datină, muncă, durere, bucurie etc., de V.
Alecsandri cel circumscris – spiritual vorbind – pe linia
lui Cantemir, Hașdeu, Xenopol, Eminescu, Pârvan,
Mircea Vulcănescu, Constantin Noica: nu există
imposibilitate absolută, nu există neant, nu există
alternativă existențială, nu există imperativ, nu există
iremediabil, există în schimb, ușurință în fața vieții,
lipsa de teamă în fața morții, sentimentul veșniciei, aripi
de plumb în fața unor împrejurări favorabile etc.
Elocvența ideatică a Operei integrale a autorului
dramei Ovidiu își află sensul creator al existenței umane
ca revelație a folclorului/ mitologiei și explică
transfigurarea unor arhetipuri: metafora cosmică,
contextul sacrificial/ jertfa absolut necesară în creație,
eroismul, perpetuarea în memoria timpului, asemănarea,
asimilarea sau identificarea omului cu Dumnezeu,
nevoia de schimbare a existenței/ de propășire, înnoire
și schimbare existențială, rațiunea răsplății și a pedepsei,
dobândirea postumității prin perpetuarea binelui creator
etc. Astfel orizontul lumii românești transfigurat de
aristocratul Alecsandri – ce intuiește funcția creatoare a
„ispitelor” teoretizate în perioada interbelică, de Mircea
Vulcănescu în: Omul românesc, Ispita dacică,
Dimensiunea românească a existenței, Existența
concretă în metafizica românească și zarea unei
posibilități sporitoare – se întinde din cotidian până în
legendă, de „aici” până „dincolo”, de la prezență până
la „neprezență”, de la „atunci” până la „acum”, de la
„acum” până la „veșnicie”, cu o întreagă varietate de
„modulații românești ale ființei”, cum avea să le
numească Constantin Noica în Sentimentul românesc
al ființei.
Sugerăm prin acest studiu că Vasile Alecsandri
a intuit și a transfigurat în „totalitatea acțiunii sale
literare” determinarea ontologică a „omului românesc”
și a „ispitelor” acestuia, a fundamentelor perene pe care
se înalță și devine românitatea în specificul ei
inconfundabil, prefigurând estetic, cercetările lui Vasile
Băncilă, Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Dumitru
Drăghicescu, Vasile Pârvan, M. Vulcănescu, Mircea
Eliade, Ștefan Bârsănescu, Anton Dumitriu, Ovidiu
Papadima, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti etc. Intuiția și
deschiderea artistico-filosofică a autorului inimitabilelor
Pasteluri, de a configura estetico-literar, un posibil
„model ontologic al omului românesc” – repet, după cel
configurat de folclorul autohton, primul clasic al
literaturii române – în corelație cu arhitectura „ispitelor”
orientale (contemplație, pasivitate, echilibru, scepticism,
fatalitate) și occidentale (spirit faustic, mistică socială,
activitate, spirit competitiv etc.) mi se pare
providențială.
Rămâne deschisă întrebarea care dintre
precipitațiile dinamice ale istoriei, ale destinului, care
dintre trăirile, ispitele, imboldurile, îndemnurile etc. să-l
fi determinat/ influențat pe boierul minții, Alecsandri,
„om indolent și terorizat de intemperii” (G. Călinescu),
să-și depășească inerția de tip oblomovist? Apriorismul
imitativ (Drăghicescu), apriorismul decretativ (M.
Ștefănescu)? Care dintre „Ispite”? Cea autohtonă,
dacică, latinistă/ romană, bizantină, slavă, franceză,
germană, evreiască? Ispita balcanică (greco-bulgară/
sârbească/ macedoneană), cea ungaro-polonă sau ispita
țigănească foarte activă și în prezent?
Personal mă îndoiesc că l-ar fi ispitit inițial,
fondul autohton al culturii noastre, cel care l-a împins pe
Lucian Blaga să scrie Revolta fondului nostru nelatin,
fondul ce i-a creat în spirit european, pe Aron Pumnul,
Eminescu, Pârvan, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic etc,,
fondul care perpetuează în istoria sufletului românesc/
omenesc, după Dan Botta, scepticismul, măsura,
încăpățânarea, răbdarea, împăcarea cu soarta etc. Și
totuși, spiritul autohton rămâne ispita-regină, care-i
fundamentează și-i configurează metafizica aparent
aleatorie a Operei, care în realitate vizează sensul
clasicismului.
De la ispita franceză își extrage întreaga
doctrină și spiritul revoluționar specific generației
pașoptiste (48-iștii). Clasicismul francez îi influențează
considerabil mai ales problematica comediilor, în
general, evadarea din sine, ca trecere la un alt mod de a
fi (problema imitației, cosmopolitismul, arta poetică
clasică, europenismul etc.). Spiritul aristocratic al
culturii franceze conjugat cu cel al poeziei populare i-au
potențat, clasicizat și simbolizat mistica anotimpurilor:
primăvara – cele mai adânci Taine ale Firii; vara –
rodnicia universală; toamna – trista beatitudine finală;
iarna – întoarcerea la mineral, la somnul teluric etc. S-ar
cuveni citate cel puțin patru pasteluri. Nici spațiul, nici
timpul și nici cititorul nu ne permit. Doar o strofă,
aproape la întâmplare: „Aburii ușori ai nopții ca
fantasme se ridică/ Și, plutind deasupra luncii,
printre ramuri se despică./ Râul luciu se-ncovoaie
sub copaci ca un balaur/ Ce în raza dimineții mișcă
solzii lui de aur.” Cel puțin încă o strofă ce figurează
un alt anotimp: „O! tablou măreț, fantastic!… Mii de
stele argintii/ În nemărginitul templu ard ca veșnice
făclii/ Munții sunt a lui altare, codrii organe sonore/
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare”.
Nu poți, recitind în integralitate ciclul Pasteluri,
să nu surprinzi arhitectura genială a „ispitelor”
transfigurată sincretic, sentimentul metafizic sublimotragic
al vieții și să nu te întrebi arghezian: ,,Cu ce să
plătesc nefire și fire?”. Cu admirație și mirare
aristotelică, ar fi un posibil răspuns!
Dar să ne întoarcem la ispita bizantină, cea care
a marcat strălucit destinul unor personalități de tip
renascentist: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu
Hașdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade etc., iar lui
Alecsandri, probabil, i-a potențat vocația înnăscută spre
diplomație, ceremonie și politică, nevoia de confort
spiritual, fast, deschidere globală, toleranță estetică/
socială, știința comunicării, respectul pentru celălalt, fie
el țigan sau împărat și nu în ultimul rând dragostea de
țară – să nu uităm ciclul Ostașii noștri, volum
grandilocvent, ușor naiv și desuet, dar elocvent pentru
viziunea autorului!
Fântâna Blanduziei, Ovidiu, Despot Vodă
confirmă ispita romană: caracter, dreptate/ juridicitate,
consecvență, fugit tempus, vanitas vanitatum, iezuitism,
dar și spiritul satiric, ironia, sarcasmul: Iorgu de la
Sadagura, Iașii în carnaval, Chirița în Iași, Chirița
în provinție, Nunta țărănească, Concina, Rusaliile
unde spiritul critic actualizează teme precum;
parvenitismul, incultura, superficialitatea,
politicianismul, imitația vană a „ispitelor”, pierderea
tradiției, credinței, cosmopolitismul, credulitatea etc.
Ispita slavă rezistă în Iași – capitala culturală,
încă, a României -, din vremea voievodului și
celebrului enciclopedist Dimitrie Cantemir, cultivată de
poporanism, de C. Stere, revista Viața Românească –
atinge apogeul în comunism și se estompează la cote
normale, în postcomunism. În Opera lui, boierul
Alecsandri va fi potențat delicatețea feminină, spiritul
aristocratic specific nobilimii ruse, spiritul
ortodoxismului/ religiozitatea, abandonarea în voia
destinului, exaltarea, eroismul de paradă, bovarismul,
esența sămănătoristă a mujicului rus, oscilația opțională,
între Europa și Asia.
Junimiștii, în frunte cu Titu Maiorescu, au avut
grijă să-l contamineze de ispita germană, prin
romantism/ eminescianism, filosofie/ metafizică, mai
ales în ceea ce privește întoarcerea spre sine. În ceea ce
privește estetica, ispita germană/ romantismul îl va
desprinde definitiv pe clasicul/ „veselul” Alecsandri, de
arta poetică a lui Boileau, contaminându-l – estetic
vorbind – de romantismul german, de simbolism,
parnasianism, suprarealism, baroc etc. Sunt prezente în
alchimia Operei, atât ispita ungaro-polonă ce
interferează ispita romană/ latiniștilor cu toleranța ispitei
bizantine, cât și ispita balcanică/ greco-sârbo-bulgară,
care-l va încânta mai târziu, pe matematicianul Dan
Barbilian, dar și pe autorul romanului Groapa. Să nu
uităm ispita țigănească, mult prea cunoscută din
epopeea eroico-comică Țiganiada scrisă de poetul Ion
Budai Deleanu, pentru a reveni și la ea: reacție
zgomotoasă, farmec, nerv, sentiment. În sinteză:
mahalaua.
Dintr-o asemenea „arhitectură de ispite”
consubstanțiale unei Opere baroce, îl va extrage și-i va
face portretul spiritual-estetic, Eminescu, în poemul
Epigonii. Deși spațiul nu ne permite vom reproduce
fragmentul, tocmai pentru că ilustrează la modul ideal
artistic, alchimia și simfonia „ispitelor”, cum admirabil
le-a numit discipolul lui Dimitrie Gusti și a lui Nae
Ionescu, Mircea Vulcănescu: „Ș-acel rege-al poeziei,
vecinic tânăr și ferice,/ Ce din frunze îți doinește, ce
cu fluierul îți zice,/ ce cu basmul povestește – veselul
Alecsandri,/ Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei
blondă rază,/ acum secolii străbate, o minune
luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă
pe Dridri.// Sau visând o umbră dulce cu de-argint
aripe albe/ cu doi ochi ca două basme mistice,
adânce, dalbe,/ Cu zâmbirea de vergină, cu glas
blând, duios, încet,/ El îi pune pe-a ei frunte mândru
diadem de stele,/ O așează-n tron de aur, să
domnească lumi rebele,/ Și iubind-o fără margini,
scrie: „visul de poet”.// Sau visând cu doina tristă a
voinicului de munte,/ Visul apelor adânce și a
stâncelor cărunte,/ Visul selbelor bătrâne de pe
umerii de deal,/ El deșteaptă-n sânul nostru dorul
țării cei străbune,/ El revocă dulci icoane a istoriei
minune,/ Vremea lui Ștefan cal Mare, zimbru sobru
și regal.”
Tocmai această firească „arhitectură de ispite”
consubstanțială Operei îl salvează pe „acel rege al
poeziei”, de sentimentul solitudinii tragice, de care a
fost cuprins Eminescu, George Bacovia etc. De pildă,
Bardul de la Mircești nu credea în valoarea destinului și
în absolutul fenomenalității. Veți fi observat deja, că un
scriitor exemplar/ excepțional nu este un titlu personal.
Alecsandri se identifică în scriitură cu devenirea sufletul
românesc, intuind înaintea lui Mircea Vulcănescu, că
„sufletul oricărui popor nu e decât o arhitectură de
ispite”.
Ispite ce se confruntă nu doar între ele, cât mai
ales, cu fondul autohton, cel specific românismului. Este
o permanentă contradicție vie. Autorul Doinelor nu este
„mare”, pentru că se crede așa, ci fiindcă posteritatea îl
recunoaște sub titulatura de „rege al poeziei” și-l
identifică cu devenirea sufletului românesc, cu istoria și
mitologia neamului. Sugerând că totul și toate sunt
mișcate, actualizate și spiritualizate prin suflet,
reamintesc și opinia înțelepților brahmani, care explică
complexitatea inefabilă a ceea ce nu poate fi gândit:
„Natura sufletului nu poate fi privită, nimeni nu-l poate
vedea cu ochii. El se manifestă (numai) în inimă și-n
minte, prin gândire. Cei care știu aceasta devin
nemuritori”. Ales de circumstanțe divino-umane,
Alecsandri este un asemenea nemuritor. Latențele lui
sufletești sublimate într-o Operă contaminată simfonic
de o pluralitate de ispite, pare susținută de energii
necreate, de acte trăitoare cu efecte estetice și stări
atemporale.
Iată câteva dintre efectele estetice în direct, ale
ispitei franceze/ influența romanticului V. Hugo,
configurată într-un conflict creator, cu ispita autohtonă.
Nu știi ce să admiri, în primul rând, la acest peisaj
dement, aparent încremenit în timp și spațiu? Fantasticul
monstruos și colosal, modernitatea imaginarului/
limbajului sau pieirea „de lumină” a omului împins de
soartă : „În cea pădure verde, grozavă, infernală,/
Cărarea-i încălcită și umbra e mortală,/ Și arbori,
stânci, prăpăstii și oricare făptură/ Iau forme uriașe
prin negura cea sură/ Aspecturi fioroase de pajuri,
de balauri,/ De zmei culcați pe dâmburi, de șerpi
ascunși în găuri,/ De toate-acele fiare povestice, de
pradă,/ Ce luna giugiulește cu alba ei zăpadă./
Copacii întind brațe lungi, amenințătoare,/ Nălțând
pe toată culmea câte-o spânzurătoare;/ Și stâncile,
fantasme pleșuve, mute, oarbe,/ Deschid largi negre
peșteri menite de a soarbe/ În umbra lor adâncă și de
misteruri plină/ Pe omu-mpins de soartă a piere de
lumină…”. Observați cum literatura ca realitate
sufletească (noologică) „urcă” și „coboară” de-a lungul
istoriei, atât în manifestările individuale, cât și în cele
colective.
Ceea ce dă forță realităților transfigurate și
„ispitelor” din Opera lui Alecsandri sunt tocmai
latențele sufletești, înclinațiile noologice pre-empirice,
spre bine, frumos, adevăr, dreptate, spre pozitivul moral,
spre exemplaritate, spre prototip. În afara unui potențial
sufletesc de excepție, autohtonizarea/ românizarea și
asimilarea „arhitecturii de ispite” – subliniem, nu simpla
imitație care ucide „duhul național”, cum atenționa
Kogălniceanu, în „Dacia literară” – nu este posibilă.
Merită reamintită însemnarea din „Mahabharata” despre
scriitorul care descoperă înaintea individului comun, că
„sufletul fiecăruia își este singur prieten, sufletul
fiecăruia își este singur dușman, sufletul fiecăruia își
este singur martor la ceea ce săvârșește și la ceea ce
încă n-a săvârșit”. Intervine în „arhitectura de ispite”
topită în Opera lui Alecsandri și adânca taină a
sufletului, încât nu mi se pare întâmplătoare întrebarea
lui Seneca: Cum ai putea numi sufletul, altfel „decât
Dumnezeu care sălășluiește în corpul omenesc”?
Alecsandri devenit, prin Operă, el însuși o
„arhitectură de ispite” ne oferă un prim model ontologic
exhaustiv al omului românesc, ce visa încă de la 1859,
să cucerească și să fie cucerit de Europa, cel puțin în
modul cum a făcut-o boierul „cu mult sânge grecesc, din
al grecilor de aici”, scriitorul a cărui Casă Memorială
din Mircești nu reușește încă să se europenizeze. Adică
să fie salvată de căderea în ruină… Să vă mai amintesc
și de cum arată „Casa Alecsandri” din Bacău… Ar fi
necesară de urgență o subscripție publică, pentru a salva
ce se mai poate, încă, din patrimoniul primului scriitor
român fără complexe. Adică genial…


Silvia Ioana SOFINETI

autumnal

pe deasupra copacilor îngălbeniți de iluminatul
stradal
cerul dimineții e plin de păsări
în zbor haotic, uneori rotit.
pașii tăi foșnesc frunzele căzute peste noapte
neîmpinse încă de omul în verde
în fața ochilor ai imaginea din rama de lângă pat
a celei pe care nu o cauți și care nu te caută
fiecare știe că celălalt există
și atât.
pașii te poartă spre locul în care știi că te vei
întâlni
cu ea la un moment dat.
deocamdată e doar tăcere
spartă din când în când de croncănit singuratic.
pașii tăi nu se mai aud
ai trecut dincolo
aștepți.


selfie cu bacovia

acasă la bacovia este un cer de plumb
din care pică alene câte un strop
pe placheta de pe zid care te anunță
că aici a trăit și a murit la un moment dat.
în holul de la intrare te întâmpină un ecran
pe care curg imagini legate sau nu de
viața poetului.
vizavi, pe același hol, un bust de bronz.
te plimbi însoțit de o doamnă drăguță
care îți spune din când în când
aici a scris, aici a dormit, dincolo citea…
în aer se simte parfum de mir
răspândit de o lumânare adusă de la ierusalim.
te faci că vrei să mai vezi o dată
nu știu ce
alergi spre hol și te postezi în fața bustului
scoți telefonul și faci
un selfie cu bacovia, numai bun de
pus pe facebook într-o zi ploioasă.


Vasile Dan MARCHIȘ

SEISM

Fără concordanță cu logica,
în regim de diabolică fantezie
pământul își propagă vibrațiile
ca o răzbunare
pentru cei ce n-au îngropat ca punct de reper
eroii în sanctuare…
Închipuind o bizară superstiție
și o premoniție
prin care
doar dă idei de a răspunde la unele ghicitori barbare,
neputând reda un gând pașnic, un joc,
această mișcare seismică este nepăsarea
ajunsă la soroc…
Pentru prima dată mă izbește muza ca un arbitru,
fără să știu ce vrea să-mi inspecteze concret:
Poezia sau fuga…
Cum să mă prezint acum în fața muzei
fără noimă ,fără temei, fără rând ?
Alergător sau scriitor?
Scriu parcă mă pregătesc să fug…
Fug deoarece nu am timp să scriu stând…
Icoane, suvenire și alte obiecte de cult căzând
par elemente vandalizate de atei, de nebuni
lângă care nu-i spațiu nici timp
să adresezi laude, binecuvântări și rugăciuni.
În vreme ce îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia,
adică scriind
convins că doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă
între mine și lucrurile neînsuflețite.
muza îmi dă impuls astfel:
„Fugi, că acum nu te pune nimeni să scrii…!”
Nu mai apuc să gândesc nimic…
De fapt în acest sens muza în premieră absolută
îmi dă de înțeles că
nu mai trebuie să-mi folosesc mintea, ideile, gândurile
ci doar picioarele…
muza chiar îmi oferă drept recompensă speranța
rostind :
„Fugi, să ai unde scrie…!”
Ce consolare stranie din partea muzei pentru un poet….!
Iau arhaismele, chiar și neologismele
de pe lista de rezervă a gramaticii
de parcă le pun la pariu, la jocuri cu camătă,
și scoțând de sub restricție toate mirările,
prin fuga ce pare o probă,
o pregătire de unul singur pentru finala de fugă
din calea cutremurelor…
Incredibil cum voi fugi atunci în doi
sau cu mai mulți…
Fug spre locul unde mâinile grădinăreselor
și ale florăreselor
nu sunt încă afectate de porii urticari a urzicilor,
de ghimpii trandafirilor
și de iubirile înșelătoare a maratoniștilor…
Îngân valabilitatea compromisă a acestui loc
de care fug precum cercetătorii-inventatori demoralizați
ce doresc să-și trăiască individual prin invențiile lor
teama de viață, de iubire, de moarte…
Fuga mea simbolizează canonul istoriei cronometrelor
Muza mă cronometrează dumnezeiește…
Sprintez prin instinctul antic al omului modern
neîmplinit
ce amână ceasul judecății
având cel mai scurt timp și spațiu la dispoziție
cât să mă pun pentru deosebire
drept virgulă vie,
între dărâmături și poezie
Pământul își descarcă prin vibrații nebunia
orgoliul și fantezia
cutremurând până și altarele,
dând peste cap binecuvântările,
dezlegările de orice fel,
canoanele și complimentele,
amestecând ritualurile cu viciile,
datinile cu fanteziile,
serenadele cu bocetele,
făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga
și ruga, când este implementată afirmația:
„Dinte pentru dinte”
Cu toate acestea, nu-l vor lua pe Dumnezeu minunile
înainte
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență,
nici nu va salva nimic de fală
sau din alte percepții nemotivate,
în locul meu.
Cu instinctul antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății,
încerc să salvez ce se poate,
cu brațele zămislite din căința cuplului de lideri
care i-a înrobit pe tineri…
Și mă reped spre vietatea mea de companie
încă vie,
o înaripată fermecată
care nu pasăre ce cântă părea
ci un interzis colindător
cu dor…
Cum mima un ton dat ca de un vestit dirijor,
zburătoarea părea că nu vrea să cânte în mod păsăresc
ci să colinde într-un fel distinct, liber,
omenesc…
După ce și-a dat drumul la glas
într-un dumnezeiesc și unic stil
m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată
o colindă în regim de tril…
Of, pământule, căiește-te să știm ce binecuvântăm !
Of, pământule, căiește-te să nu te îngânăm
ca păsările care se întrec una pe alta, zburând,
migrând…


REGINA MEA

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
„Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur, lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
„Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
„Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!


SINGURA AMINTIRE NEARSĂ A SOARELUI

1
Iar se prefigurează o secetă cumplită
și Proorocul Ilie nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie
însă nimic…
„Cum așa?” se adresă regele meteorologilor
„Singura amintire nearsă a soarelui –
acest mare prooroc de care au ascultat
în adevăratul sens al cuvântului toate fenomenele cerești
nu figurează în rândul meteorologilor?
Dacă Ilie s-ar crede unul dintre voi, ar fi vai de lume!”

2
Proorocul Ilie străbătând câmpia pustiită de secetă,
dar de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile,
se văzu oprit, dar nu din cauza arșiței,
ci de intensitatea muzei
„Incredibil – tresări regele –
Ilie străbate câmpia fără statut oficial!
Văd doar perspectiva de a-l convinge
să-și schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii!
Proorocul va accepta să întoarcă vremurile în favoarea
noastră
dacă îi vom aranja să facă schimb de experiență cu
Shakespeare, Eminescu, Heine, Esenin…!”


PROGNOZĂ

Ninge haotic de parcă natura este
amanta unui singur anotimp,
dezgolită de iubire dorind
să-și acopere părțile intime
cu ce are mai repede la îndemână
fie și cu zăpadă…
Ninsoarea căzând prea abundentă
ca o bizară fantezie
vrând parcă a se situa prin asta
la rang de paradă…
Dar e o mascaradă
cum că nu se pot face
oameni în toată firea
doar din zăpadă…
Iarna își propagă ninsoarea
ca hibrid de datini și vicii
și drept amalgam de ritualuri și fantezii
dând peste cap complimentele
rugăciunile, canoanele și instinctele.
În fața acestui fenomen înșelător
ca tinerețea florilor
și Tatăl Ceresc poartă o teamă:
de a nu-l lua minunile înainte…
Of, iarnă, căiește-te să știm ce stimăm!
Of, iarnă, căiește-te să nu te îngânăm
ca păsările care se întrec una pe alta, migrând!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share