Spații culturale nr. 72 (3)

Camelia Manuela SAVA

INSTANTANEU

I
Cineva și-a adus aminte de mine și m-a strigat
Posibil să fi fost Îngerul
În vis fluturii au aripi imense
În ele ascund culorile
Pașii tăi frământă cărarea
Ce neliniște în apa fântânii!
Hai să aliniem planetele!
Am auzit cum Îngerul creștea odată cu mine
Avea haine noi de sărbătoare
Le vom alinia
Îmi spui – siguranța o citesc în vocea ta
Numai lutul se preschimbă în zbor
Numai iubirea are gustul amar

II
Alunec lent în cântecul sirenei. Mașinile schimbă
direcția de mers.
Străzile sunt luate cu asalt de melci care visează să ducă
în spate o casă cu etaj
Trenul trece pe aici din când în când
Suntem grăbiți să prindem un loc
Între oameni fără chip fără nume
Orașul locuiește în mine
Tu deschizi fereastra și vezi lumina tuturor celorlalte
zile
rămase libere până la alinierea planetelor

III
clipele care ard în ochii tăi îmi dau fiori
zbori peste înserarea din mine
adormi între scânduri unde se zgribulesc speranțele cu
aripile albastre
Nu poți alinia planetele!
Dar îngerul vrea să mă convingă să rămân cu el
până la sfârșitul poveștii
***
Zi de vară până-n seară
Lăsăm să treacă ploile prin noi
Ne ținem strâns de mână
Alergăm pe acel drum. Cu sens unic, zicea cineva mai
înțelept decât mine
Furtuna ne aduce aproape
În cântecul ierbii stă verdele țeapăn
Lăsăm să treacă gândurile acidulate
Prin venele noastre albastre pline de melci se strecoară
norii lichefiați
Tunetul ne acoperă ca un pled colorat
Ploaia se scurge șuvoaie prin pletele mele
Ce speranțe se întrevăd dincolo de inimile noastre
Întindem curcubeul
Să putem atinge picioarele sfinților aura cu capetele
tăiate arde în continuare
Copaci de silabe accentuate stau aplecați peste umărul
muntelui
Ochii mei inundați de aceste torente de viață
se bucură de venirea ta
Lăsăm aceste ploi să treacă
Ne ținem strâns de mâini
Hai să lăsăm trenurile să respire sacadat
Iubirile se rătăcesc în ploaie
pe cărările ce duc spre neant
Numai tu știi să mă ții strâns de mână
Lăsăm noaptea să vină peste pașii noștri
Oprim în gările mocirloase
Coborâm și urcăm. Ca doi pasageri cu pașapoarte
expirate
Nu îmi dai drumul din strânsoarea ce îmi apasă sângele
mâna ta e caldă părintească
Lăsăm timpul să treacă în negura păcatului
Îmbătrânim și mă iubești așa cum sunt


Ionuț CARAGEA

Locul meu

îmi place pădurea
cu aerul ei curat
cu păsările ei cântătoare
dar pădurea mi-a spus:
locul tău nu e aici

îmi plac toate, și cerul
cu holdele lui de stele
și oceanele pline de insule
și deșerturile cu oaze suspinând
după gurile celor însetați
și muntele privind de sus lumea
și câmpiile cu iarba lor învelind
somnul tuturor înțelepților
dar toate mi-au spus:
locul tău nu e aici

îmi place și poemul acesta
prin care încerc
să fiu pretutindeni
dar și el îmi repetă:
locul tău nu e aici

dar unde e locul meu
unde, unde?

în oglinzi sunt mereu mai bătrân
în oameni mă simt
ca și cum n-aș mai fi
iar visele se termină mereu
înainte de a începe

îmi place și umbra
dar umbra tace și-și roade lanțul
ceea ce-mi dă de-nțeles
că locul meu nu e aici

cobor în mine
traversez sângele
ca și cum aș traversa
cele șase râuri ce separă
infernul de lumea viilor
ajung la inimă
dar inima îmi răspunde:
locul tău nu e aici

cobor și mai adânc
de undeva, de departe
se aude o voce:

întoarce-te!
locul tău nu e aici

mă întorc
și ajung în spatele măștii
și toți, și toate îmi spun:

acum știi


Șalupe de hârtie

nu demult am găsit o corabie
scufundată în sânge
o amintire lovită
de torpila unui sentiment
răzbunător

avea suprafața
acoperită de colesterol
am scrijelit-o cu unghiile
și i-am aflat numele

era aceeași și aceeași IUBIRE
pe care am simțit-o cândva
când mă căuta cu o blândă adiere
pe la pleoape
și mă săruta
prin fereastra deschisă
a inimii

cum a ajuns acolo
e vina numai și numai a mea
am permis urii
să-mi intre în sânge
lăsându-și doar periscopul
la suprafață
așteptând distanța potrivită
pentru lovitura de grație

acum
cu 50 de șalupe de hârtie
plutind deasupra sângelui
încerc să readuc IUBIREA
pe linia de plutire


Dumitru BRĂNEANU

Poeme de mângâiat sufletul

peste lumea pustiită de coronavirus
vlăguită precum mârțoaga Fefeleagăi
vremea vremuiește veninul viperei
încălzită la sânul lui Anticrist
,,ca un blestem pe timpul insolent”
abisul pare fund de iaduri
curgând în sine până la dizolvare
în edenul săgetat de viitor
se zguduie pereții-n hăuri
de larma izvorâtă din suspine
tăriile se năruie-n sine
scorpii și vipere scapără
prin fracturile timpului
putrezite de umezeala
lumii din noi.


Eu vin ca o ninsoare

Unde ești fiu al ultimei ninsori,
Unde ești mamă a cerului Marie,
Te văd trecând prin ceruri deseori
Lumină rugătoare către Fiul Tău
Când eu vin și vin ca o ninsoare
Dintr-un alt ev uscat de omenie
Disperare de îngeri că veșnic ninge
Peste o mare de gheață tot mai tristă
Peste o mare a bucuriei ce nu există
Rugă de pasăre, credulă, nebună
Ce crede că poate face lumea mai bună
Din coasta gândului sângerând creștin
Ridicăm palate și turnuri de venin
Că nu mai sunt multe fiare în pădure
Necredincioșii nu vor să creadă
Că toate s-au mutat în stradă
În orașele planetei imature
Stă-n slăvi rugina lumii ca-ntr-un stup
Obârșiile tainei s-au istovit în trup
S-abate lumea din calea ei cea dreaptă
Sub foșnetul vremii se destramă-n faptă
Bucăți se face de-atâtea frunți bătută
Și peste toate la pândă neagra doamnă mută.
Unde ești Fiu al ultimei ninsori
Neputincioși pornim spre Tine Tată
Din lumea aceasta crucificată
Să nu murim în ea de două ori.


Ploaie sihastră

În icoana numelui tău
o mână nevăzută
seamănă neliniști
ploaie târzie de vară
sihăstrită în ochii tăi
veșnicia dragostei
prinde contur ca o chemare
ce te face tot mai frumoasă
desculță îmbujorată
prin noroiul social
cu umerii albi de crin.


Strada singurătății

Încă mai port lumina
în zilele fără Tine Doamne
și-mi ajunge cât să încălzesc
oul înfrigurat al zilei
cât embrionul din el
să devină iubire
trandafirul care-mi crește-n piept
sfidează cerurile
e semn că n-am murit
însăși tăcerea Cuvântului
și-a deschis prăvălie
pe strada singurătății
mâinile Tale de copil
adună dimineți
pentru somnul zăpăcit de mistere
din care voi lipsi o vreme.


Veac regăsit

În ce noapte te-am ales
Potecă de patimi
Printr-un veac de singurătate
Ne vom regăsi în zori
Și nimeni putea-va-ne desparte
De prea multă lumină
Eu vin din umbra așteptărilor
Din tine cine m-a chemat
Sat de lacrimă fără leac!


Sens giratoriu

cândva drumurile noastre
s-au intersectat
într-un sens giratoriu
mi-aș fi dorit să fie
capăt de drum
inima mea
cineva un înger un drac
sau chiar vântul jucăuș
a schimbat indicatorul
și tu ai nimerit
în inima altcuiva
de atunci
prin sensul meu giratoriu
trec tot mai puține bucurii
inima mea însângerată
de spinii dezamăgirii!


Noua rătăcire

am să te închid în fiecare vers
să rătăcești tăcută într-un poem
pe rug de zori în straie de cuvânt
să te citesc și apoi să te descânt
din când în când să inventăm un joc
tu cuib de cer eu pasăre de foc
să-mi pară noaptea rătăcire nouă
iubindu-ne sălbatec în piei de rouă.
Fereastra timpului
pe sub fereastra timpului meu
aștept să treci
ca o respirație de înger
ca un cuvânt
în forma unui trup
de care mereu să-mi aduc aminte.


Vasile Alecsandri, Doina Cernica și Dumitru Brăneanu


Constantin SUDITU

mi-aș lua felia de pâine în buzunar/și aș pleca
din lume

am atâtea păcate de făcut simt câteodată
că e normă că de asta înspre viață/de unde
ai fost/ești izgonit

am aflat multe am înțeles cîte ceva cunosc
locuri oameni stăpânesc pârghii balamale roți
și alte animale/trec relativ ușor peste gropi
și focuri aprinse/cînd inima cere pot
să plâng să râd chestii care țin de suflet și rațiune
adică într-o oarecare măsură sunt om

numai că se întâmplă ca uneori toate acestea
să dispară parcă două degete sigure pe ele
umblă prin mine și mă separă de tot ce pot să fiu
trezit ca dintr-o beție să-mi dau seama

că nu mai simt nimic nu mai înțeleg nimic
nu se mai leagă nimic/să mă întreb
de ce trebuie să respir să mănânc să citesc
să cred în ceva

că am senzația de curat de nou de alt venit pe lume
nu printr-o femeie ci prin mine/eu
născut de mine

ei!/într-un asemenea moment ar trebui
să-ți iei felia de pâine și să te cari de aici

cînd eram pe front zilele
refuzau să iasă din apă și din lumină
rămîneau nepăsătoare sub un
strat subțire de speranță

odată am scos baioneta dintr-unul care-mi
semăna să tai pîinea a doua zi
l-am simțit cum începea să se trezească
voia să-și justifice vina

împingea cu mîinile și picioarele mestecam
dădeam cu fruntea în pămînt să plîng
rămas cu ochiul greu pe viață

stai mă acolo să duc și eu ceva acasă
lumea ușoară dintr-o inimă grea îi ziceam
și muream cu fiecare dumicat și înviam
cu fiecare om uitat


Nina-Elena PLOPEANU

Trupul mamei

Călătoream din obligație. În urmă cu o zi aflasem
că a murit mama. Era singura care mă lega de locurile
natale. Tata murise în urmă cu doisprezece ani. De
atunci vizitam foarte rar satul în care mă născusem.
Priveam copacii de pe marginea drumului. Căutam
amintiri în iarba de dincolo de trotuar și nu găseam
niciun sunet, nici o mângâiere, nici o chemare.
Scotoceam printre vremuri trecute nu simțeam decât
amărăciune și tristețe. Eu nu mai aparțineam acelor
locuri. Am ajuns la casa unde până ieri locuise mama.
Porțile erau larg deschise și împodobite cu steaguri mari
aduse de la biserică. Am încercat s-o jelesc pe cea care
îmi dădu-se viață. Am întrebat cu ochii în lacrimi și
voce de litanie „Cine îmi va mai deschide poarta de
acum încolo?” Cum nu am găsit niciun răspuns la
întrebare, am urcat scările camerei în care mama zăcea
întinsă pe catafalc. M-am mirat și m-am întrebat în gând
„De când este mama așa de lungă? În ultimul timp, când
mai trăia încă, o văzusem scundă și adusă de spate.” Ca
să-mi piară nedumerirea, am privit de jur împrejur. Pe
peretele opus se afla un tablou cu fotografii. M-am
apropiat și am revăzut prima fotografie în care alături de
mama și tata apăream și eu. Era o poză veche făcută în
curtea bunicilor în fața unei case acoperită cu șindrilă.
Mama înaltă, cu părul negru și bogat prins în coc, era
îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Tata, cu părul creț
și ochii veseli purta costum negru de ginere. La
picioarele lor un bărbat în vârstă, așezat pe vine, ținea
pe genunchi o fetiță de o șchioapă. Cred că aveam un an
și jumătate. Eram al treilea copil al părinților mei și cel
care, după spusele tatei, le adusese noroc. Da. Mama
mea fusese o femeie frumoasă, înaltă, cu părul ca
antracitul, lung și des pe care și-l împletea în cozi ca
mâna de groase. Când a început să resimtă greutatea
podoabei capilare și-a tăiat din lungimea cozilor și le-a
dăruit unei vecine să-și facă meșe. Când se pieptăna,
mama își strângea părul de pe pieptene și îl punea într-o
față de pernă. „Asta să fie perna pe care să mi-o puneți
sub cap când o să mor. Ai grijă să nu arunci pe oriunde
părul care-ți cade! Pe lumea cealaltă o să bagi mâna și o
să-l scoți din foc.” Nu luam în seamă ce-mi spunea
atunci. „Oare unde o fii perna mamei?” Sub cap am
văzut o pernă luată cu toate celelalte de trebuință de la
firma de pompe funebre de unde fusese cumpărat și
sicriul.
Afară, soțul meu descărca bagajele din
automobil: farfurii, dulciuri, vin, prosoape, covrigi,
lumânări și alte mărunțișuri pentru pomana mamei.
Toată viața fusese o femeie slabă. Nu se omora cu
mâncarea. Vecina căreia îi dăduse cozile, care era mai
tânără și avea forme plinuțe, îi spunea cu invidie „Sițo
ești ca femeia șnur, fără burtă, fără c…!” „Măcar pe
lumea de dincolo să mănânce mai mult și mai bine.”,
mi-am spus privind spre grămada de alimente ce își
făceau loc în cămară.
— Am vorbit cu groparii, mi-a întrerupt reveria
fratele meu mai mare. Mâine dimineață se duc la cimitir
să-i pregătească locul de veci.
Am încuviințat din cap și am intrat în încăperea în
care câteva vecine pregăteau zestrea pe care mama
trebuia s-o ia cu ea peste două zile. Puneau bănuți în
colțul batistelor și îi legau cu ață roșie fără s-o înnoade.
— Când a murit bărbatul meu, am pus monede de
cincizeci de bani nu din astea de zece, a zis cea mai în
vârstă, care, preocupată de ceea ce făcea, nu mă văzuse
intrând.
— Sunt bune și astea, a încercat cealaltă să dreagă
busuiocul. Să aibă țața Sița cu ce să-și plătească vămile.
Spre seară, vecinii s-au strâns cu toții la priveghi. O
priveam pe mama și eram uimită când o vedeam cum
zâmbea la glumele celor din jur. Am servit femeile cu
fursecuri și bărbații cu vin. Nu-mi găseam locul. Intram
și ieșeam gândindu-mă la câte erau de făcut. Aș fi vrut
să-i trimit pe toți acasă, să-mi așez capul în poala mamei
și s-o rog să mă ajute. Trebuia împodobit pomul ce
urma să meargă în fruntea convoiului mortuar. Am
rugat o verișoară să mă îndrume.
— Dacă vreți să duc pomul, să-mi tăiați o ramură
de măr mai subțire. Altfel nu pot. Să-mi cumpărați
găletușă, nu găleată, ca să-mi fie mai ușor. Trebuie să
puneți în el câte nouă din nouă feluri de dulciuri.
— Ba nu. Trebuie zece, un fel pentru înger, a
contrazis-o altcineva.
Am tresărit. Am făcut un calcul sumar și mi-am dat
seama că nu cumpărasem nouăzeci, nici măcar optzeci
și unu de pachete. Mi-am revenit când mi-am adus
aminte că o fată mai tânără căreia îi murise mama de
curând mi-a adus două cutii, una avea cornuri cu
ciocolată, iar cealaltă alte prăjiturele. „Sunt salvată.”,
mi-am zis arătându-i cutiile.
— Sunt bune?
— Sunt foarte bune.
SPAȚII CULTURALE nr. 72, sept./ oct. 2020
18
— Nu sunt prea multe? Spuneai că pomul nu
trebuie să fie prea greu.
— N-o să fie, n-o să fie!
În ziua a doua spre prânz, fratele meu mai mare
a venit să mă întrebe:
— Auzi, în care parte a fost îngropat tata? În stânga
sau în dreapta?
— În stânga. De ce?
— Groparii au încurcat locul. În loc să sape în
dreapta, au săpat în stânga și l-au găsit pe bătrân. Încă
nu era putrezit, era mumificat. Câți ani au trecut de când
a murit?
— Doisprezece!
— L-au rupt ei în bucăți și am băgat rămășițele în
niște saci pe care or să-i pună deasupra coșciugului
mamei.
— Dar cum de n-a putrezit după atâția ani?
— Uite așa, n-a putrezit!
Am făcut ochii mari și mi-am amintit că tata a murit
în iulie. Ca să nu se strice, o rudă, infirmieră la spital, îi
făcuse injecții cu formol.
— O să trebuiască să-i faceți și lui pomenile de la
început, ne-a avertizat unul dintre cei care veniseră să-și
ia la revedere de la mama.
— Nu trebuie decât să pună două lumânări în
colivă și să-l pomenească preotul și pe el, l-a completat
un alt vizitator.
— Da. O să scriu pe pomelnic Gheorghe și Sofia,
am încheiat eu discuția.
Îi făcusem tatălui meu pomenile regulat până la un
an. Apoi l-am pomenit doar din când în când. Acum,
când trupul soției sale urma să fie așezat în același
mormânt, îmi reamintise datoria pe care o aveam.
A venit mută lume s-o vadă pe mama. I-au adus
lumânări și garoafe roșii, multe și proaspete. De câtva
timp mama nu se mai îngrija de florile ei. Nu mai avea
flori nici în grădină, nici în ghivece. Mușcatele mamei
nu mai înfloriseră în ultima primăvară a vieții sale. Un
singur trandafir roz din care făcea dulceață se odihnea
gârbovit lângă ulucile gardului. Abia apucam s-o mai
văd pe mama. Nu mai aveam loc lângă ea. Am putut,
totuși, să observ că buzele mamei nu mai zâmbeau. Pe
măsură ce se apropia înmormântarea chipul mamei
devenea trist. Eu nu aveam timp să stau lângă mama și
s-o întreb de ce nu se bucură că o să se întâlnească din
nou cu tata, că vor sta în același loc și vor împărți un
covrig, vor mânca din aceeași farfurie, vor bea din
același pahar, vor dormi pe aceeași pernă și se vor înveli
cu aceeași pătură.
A venit duhovnicul s-o scoată pe mama din casa pe
care o iubea atât de mult. Eu n-am văzut când au dus-o
în mașina mortuară. Alergam cu trupul din grâu al
mamei spre locul unde se aflau pachetele cu mâncarea
pentru pomană să le sfințească preotul. N-am putut s-o
jelesc pe mama când au scos-o din casa pe care o
clădise cu mâinile sale și cu mâinile bărbatului său.
Mergeam în tăcere în urma mamei către cimitir.
Era un februarie neobișnuit de cald. Cred că se
încălzise, în sfârșit, și mama. În ultimele ierni se tot
plângea că-i este frig, că lemnele sunt scumpe și proaste
și că pensia de urmaș nu-i ajunge. Cortegiul funerar se
oprea la răspântii. Bărbații din familia mamei aruncau
cu monede. Voiam s-o întreb: „Mamă îți sunt de ajuns
banii?”
Cei doi preoți ai satului au făcut o slujbă lungă și
frumoasă. Mama avea multe rude. Erau cu toții la
căpătâiul ei. În discursul de la sfârșit, duhovnicul mamei
a amintit că „a fost o femeie cumsecade, o bună
creștină, care nu s-a certat niciodată cu nimeni”. „S-a
certat destul cu tata, cât a trăit.”, am gândit eu obosită de
dimensiunea slujbei și îngrijorată că trebuia să am
putere să dau fiecărei persoane farfuriile pregătite la
biserică în dimineața înmormântării. „Or să-mi ajungă?
Trebuie să dau și la bărbați și la femei, și pentru
Gheorghe și pentru Sofia, așa cum fuseseră pomeniți de
preoți.” Am sărutat icoana și mâna mamei și m-am
îndreptat grăbită spre masa cu vase. Soțul meu dădea
fiecăruia covrigul și lumânarea. Câteva femei din sat au
ținut să-mi amintească că fusesem colegă de clasă cu
fetele lor. Am dat din cap și le-am mulțumit că, deși
erau bătrâne și suferinde, au ținut s-o însoțească pe
mama pe ultimul drum. Prin minte îmi treceau imagini
din urmă cu cinzeci de ani. Curtea școlii era plină de
copii și părinți, mai multe mame, desigur, asistau la
serbarea de sfârșit de an când se făcea și premierea.
Mama în brațe cu fratele meu mai mic era felicitată de
consătene pentru deșteptăciunea și cumințenia mea.
„Sunt fericită, mamă, că ți-am adus atât de multe
bucurii, deși, uneori, erai greu de mulțumit.”, mi-am
spus privind bulgării mari și grei ce se prăvăleau peste
sicriul mamei și peste sacii cu osemintele tatei. În timp
ce îmbrățișam crucea de piatră și sărutam fotografia
celor doi, am simțit în gură fierea unei fiice orfane.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share