Spații culturale nr. 72 (14) – Râmnic, mon amour!

Situat în zona infectată a realității, cu mănuși, mască și spaime, când sceptic și convins că
asistă la o mascaradă intens mediatizată, când credul peste marginile iertate, gata să se închidă
benevol în sine și între ziduri, râmniceanul de rând nu mai visează la evadări, la mai-binele mereu
promis, nu-și mai trimite nostalgiile pe sub aripi de porumbel cu ramură de măslin în cioc și nici
măcar chemarea dulce-agresivă a zecilor de clopote nu-l mai mână, ca altădată, spre rugăciunea de
grup, la ceasul când straiele de duminică stau să cadă nerăbdătoare din șifonier. Decepția,
debusolarea, confuzia au devenit stări endemice/pandemice, așa că ne uităm cu grijă unii la alții
când ne întâlnim, ne cercetăm cu ochi de medic și de polițist, într-atât de schimbați, încât nici în
oglindă am fi în stare să nu ne mai recunoaștem.
Virusul parșiv afectează profund structura noastră psihică, dar despre acest aspect nu
pomenesc o vorbuliță nici gazetele (mai ocupate cu bălăceala electorală, decât cu naturelul simțitor
al cititorilor), nici posturile de radio-televiziune, de care musai să te ferești, dacă nu vrei să intri în
depresie. Senzația că totul se hotărăște în altă parte, fără voința și știința ta, este mai reală decât
posterele color, mirosul de covrigi, frunzele care anunță căderea verii în toamnă, sirenele de la
ambulanță ori statisticile. Altădată stăpâni pe bruma noastră de existență, descoperim, cu resemnare,
că acel „jelui-m-aș și n-am cui” popular a devenit mai actual ca oricând. Justiția? Poliția? Aleșii
neamului? Medicii? Cine să te asculte, cine să-ți facă dreptate, dacă ai, cine să te vindece, dacă n-ai
(Covid) sau ai (altceva)?
Între timp, spectacolul unui învățământ care se degradează pe zi ce trece, mutat dintr-o
mișcare în virtual, adică în vid și disperare, nu mai miră pe nimeni, doar îi sperie pe cei cu privire în
perspectivă.
Toamna care a început e pustie, rece și tristă, în ciuda zilelor calde, a pieței centrale cu
mormane colorate din import, tot legume și fructe din care doar dacă ai curaj nebun încerci să faci
conserve pentru iarnă, în ciuda zarvei automobilistice și a zecilor de pliante bune să-ți ia ochii și
mințile. Când clopoțelul nu-i mai adună pe copii în curtea școlii, când fețele mici și altădată
îmbujorate se ascund sub măști, când orice apropiere este taxată ca periculoasă, când sălile de clasă
au aspect kafkian și cărțile nu mai valorează nimic, cum poți să spui că e septembrie și că te simți
bine tu, elev, tu, părinte, tu, educator/învățător/profesor? E ca și când nu mai începe nimic și nu mai
contează nimic, dacă până și școala a devenit, din bun al întregului popor, cum se spunea în defuncta
(dar nu de tot) limbă de lemn din dinastia CEAU, o minge aruncată peste fileu politic, din rațiuni
oculte, care te duc cu gândul la conspirații și la alte bazaconii.
Tabloul de toamnă râmnicean nu mai seamănă cu cel cunoscut, nu mai are romantismul desuet
și molatic al provinciei care intră în foșnet și somn, în bogăția de aur și rugină a parcurilor, sub cerul
încă limpede și de un albastru neasemuit de înalt. E ceva bolnav în atmosferă, în suflet, e ca și când
ai sta tot timpul în spatele unei ferestre murdare, crezând că privești și vezi ceea ce este. De fapt,
vezi doar partea de deasupra a unei realități mai presus de tine, pe care n-ai cum s-o cureți, n-ai cum
s-o faci transparentă, n-ai cum s-o iei în stăpânire.
Zicea un amic suficient de bătrân ca să nu-i mai pese de fleacuri mediatice: „Suntem în război,
dar ăștia nu vor să recunoască!”. N-am întrebat „care ăștia?”, fiindcă nu-mi plac întrebările retorice.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share