Spații culturale nr. 72 (11)

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Se plimbă tăcerea prin gânduri

Umbre de fantome fâlfâie prin castel.

Trec dintr-o cameră într-alta cu volte
de aer în mişcare.

Uşile se deschid singure şi se aude
cum prind putere.

Pereţi par a fi liniştiţi.

Simt cum noaptea se curbează, cum se stinge.

Stelele îşi îngroapă-n bolta cerului colţurile
fiecare-şi ocupă locul în constelaţia veche.

Se plimbă tăcerea prin gânduri
luna le grăbeşte.

De lumina lor m-ar găsi împreună cu tine
ar fi o minune.

Noaptea ajunsă pe buza rece a izvoarelor
se crapă sub greutatea dimineţii,
soarele dă din vâsle să sosească
de dincolo de mări.


Muşcam nemilos cu gura din timp

Aşteptam să mă nasc dintr-odată
într-o limbă vorbită de frunze
departe de coastele flexibile ale mamei
din care m-am desprins înainte de a păşi
peste alte lucruri pe care le învăţ.

Muşcam nemilos cu gura din timp,
cuvintele mi se păreau o hrană sfărâmicioasă
cu nervurile înfipte între dinţi.
Vedeam lumina înclinată şi dulce
cum se absoarbe brusc în trup
şi se risipeşte prin oasele albe.

Ca un sunet vertical se ridică
strigătul rupt de cuvinte, îndepărtatul ecou
sosit pe sub cerul de vis în stele,
să vadă de ce moartea vine pe sărite
la oamenii de pe pământ.


Valentina BECART

„sunt fila albă care-ți aparține”…

Poeta Maria Ieva aduce în lumina tiparului
volumul de poezie ,,În sfârșit fluture”, la editura
Absolut, București în 2016.
Câteva date autobiografice. Născută în data de 4
august 1975, în comuna Bozovici, jud. Caraș-Severin.
Este absolventă a Facultății de Economie și de
Administrare a Afacerilor – Universitatea de Vest,
Timișoara. Amintim câteva cărți publicate: Alfabetul
mirării, (poezie) ed. Opera, București, 2012; Poeme cu
îngeri, (poezie) ed. Absolut, București, 2013; Jurnalul
proiectului 156 A (roman), Absolut, București, 2014;
Femeia de la capătul mâinii, (poezie) ed. Absolut,
București, 2014; Sub semnul crucii, (poezie) ed.
Absolut, București, 2015; Poarta de la marginea
cerului (roman), ed. Absolut, București, 2015; Spre
omul din vis, (poezie) ed. Absolut, București, 2017;
Foșnetul umbrei, (poezie) ed. Absolut, București, 2017;
Pe urma unei stele, (poezie) ed. Absolut, București,
2018; Ecoul zborului, (poezie) ed. Absolut, București,
2019; Diminețile sfinților, (poezie) ed. Absolut,
București, 2019.
Publică pe diferite site-uri literare, în reviste,
(debut în revista Boem@2011) este redactor la revista
Boem@ (2-13 -2017) și la revista Helipolis (2016).
Apare în diferite antologii de grup. Membră a Ligii
Scriitorilor Români din septembrie 2015.
Elemente caracteristice volumului ,,În sfârșit
fluture”: lirism delicat, nostalgie blândă, dorința de
ideal, de regăsire a paradisului pierdut, de transcendere,
de comuniune cu absolutul, estetica expresiei poetice.
Devotată clasicismului, cultivă versul clasic, astfel că
ritmul și rima conferă savoare și muzicalitate
cuvântului prins în albul foii. Poeta Maria Ieva se află
undeva între cer și pământ, ,,imperfectă formă” care
tinde spre transformare și devenire. Dacă nu înger…
măcar fluture! Din întregul volum răzbate glasul iubirii,
când limpede, ca cerul de vară, când tulburător ca-n
preajma unei furtuni. Cea care trece prin toate stările, de
la agonie la extaz, este inima, mereu prinsă în vâltoarea
lucrurilor lumești.
,,Mă iartă inimă, te rog, de poți!/ Hai să ieșim la
malul unei nopți!/ Prea multe cuie-n tine am bătut/ Și
m-ai răbdat chiar dacă te-au durut.” (Mă iartă, inimă,
te rog, de poți). În momente de mare cumpănă, poeta
își pune speranța în divinitate: ,,Degeaba muști din mine
hămesită,/ Nu mă mai tem, de El mă simt iubită!
(Umbrele morții). Adesea, răzbate o dorință de zbor
,,m-am înălțat în zbor și să mă întorc nu știu” – de
întâlnire cu sinele ,,dincolo de mine, cu mine mă
întâlnesc” – acolo unde ,,Fântânile celeste mă cheamă
să iubesc,/ Nemărginirea zării din lacrima de Tată”!
(Eu nu mai sunt din lume).
,,Iubirea de lumină și cuvânt” cunoaște o adevărată
descătușare. Lângă cel iubit trăirile poetei se schimbă,
totul pare scăpat de sub control: ,,Tu-mi ești lumină, și
înger, și zeu,/ Ești mirele meu din visuri promise”
(Versuri rescrise). Câteva exemple de expresii poetice
de mare rafinament, metafore deosebite: ,,și-mi va săpa
ferestre-n arcadele de fum”; ,,într-un poem cu îngeri au
locuit 2 prunci”; ,,m-am spovedit unei lumini”; ,,Să-mi
scutur din pleoape târziu înserarea”; ,,Să mă întind
spre tine ca un arc”; ,,Ca nuferii să-mi crească pe
retine”; ,,Și aripile albe ce ne-au înmugurit”; ,,S-aprindem
lumina pe muchii de zor”; ,,Ca un arcuș ce
mângâie o rană”; ,,S-aluneci ca un șir în carnea albă”;
,,Din gene-mi curge toamna, cuvintele-au tăcut” etc…
Pentru a scrie un poem e nevoie de inspirație, de grația
divină. Lumina fragilă care pâlpâie deasupra foii albe
așteaptă smerită.
,,De mori o zi, nu-ți folosește la nimic,/ Poemul nu
se naște la-ntâmplare,/ Mă pregătesc să mor de tot și
mă ridic,/ Să-ntind aripa dincolo de zare”… (Cu luna
coborâtă în piept). Acuratețea expresiei adaugă un plus
de noblețe trăirilor izvorâte din adâncuri tăinuite.
Temele întâlnite în volum sunt variate: dragostea,
dorul, zborul, dezmărginirea, tristețea, visul, trecerea
tipului etc. Cele mai multe versuri sunt închinate iubirii.
Dragostea este pentru poetă însăși rațiunea de a fi, de a
întâmpina zorii cu zâmbetul pe buze. Poeta invocă
iubirea, o așteaptă cu nerăbdare: ,,Să-mi pui pe frunte
cercul iubirii nesfârșite” și-i cere iubitului; ,,Pictează-mă
de vrei în titlul unei cărți,/ Pictează-mă pe-o frunză,
pe raza cea mai pură,/ Pictează-mă în tine, pe dosul
unei hărți,/ Sărută-mă pe ochi, sărută-mă pe gură…”
(Pictează-mă).
Iubirea este o stare inefabilă, face sufletul să
vibreze: ,,M-atingi, vibrez, sunt coarda unei harpe/ Și
simt cum n-am crezut să simt vreodată”… ( La granița
cu mine).
Dar ,,Cel mai frumos dar” sunt ,,mâinile care știu
să iubească,/ Cel mai frumos izvor de lumină -/ Șoaptele
tale-n tăcere deplină”. Și ce poate fi mai încântător
decât această declarație de dragoste: ,,Mi-e dor iubite, și
tot mai dor,/ Ești primăvara din privirea mea,/ Mi-e dor
iubitule, și iar mi-e dor,/ Poemele ce le citești în ea.”
(Tot mai dor). Metafora, folosită ca instrument stilistic,
deține forța secretă care înnobilează și lărgește gama
sensibilității poetice. Alte exemple de metafore
reverberante, încărcate de sensuri: ,,Tu mi-ai trimis
lumina de la magi / Ca nuferii să-mi crească pe retine”;
,,Să strângem în pumni culori pastelate,/ Agheasmă din
nori și mir de pe stele”; ,,Să-mi crească din iris aripa
cea nouă,/ Să-ți fiu o lumină, să-mi fii izbăvire” etc.
Poeta nu este străină de suferință. Sunt destule nopți de
zbucium, de așteptare, de tristețe, când ,,aorta”
zvâcnește la fiecare ticăit de ceas. Nu putem trece cu
vederea momentele de reverie și visare, de acea dorință
nestăvilită de a se detașa de realul imediat: ,,Da, am ales
să locuiesc sub stele,/ Să mă îmbrac în roua dimineții,/
Din puf de păpădie fac castele,/ Și simt frumos, așa cum
simt poeții.” (Lacrimi zâmbitoare). Prin intermediul
poeziei, Maria Ieva încearcă să se regăsească pe sine, să
recupereze acel spațiu al purității, îngemănându-se,
adesea, cu cerul, cu soarele, luna, stelele, cu
nemărginirea. Spiritul poetei tinde spre verticalitate,
spre eliberarea din spațiu finit. Dar cine nu râvnește
măcar o clipă la comuniunea cu transcendentul, cu
spațiul tainic al nefăcutului? Călătoriile imaginare îi
oferă clipe extatice eliberatoare. Reflexivă, uneori,
bogată în simboluri, poezia ne arată o poetă stăpână pe
mijloacele de expresie, ajunsă la o maturitate stilistică.
Exemple de câteva versuri care îți umplu sufletul de
emoție și blândă înfiorare: ,,Cuprinde-mi și gândul și
mâna-ntre mâini,/ Prin galaxii neumblate ia-mă cu
tine,/ Voi pune iubirea-n pocale de crini,/ Acolo, în cer,
nu există un mâine”… (Gând rătăcit).
Lirismul subtil migrează în spații noi unde jocul
liber al imaginației nu cunoaște bariere. Fascinată de
ancestral, poeta năzuiește să găsească – într-un târziu –
sursa originală a spiritului. În întregul volum găsim
expresii de mare delicatețe, întrezărind în aura lor
sufletu-i ceremonios care se confesează cu sfială, ca în
fața unei icoane. Substanța poetică se condensează,
purificându-se de formele goale. Prin nedefinitele culori
matinale își deschide sufletul, suflet în care a pus ,,un
zâmbet dis-de-dimineață”. ,,în brațe întinse strâng
lumina / Și Dumnezeu îmi este mângâiere”. Urmând
firul de lumină… Maria Ieva speră să descopere
adevăratul sens al lucrurilor, adevărata esență a Sinelui.
Între plinuri și goluri se află trăirea poetei, aceasta
având conștiința perisabilității lucrurilor, dar și dorința
durabilității lor. ,,Vom pleca acum sau mâine,/ De plecat
plecăm oricum,/ Din ce-am fost nu va rămâne/ Decât
colbul de pe drum:” (Vom pleca).
Omul nu reușește să-și depășească condiția de
,,prizonier al timpului limitat”, astfel că poeta înalță,
deseori, rugăciuni către divinitate, sperând într-o
salvare: ,,De-acuma zboru-mi aparține,/ Nu te mai cânt
în versul meu/ Și nu mai sunt a ta minune,/ Azi m-am
întors la Dumnezeu” (O inimă din păpădie).
De multe ori, descoperim în lumina versurilor și
umbra unui gând tensionat, temător: ,,Să-ți închin
durerea, dorul ce mă arde,/ Să-mi redai speranța
dimineții calde” (Viu spre absolut). Înfrângerile,
tristețile, melancoliile sunt învăluite într-o sensibilitate
rafinată – departe de a deveni captive sfâșierilor abisale.
,,De ce se-aude ceasul lăcrimând/ Purtând iubirea
ultimului gând?” (Către apus). Imaginile artistice,
rezultat al unui spirit creator rafinat surprind în mod
plăcut cititorul: ,,În noaptea asta te-am chemat și eu/ Să
îți culegi, tu, macul înflorit,/ Dar ai tăcut cum tace
Dumnezeu/ Când ne privește blând și liniștit” (În
noaptea asta).
Versurile scot în evidență imaginația debordantă,
complexitatea și libertatea de creație a spiritului. O
lumină tandră și mângâietoare se revarsă peste toate –
chiar și atunci când viața rănește. Situată într-un spațiu
al sensibilității, strecurându-se printre idei, poeta
invadează matca semnificațiilor, adâncind albia sau
erodând malurile în căutarea și descifrarea ,,marilor
taine”. Fără împlinirea și împărtășirea iubirii sufletul
rămâne ca o navă plină cu bogății care plutește în derivă
pe ape învolburate. Și ne întrebăm, de multe ori, cum
poate fi întâmpinată iubirea? Ne spune chiar poeta: ,,,Cu
visuri tremurânde, cu pasul mic, smerit,/ Cu buzele
flămânde, cu dor neostoit,/ Cu umbra răsucită mai sus
de cotul stâng,/ Când m-am lăsat iubită, am încetat să
plâng” (Ți-am scris). Nu-mi rămâne decât să las
cititorul să descopere trăirile poetei Maria Ieva la care
,,literele s-au transformat în stele, stelele sau
preschimbat în păsări” (Pe dinăuntru).


Tudor CICU

Oglinda în care ne privim

Într-un pamflet este atâta sarcasm, câte „ghiulele”
sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac, vorbind
despre pamflet. La urma urmelor, pamfletul este un text
de cuvinte „nevinovat”, dar care te poate târî „în
drojdiile și poșircile purulente” ale momentului, cum
zicea Tudor Arghezi. Ca formă de exprimare artistică,
ori gen literar, pamfletul este unul dintre punctele în
care scriitura literară și cea jurnalistică se intersectează.
DEX-ul ne explică și el, cum „pamfletul este o specie
literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în
care scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții
politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături
de caracter ale unei persoane etc.” Dar în pamflet,
făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât
inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză,
cu atât inspiri o „bunăvoință” mai puțin înțeleasă din
partea susținătorilor acelei cauze. Și asta, pentru că
ironia, caracteristica de bază a pamfletului, a constituit,
încă de la începuturile acestei specii literare, un mijloc
eficient (speculând cu violență aspectele negative ale
realității) de atragere a atenției asupra anumitor
probleme sociale și politice, anumite vicii ale unor
persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații,
de eradicare a acestora. Cu „Pamfleții de marț’ … și alte
Cele, Triste și Vesele” (apărută la Editgraph Buzău,
2020), autorul ei, Dan Dinu, ține să ne precizeze că
„aceasta este o nakazanie, adecă învățătură și certare
celor mari și puternici”, un fel de scut iluzoriu al scrierii
în „ordinea” unei societăți plecate pe arătură – „pe care
pamfletarul vine să o tulbure cu zurba lui de vorbe, pe
care oricum nu le bagă nimeni în seamă”. Dar, vorba
latinului, râzând îndreptăm moravurile, așa că „luând
faptul divers la trântă și prezentând-ul precum în
oglinzile de bâlci, deformat, hazliu, dar recognoscibil,
identificabil, gata de arătat cu degetul…”, să pornim și
noi la drum. Nu de alta, dar în această carte cititorul va
găsi un autor tot mai stăpân pe poveste, degajat și
dezinvolt, alteori malițios și un fin moralist ironic pus
pe glume. Pamfletarul își extinde cu dezinvoltură sfera
investigațiilor în spațiul politic vorbindu-ne cu umor
despre starea actuală a națiunii noastre cu drept de vot:
„după deziluzia Iohannis, și nu a am fost singurul
cuprins de lehamite, absenteismul a fost marca ultimelor
alegeri”. Despre starea spitalelor în democrația mult
slăvită, după o documentare ce nu ține de senzațional, ci
de un firesc al nefirescului ce frizează absurdul, arată că
„într-o săptămână de spitalizare am strâns material cât
să scriu un roman…”, pentru că peste tot, în spitale, e un
haos sanitar și „în loc de măsuri țintite s-a procedat la
ascunderea gunoiului sub preș”. Astfel, sunt luate la
țintă mai toate domeniile infestate de corupție și
nedreptate. De exemplu: un prim șoc, când intri în urbe
dinspre Valea Buzăului, este strada Transilvaniei,
întrucât „cum vii de pe Valea Buzăului, în zdrăngănit de
osii și bielete, de-ți behăie mașina precum o târlă de
ovine”, te și trezești la realitatea cotidiană, vrând-nevrând.
Apoi sunt fixate ca într-un insectar: justiția
(„am rămas oaia neagră a Evropei… singurii cu MCV-ul
încă agățat de coadă„); mascarada alegerilor („te vaiți de
șvaițerul din buget și mai promulgi o salvă de speciale,
ia la mită electorală, neamule!”); clientela politică (ca în
cupletul lui Tănase: „pleac-ai noștri, vin ai noștri, noi
rămânem tot ca proștii”); pușcăriile „devenite pentru
unii hotel de lux” etc. Prudent, autorul dă și un răspuns
indirect întrebării „de ce fug românii din țară?”,
evocând povestea unei familii a unei gimnaste buzoiene,
„care nicio clipă n-au fost tentați, chiar în momente de
disperare, să revină la sânul țării mamă” (fugiseră din
Siria, unde încropiseră o afacere, după războiul civil
adus de primăvara irakiană, undeva prin Islanda).
Realitatea din care mușcă autorul în pamflete, ca una
alterată și care ne privește pe toți, este prezentată cu
umor, dar unul de natură specială, iar râsul nostru
devine un rictus de lehamite și disperare: „românii
aruncă resturile alimentare pe marginea drumurilor, fără
să folosească pubelele de gunoi. <Merg, mănâncă, aruncă> a spus premierul bulgar despre vizitatorii ce
contribuie altminteri la PIB-ul Bulgariei”. Și la un
moment dat îți și pui întrebarea, odată cu autorul acestor
pamflete: oare chiar s-a dorit o Românie fără apărare în
toate domeniile? și care să poată fi controlată de alții
știind că noi tot „votăm răul mai mic, punem ștampila
emoțional, visceral, sau la nimereală”?
Câteva titluri ale textelor cuprinse în această carte de
pamflete atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul,
poanta și alte artificii literare atenția cititorului. În
pamfletul „Rățușca lui Andersen și Simona Halep”, se
șarjează grotesc și monstruos la adresa unor politicieni
ai momentului: „s-a lăcomit madam Firea să ia caimacul
și s-a fript ca Moromete cu mămăliga fierbinte!” A
dispărut politicianismul și a răsărit propagandismul
unora, că trebuie să mănânce și gura lor ceva pe seama
victoriei lui Halep, nu? Cum știm că s-a și exagerat cu
spectacolul de pe Arena Națională: „Țiriac s-a apucat de
analize tehnico-tactice în public… despre Iohannis ce să
zic, el chiar nu putea rata ocazia de vreme ce au stârnit
alții valul… dar de ce s-a băgat și Patriarhia pe felie, mai
greu de înțeles”. În altele, cum este schița „Drăcilă,
Docilă și Somnorilă, basm de adormit naivii”, autorul
face portrete, fixează situații și comportamente,
înfierând oportunismul, naivitatea sau chiar prostia
devenită de poveste. Și astfel, ca în orice poveste, aflăm
despre Orbănilă „că e mai bun la zdrăngănit cobza decât
la potcovit purecii”. Și asta în plină desfășurare a
frumosului basm, că „era pe vremea de se luau de gât
lupii cu mieii de se sărutau, se înghesuiau destui la
plăcinte… și mulți strigară să se ducă Drăcilă de-a
berbeleacul unde a înțărcat mutu iapa”. Și nu avem cum
să nu ne oprim oleacă și pe la proza semiscurtisimă și
satirică, chipurile fără intenții moralizatoare, dar parcă
scrisă în colb de cronici vechi: „Iohaneus Vodă
Reînscăunatul, vătaf Drăgnilă Zăbrelitul, Orbilă
Mână-Seacă, și de restul norod”. Parodiind cu
excelență o lume în degradare, când malițios, când
îngăduitor, autorul pudrează discret cu armele
pamfletului de moravuri, reflecția morală în corpul
narațiunii cu accent satiric, pentru că „fu însemnat anulu
de această mărire, care unora le tulbură mințile și se
crezură mai presus, pe atât avea să se sfârșească prost,
de ziceai că s-a întors mașina lumii, s-a întors cu susul
în gios…”. Și ce mai aflăm noi: că „biv vel logofătul
Drăgnilă a luat calea ferecată a temniței, și a lăsat pe
mărirea lui o paiață Dăncilă ce râdeau oamenii ca la
comedii, că numai cu oiștea-n gard mergea…”. Iar la
după cum bătu vânt de vremuri noi, alții veniți (musai
hămesiți) „înțeleseră că tot noi, adecă dânșii au acum
pita și brișca, iară de norod uită toți…”
Și cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul
grav al naratorului aproape nimic din ce se narează nu
ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se
cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o
lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi
fanariote, mai există undeva „o Românie, aia aparent
tăcută, de care uită mai mereu politicienii, aceea
fojgăită, colbuită, șuie/amăruie, țara omului cu grijă
pentru pâinea pe care trebuie să o pună pe masa
familiei!”. Că parcă românului, atât îi mai lipsea: „tichia
de mărgăritar” – dar umorul, hazul de necaz, în vremuri
de „schimbare, reformă, meritocrație, alea alea”…
„râsul, fie el și străveziu pică mai bine la fiere decât
rictusul înghețat în colțul gurii”. Mai ales când și tu,
cititorule, ai fost contemporan cu aceste personaje care
s-au umplut de penibil „precum Făt Frumos fiul Iepei”,
iar „Baba Cloanța se crede zână și joacă șotron”, asta ca
s-o dăm și pe povești, fiindcă oglinda în care ne privim
cu toții, prin această frumoasă carte de pamflete, nu-i
deloc confortabilă.


Simona TRIFU

Patima cheilor. Zbucium și onoare

Enigmaticul ascunde efluvii de sentimente într-o
împietrire nu doar carnală, ci într-un soi de izolare
benefică, întru concentrarea energiilor spre o glorie al
cărei contur doar se întrezărește și pentru care la
momentul actual ar fi o impietate să ai curajul să o
declami. Gloria se opune porțiilor de sensibilitate
umană, gloria generează cutremure sociale sau
interioare, invazii tumultoase de sentimente, care s-ar
putea revărsa în cascadă și ar lua locul puterii în forma
ei brută. Idealizări, devalorizări, furtuni de trăiri încuiate
și doar cheile ce le mai cunosc amprenta…. Lacăte pe
veci închise, în vecinătatea unei Sene pierdută în
deznădejde.
Robia sentimentelor este povară, temnița devine tot
mai mică și insuficientă, metabolism anaerob al
dorințelor ce se consumă în sine, chei ce nu fac față,
chei ce se revoltă, chei pe care tumultul știe să le
eludeze. Cu toții avem nevoie de oglinzi care să ne
reflecte interiorul, atunci când devastarea unei cascade
de melancolie perfect deghizată irumpe și transcende
orice Self dibaci construit pentru exterior și orice
realitate palpabilă, în care funcționăm impecabil.
În singurătate, oglinda e singurul adevăr redutabil,
singura formă de speranță pentru glorie așa cum fiecare
dintre noi și-o reprezintă, o glorie strigată sau mută, o
glorie împărtășită sau chinuită sub invazia cheilor ce o
zăgăzuiesc.
A lega și a dezlega pentru a te simți viu, pentru a
zăgăzui sau a transcende, pentru a lăsa să se vadă din
tine doar ceea ce face sens în oglinda lacului. Legenda
spune că Narcis s-a privit în oglindă, unde a regăsit un
chip răvășit de durere. Întrebarea eternă și dilema
psihanalizei în dinamica narcisismului primar este dacă
Narcis, privind suferința reflectată în apă, știe sau nu
știe că aceasta îi aparține, că ceea ce vede este
însuși Eu.
Câți din poeți știu cu adevărat și își asumă
parabolele pe care înșiși le creează? Unde începe și
unde se termină norul anatemei? Și cât de mult
mecanismul izolării este și va rămâne redutabil, și care
este prețul redutei? Suprimarea patimilor?
Recrudescența lor într-o dinamică masochistă, unde
interzisul augmentează senzorialul și erotismul șuntează
carnalitatea într-un senzorium hiperbolizat, care ne
modifică amintirile?
Raportul dintre patimă și fericire este unul
ancestral, iluzia fiind doar un spațiu tranzițional în care
ne creăm bijuterii filigranate, pentru a putea să ne
porționăm plăcerea. Raționalul domină ființa până
trezește trăiri crude, un preț prea mare al conținerii
prin măști, fâșii, zaț de cafea uitată, totul dedicat unei
așteptări.
Oare ce dispare și reapare în această dinamică?
Viul în versiunea lui heterogenă? Forța sublimării?
Conduita amânării și masochismul adiacent, care se
zbate să descopere cheia potrivită? Patima cheilor,
cartea lui Octavian Mihalcea, este o odă în sine, adusă
putinței de conținerea a unei forțe pulsionale de o
anvergură a cărei revărsare ar uimi filozofii de căpătâi
sau relicve ale unor religii ce stau cuminți în mătci prea
bine cunoscute. Cheile părăsesc o temniță mică și
sumbră, devin pe neașteptate filigranate pentru palate
dramatice, cu oglinzi în care fiecare fragment de Eu
devine o personalitate în sine, cu propriul drept la
glorie. Alfabetul treptelor aurii este certitudinea onoarei
cu care pașii întru devenire fac sens. Mândria unui
covor roșu, trăirea de beatitudine la stăpânirea trofeică a
unei izbânzi, savoarea de a urca treptele unei Opere
investite cu magna cum laude a unor inconștiente cu
răsunet ancestral…
Treceri bruște de la idealizare la devalorizare
conduc spre muchia haosului, acolo unde serile primesc
curcubeie, dorințe, o lună neagră, o lună roșie și
așteptarea unui soare înălțat la miezul nopții, în haine
glorioase, în adorație de cupru și inele saturniene. Ochi
bătrâni atotștiutori, care au înmagazinat generații de
dorințe germinatorii, a căror incubare privește un timp
arcuit, atunci când dosare Z freudiene se vor deschide
pentru noi toți. Așteptări inefabile, așteptări
implacabile. Spaime și ghemuiri. Și ursulețul Kung Fu
Panda, în așteptarea ardentă a secretului transmis
transgenerațional, acolo unde vei găsi cuvântul ce
exprimă adevărul. Uimirea mută a descoperirii unei foi
albe, în care inconștientul colectiv transmite ceea ce tu
însuți ai încrustat în geneticul pe care încă nu ți l-ai
cunoscut.
Filonul gloriei este în noi. Accederea la glorie este
particulară și sacră. Și asta o face memorabilă. Cheile
nu au taine, deși acesta ar fi sensul comun pe cercul
semnificat – semnificant. Cheile au patimi și temniceri
avizi de sadism, imuabili și desfrânați în a păzi lagăre de
concentrare. Masivă mobilizare de forțe pentru a stăpâni
candoarea și sensibilitatea cuiva care caută oglinzi
concave, oglinzi convexe, oglinzi ciobite, oglinzi în care
fete cu părul bălai își cheamă luceferi de noapte, oglinzi
în care tineri vajnici se întruchipează în Le Cid, oglinzi
incapabile să reflecte gloria, atunci când nu știi care sunt
căile optime să accezi la sacralitatea din tine.
După parfumul destinului și traversarea bulgărilor
încinși, o cheie răzleață va găsi drumului, singurul drum
către eternitate, acela pentru care onoarea noastră se
cheamă literatură. Restul e viața, nu mai contează…


Valeria MANTA TĂICUȚU

Liniștea moale a singurătății

Însemnările din 2015-2017 se concentrează, în
bună parte, pe câte un „tablou elegiac”, Liliana Rus, fire
de poetă cu sensibilități aparte, încercând să găsească,
pe parcursul fiecărei zile, câte o „oază de
liniște și lumină”, dar și frumuseți „parcă
neatinse de lumea reală. Curate și albe,
ca la început de lume” (pag. 10).
Când stai, ca Dima („Îl privesc din spate”),
„adăpostit de tăcere”, percepi altfel lumea
înconjurătoare, ești capabil să extragi esența ei,
dincolo de mișcările haotice, de neînțeles uneori, ale
realității. Fiecare secundă, pare a spune Liliana Rus, are
înălțimea și sonoritatea pe care ești capabil să i le
atribui, dacă te desprinzi din „plasa sonurilor
necunoscute, îndepărtate” (pag. 11) și te afunzi în
meditație, cu câte o amintire trăgându-te, ca o „plută-înger”,
spre partea senină a zilelor și a nopților. „Timpul
trebuie strunit” (pag. 13), împărțit între lecturi și
rugăciune, într-o izolare suportată cu decență; portretul
autoarei se compune discret, fără cosmetizări inutile,
fără camuflaj, dar și fără sentimentalismele inerente
unor notații care nu sunt neapărat destinate tiparului;
asemenea lui Pavel Șușară (v. „Amore More Ore Re”),
Liliana Rus face „căutări în cămările boltite ale
sufletului” (pag. 19) și, atunci când se referă la creația
proprie, poate fi nemiloasă: „Toată după-amiaza am citit
și am recitit poeziile din grupajul prezentat la Club. Ca
un torent am intrat în ele. Cu umilință am dat la o parte
crusta și am privit înapoi spre mine, cea de acum zece
ani, care mai bine și-ar fi tăiat din carne decât să taie un
cuvânt din text. Un biet cuvânt care ar fi prăbușit
poemul cu totul” (pag. 21).
Poeta care nu știe să trăiască periculos, care nu
caută tensiunea și vrajba, ci partea olimpian-senină a
vieții literare, află bucuriile simple ale unui trai
semiascetic (motivat de boală, dar și de ușoare ispite ale
spațiului confortabil închis), printre cărți, tablouri și
emisiuni Tv. care-i satisfac gustul pentru bine, frumos și
adevăr, în cea mai bună tradiție clasică. O carte de Nora
Iuga, un volum editat de Denisa Comănescu, un reportaj
de suflet pe postul „Trinitas” par mai valoroase decât
ieșirile într-o agora unde, de altfel, n-ai cum găsi
metode „de limpezit inima”. Refuzând „luciditatea
nesănătoasă” (pag. 46) și încercând, prin gândire
pozitivă, să biruiască suferințele trupului, Liliana Rus
nu se vaită, nu-și pune sub lupă boala din oase, ci
recurge la resurse poetice salvatoare: „Vorbeam despre
privighetori. În locul lor, o durere agresivă, pe care nu
mai pot s-o luminez ca altădată. Prezența bolovanului în
cuibul în care ar fi trebuit să sălășluiască numai
privighetorile îmi dă o neclintire de marmură, care numi
este cunoscută. Nu mai pot zbura deasupra
orașului…” (pag. 48-49).
Ca specie literară, jurnalul a încetat de mult să
stea „la graniță” și, fie că este oratoric, poetic sau
dramatic (v. Eugen Simion), nu mai consemnează strict
cronologic ceea ce s-ar putea numi „eveniment”
personal, adică fapte și întâmplări înșiruite în narațiuni
fastidioase, ci, cu destul succes uneori, mișcări
sufletești, aventuri ale spiritului, abordări filosofice ori,
cel mai des, lirice, din care să rezulte profilul complet al
celui care scrie și se scrie. Volumul „de limpezit inima”
este și nu este jurnal, fiind mai simplu să-l încadrăm la
proză poetică, nucleul lui germinativ stând nu în nevoia
de a pune „piedici în calea uitării”, cum se credea
odinioară, ci, mai degrabă, în locuirea firească în și întru
poezie. Faptul că tot ce se întâmplă zilnic este supus
unui proces de decantare nu ridică suspiciuni în privința
sincerității depline a notațiilor. Liliana Rus dă la o parte
crusta de banal a miilor de amănunte care compun o zi
și se oprește, firesc și absolut veridic, la ceea ce
contează cu adevărat: propriul univers, când muzeu,
când bibliotecă, uneori catedrală înaltă, cu icoane,
vitralii și turle atenționând cerul și, întotdeauna, cu
deschidere spre „zumzetul ca de stup al orașului”.
Scrisul pare să implice, în primul rând, intenția
cathartică: limpezește, curăță, împrospătează sufletul, îi
dă acea „liniște moale” (pag. 81) necesară trecerii
senine prin zile, ani și anotimpuri, prin lecturi și, de
acolo, înapoi la „zile de purtat cămașa albă”, „ca să pot
aduna mai multă lumină” (pag. 86). De aceea, poate,
volumul s-ar putea numi și „peisajul deschis al
tulburărilor mele”, paginile consemnând și căutarea
echilibrului, a părții luminoase din lume și din viață, dar
și neliniștea/înfrigurarea acestei căutări, teama de
„somnul necurmat”, de prăbușirea în abis, de pierderea
direcției.
Sinceritatea liminară a paginilor (asemănătoare
aceleia pe care o invoca, atât de vehement, Camil
Petrescu) nu duce la derapaje melodramatice: Liliana
Rus își decantează suferința, nu și-o cenzurează și, fără
intenția de a o poetiza în vreun fel, o înfățișează în
pagini curate și incredibil de calme, chiar și când
„nălucile bolilor” (pag.93) pleacă și se întorc.
*Liliana Rus, „de limpezit inima”, Ed. Brumar,
2020

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share