Spații culturale nr. 69 (9)

Interviu

Marius MANTA în dialog cu Diana GHEORGHIAN

„Realitatea este o proiecție a minții și a idealurilor noastre” (Diana Gheorghian)

Țin să vă mulțumesc încă de acum, în chip deosebit, pentru amabilitatea dumneavoastră de a fi acceptat acest mic schimb de replici care îmi doresc să se concentreze pe filmul „Raliul”. Un ochi critic mi-ar putea lesne reproșa alegerea, indicându-mi eventual alte roluri de-a lungul carierei dumneavoastră, pentru care ați primit distincții deosebite. Cu toate acestea, cumva egoist, mă întorc la filmul menționat, întrebându-vă ce loc ocupă acesta într-o ierarhie personală? Dacă nu mă înșel, a fost al doilea rol ce v-a fost distribuit.
Îmi este greu să fac o ierarhie a filmelor în care am jucat. Consider că fiecare rol al meu reflectă o parte din personalitatea mea. Mai bine zis, Diana pusă în ipostaze diferite.

Centrul Național al Cinematografiei atestă un număr de peste două milioane de vizualizări în cinematografele din țară, de la data apariției sale și până în 2014. Poate fi, așadar, considerat un film de succes! Din păcate, nu cunosc ca pelicula să fi fost updatată cu uneltele tehnologiei moderne, riscând să nu fie cunoscută de mai tinerii iubitori ai filmului românesc. Din câte cunoașteți, există vreun proiect legat de editarea sa pentru un format actual, eventual digital?
Nu, din păcate nu există un proiect de editare a peliculei pentru un format digital, din câte știu.

„Raliul” apare în 1984, într-o perioadă când cenzura era din ce în ce mai vigilentă, în tot cazul mai puțin permisivă. A fost ca o gură de aer… cocheta cu o anumită libertate, o libertate atât în ceea ce privea rolul pe care îl compuneați dar și pentru cadrele alese ori dinamica perspectivelor pe care le imprima camera; apoi interioarele, mașinile propriu-zis dar și coloana sonoră a lui Florin Bogardo, atât de distinctă față de celelalte! Probabil s-au făcut eforturi incredibile. Într-un asemenea context, v-aș întreba simplu: cum a fost posibil?
Nimic nu este întâmplător! În acel moment eram „întâmplător” o echipă nonconformistă. Oare să fi fost jocul destinului?!

Mai mult sau mai puțin nostalgic, m-am numărat printre numeroșii adolescenți care s-au îndrăgostit de Thasica Pribeag. Expresie a dorinței de a reuși în ciuda tuturor piedicilor, cu abilitățile unui meșter-bun-la-toate, însă de o senzualitate ravisantă, rolul asumat se clădește pe un paradox. Caracterul este cât se poate de viu, iar visele tinerei mențin întregul construct. În ce moment ați conștientizat că v-ați transformat într-un model, pentru cel puțin o generație?
Nu m-am gândit niciodată la această ipostază.

Au circulat varii legende, trebuie să recunosc că până acum nu îmi este foarte clar: ați folosit o dublură pentru scenele din cursă? Mai mult, deși sună naiv: aveați la acea dată permis de conducere?
Nu am folosit dublură pentru scenele din cursă. Sunt o jucătoare și-mi plac provocările.

Aproape că rostesc un truism: Dacia s-a aflat parcă dintotdeauna în inima românilor. Implicit, „Raliul” reliefează și o poveste frumoasă, aceea a Întreprinderii de Automobile Dacia. Ne puteți eventual dezamăgi, a existat în plan real o afinitate față de acest vehicul?
În momentul respectiv toată lumea visa la o Dacie. Era opțiunea supremă.

În film aveți o replică simplă, dar care statuează o fire în parte romantică. La întrebarea de pe bac, cu referire la dragostea pentru competiția automobilistică – „Va ține mult?”, răspundeți cu speranța în glas: „Știu eu? Poate o viață!”. Continuă competiția?
Consider că viața în sine este o competiție, mai ales cu tine însuți. Cu cât te provoci mai mult, cu atât trăiești mai intens.

Constantin Diplan nu are nevoie de nicio prezentare. Din păcate, nu a mai apărut în ultimul timp. Din câte știu, se află undeva prin Statele Unite… Rugămintea ar fi să povestiți întâlnirea cu el, eventual cum l-ați perceput.
L-am perceput din prima clipă ca pe un frate mai mare. A fost extrem de deschis și prietenos.

Dacă tot am intrat în pavilionul aducerilor-aminte, vă provoc să ne dezvăluiți două-trei „picanterii” din timpul filmărilor.
Îmi aduc aminte de primele filmări din cursă. Eram pe serpentine, lângă Sibiu. Acolo am fost sedusă cu adevărat de viteză, de condusul sportiv, de sentimentul de a te afla la limită, de a te autodepăși! Simțind această stare, pilotul Titi Aur, la scena forțării bacului desprins de chei, m-a privit în ochi scurt și… saltul a fost făcut! După ce mașina a plutit prin aer preț de câteva secunde, s-a oprit brusc la 10 cm de marginea bacului. Atunci Aur mi-a spus: „Acum ești cu adevărat copilot… ai fi vrut să ratezi asta?

Păstrând proporțiile, scenariul semnat de Melania Chiriacescu Constantiniu se pliază pe secvențe din viața personală. Din câte știu, părinții doreau să urmați o carieră în medicină/ farmacologie – ați ajuns însă studentă la Teatru. Percepând filmul în asemenea termeni, considerați că rolul Thasicăi v-a influențat și ulterior în plan real?
Așa cum v-am mai spus, nimic nu este întâmplător – da, am fost și sunt o fire rebelă. Cred cu tărie în vise, că realitatea este o proiecție a minții și a idealurilor noastre, rezultatul a ceea ce îndrăznim sau nu îndrăznim.

Până la urmă, „Raliul” echivalează cu un discurs despre oportunități ce nu trebuie ratate. Acceptând la finalul interviului un mic joc, imaginați-vă că mai țineți pentru încă o dată în mână stația de emisie-recepție. Ce ați solicita acum Asistenței Rutiere?
O! Fiți pregătiți! Cursa este în plină desfășurare!


Mihaela AIONESEI

Fantezie cu Aladin și o cafea

Înainte să aruncați cu cioburi și cuvinte dezlânate
confirmați-mi dacă e sau nu așa:
cea mai chinuitoare dintre neliniștile lumii este așteptarea.
Da ori ba?

Căderea femeii în păcatul cuvântului în care ți-e drag să te recunoști ori să recunoști
taina legată la ochi jucând baba oarba prin zilele fără nopți și nopțile fără zile.
Tu – chip de lut, ea – strop de rouă topită toată în lumină. Lumina ta!

Așteptarea aia cu miros de fecioară aiurită care nu mai știe de sine
și stă ca o gutuie în bătaia soarelui gata să pice testul de rezistență
în moliciunea nefirească a ierbii unde toate aromele
ca într-un cutremur se întrepătrund în crăpăturile pământului
cum în palmele bărbatului îndrăgostit ard cireși înfloriți
îmbătând zori feciorelnici și cuminți, deși e iarnă!
Atâta iarnă în brațele ei pe nesimțite
și bucurie și tristețe a cuprins.

Ce n-ai da tu… da, tu cel care citești. Ce n-ai da să știi
gustul tăcerii soră cu moartea de pe buzele ei
clocotul din adâncul furtunii în care zăpezile stau față în față
cu trupul fulgerat de nebunia înveșnicitei secunde
în cea mai suavă și dulce ispită rămasă imprundent la vedere
ca o urmă de ruj pe marginea albă a ceștii
ori adâncă și fierbinte ca un ochi negru și prevestitor de cafea
din aburul căreia în fiecare seară iese neobosit cu un alt scenariu
Aladin – cel cu lampa plină de neîmplinite dorinți.

În acest decor hain și totuși atât de deplin
ce n-ai da să știi dacă în urmă a rămas să vegheze
un roi de licurici ori o lacomă păcere.
Mai bine îngăduie-i timpului să spele
cu năpraznice ploi rătăcirea-n păcate.
Mută-ți gândul sus pe creste
unde se ciocnesc ulii cu vulturii
iubirea de ieri cu iubirea de mâine…

Și fii! Doar fii cerul de deasupra ei
să aibă unde înnopta așteptarea
și-o lacrimă căzută-n iubirea la răscruce.


Nicolae NISTOR

Sincronism
îmi sugerezi
să-mi colorez părul
care îmi accelerează inima
am creioane colorate
și fobia de alb-negru
nu am ascuțitoare
toată viața am
folosit unghiile
oasele mele sunt
simpatice
sufletul meu este alb
nu păcălește inima
indiferent de culoare


clovnul captiv…

clovnul din poeziile mele
nu poate să fie furat
el are inima pictată părul colorat
el este captivant
și prins de mult
în lacrimile
din inimile voastre
nu are vârstă
doar un claxon pe nas
de unde pleacă
sunetele cuvintelor


urmele păcatului

ce vină au urmele
mele care sapă pe inimi
pe fiecare dorință
ploaia nu iartă genele arse
nici foamea de tine
dans de fecioare
ascunse-n altare
Iar eu lumânarea
ce arde urmele
din care se moare


ușa către dincolo

fiecare dimineață pare o ușă
care se închide puțin câte puțin
respirația trupului se strecoară la cer
nu mai poți termina
ultimul discurs despre Dumnezeu
apoi sosesc cei care curăță urmele
mai rămân amintirile care tac mocnit
iar eu nu mai trec dincolo să-mi iau
cuvintele așternute pe suflet


o realitate nu prea viitoare?!

Cum mușcă moartea
din animale și oameni
îmbătrâniți timpuriu,
aglomerare de singurătăți
adormite pe stradă,
prea multe becuri inutile
pe străzi goale,
poștașii fără adrese,
lumea asta adormită-n crâșme…
Unde să strigi,
unde să cazi dacă nu ai cerere?
ultimul tren a aplecat,
nu mai este loc pentru fugari,
nu mai sunt copii,
nu mai sunt școli,
coșmarul fără psiholog,
o pastilă de nesomn
să vezi ce bine arată durerea,
ce bine se stinge o lume.
Reclamele funcționează singure,
au învins omul,
mintea artificială luată din om,
ieftină, fără nevoi individuale,
fără foame, fără sex,
un coșmar într-o gară
unde trenul nu vine.
Halucinații din foame…
Ce aproape este somnul
de o realitate nu prea viitoare…


dincolo de lacrimi

Nimeni nu mi-a spus
că plânsul are
sunete ascunse-n
trupul căzut
că niciodată nu
le vor fura alții
să confecționeze
măști vorbitoare
dincolo de lumea din pupile!


strecurat printre ecouri

Viața mea trăiește
între oameni cu aripile albe
Nici un nor nu cade pe mine
când spaimele
îmi scormonesc inima
Uneori păsările negre
mă caută
ciugulind din aripile mele
colorând cerul cu sânge
Adorm
cu rănile din inima lumii
în cimitirul zborului
unde crucile au aripi
mă întorc pe pământ
sub forma unui om
strecurat printre ecouri


nemurire…

mă vei uita în fiecare
primăvară
iar toamna îți vei aminti
când va ploua cu lacrimi
pe pietre singuratice
vei alerga
să îmi aduci o haină
și multe amintiri
trecute-n altă lume
vom sta la taclale până
se va usca în noi
iubirea noastră
se va strecura sub pietre
asemenea șerpilor
nemuritori


mâna ce stă să doarmă

Așa călătorind vom râde uneori,
cum se mai scurge timpul între copaci și noi.
așa vom şti să regretăm timpul trecut,
când anotimpurile unice acuma ne pătrund.
Vor dispărea vacanţele ca vârsta ce apasă norii,
vom rătăci prin baruri, ce ascund umori beţive,
striviţi de caldarâm precum prostituatele frigide,
atunci Nic vom plânge florile din noi,
nu vom mai fi tineri iubitori şi goi.
aşa schimonosiţi de păcăleală şi uzuri,
vom încerca să dăm vieţii un nou tur.
Te uită prin fereastră cum ploaia bate frunzele
pe stradă, cum viaţa disperată stă să cadă,
un Luchian căruia mâna îi stă să doarmă,
mirosul cărţilor trezite din cafea, o fată veselă,
dansează neştiutoare precum înşeală,
arome depravate când le simţeai în sânge,
tablourile triste, un saltimbanc ce plânge.
acest tablou de viaţă ce inima ne frânge.
aşa călătorind vom râde uneori,
de iubirile pierdute, depravările din noi,
când eram tineri, pripiţi şi iubitori.


oprirea timpului

timpul are accidente de metrou
suntem prinși cu povestirile noastre în tunel
unde lumina răgușită striga printre pietre
viața începătorilor era sechestrată
cu cei care erau diagnosticați
în umbră omul din pușcărie
prins din nou în lumi diferite
iar noi care divorțam
jucam puzzle cu minunea de copil
închis în el
până acum treceam pe lângă oameni
fără să știu nimic din ce cărau cu ei
în afară de zâmbete
lacrimi sau durere fizică
accidentele au spovedania unui popă
care ascunde sutana
și se exprimă necanonic
cine mai are credință
într-o lume unde ne mișcăm ca zombi
cum se amestecă trăirile noastre
când timpul se oprește o clipă
apoi ne întoarcem la orbirea generală
ca mintea unui calculator
și nu știm dacă am trăit sau nu
timpul are accidente pentru fiecare
depinde unde te găsește singur
sau într-o tragică uitare!


suflete pereche

nu sunt trist că împart
această lume cu tine
Luna te vede și pe tine
cum o alergi în nori
tu ești ca mine când miști
din picioarele existenței
aruncate în sus ca o chemare
eu apuc să te strig
călărind timpul între noi
te caut pe cealaltă față a lunii
ca o imagine a mea pe altă elipsă
care te trage din întuneric


Adriana WEIMER

Odihna în sămânţă

Starea de primăvară
– minune pornind
în căutarea firescului.
În noi
o pădure de alb
– cum zăpada durerii,
de netopit –
şi-n lucruri
un dor de rostire.

Starea de primăvară
e odihna în sămânţă
a fructului copt.


Dinspre suflet

Explozie de sevă,
explozie de viaţă
dinspre ram înspre
mugur, dinspre mugur spre
floare;

senin în privire,
bucurie pe faţă,
ocean de lumină dinspre
suflet
spre soare.


Timp-primăvară

Atât de repede-ţi trec
splendori,
mii de flori,
primăvară,

atâta culoare
rescrisă în floare,
atâta parfum
şi mireasmă de vis
rescrise-n cais…

Timp-primăvară
revii, dulce povară!


Minune

Ce sfântă minune
venirea ta-n lume,
primăvară

– nesfârşit de albastru
spre infinită
lumină –

în fiece mugur,
nesfârşit
de culoare!

Ce tainic
izvor de viaţă
venirea ta,
primăvară

– la infinit
germinaţie,
sămânţă-miracol,
îndumnezeită creaţie!


Povara tăcerii

În viaţă
şi dincolo de ea
povara tăcerii…

– moarte în spirit…

Mi-am spart tăcerea
în mii de alte tăceri

– tăioase
cioburi de gând
pe chipul îngheţat
al vremii.


Orori fără suflet

Cine plăteşte
orori
fără suflet…

– sculptate
în lacrimi,
încarcerate
în gând…

răstignite-n memorie,
nesfârşire
de gând…?

Şi cu ce preţ…?


Trăim ireal

Trăim ireal
vremuri ce au devenit
brusc ireale!

Izolați
în lume,
în țară,
în casă,
în noi înșine

ne-ntrebăm mereu
și mereu,
pe noi înșine
și unii pe alții:

De ce?
Cum?
Până când?
Ce va fi? Incotro?
Cine?

Și fără vreun răspuns,

retrăim
istoria de groază
a omenirii
de acum un veac,
de acum un secol
ce-a pus punct
atâtor vieți,
ca și-acum,
înaintea vremii lor!

Vom privi și vom vedea
ce nu ne-a privit
și ce nu am văzut
la timp!

Vom asculta și vom
înțelege
ce n-am ascultat
și am înțeles
prea târziu!

Inimile de piatră se vor
topi
și inimile calde vor
îngheța
nemângâiate și triste…


Lumina

Din albul străzii
prin ninsoarea de
gânduri
dintr-un ochi de
fereastră
într-un ochi de Cuvânt
s-a deschis,
din afară înăuntru,
Lumina.


Credinţă

Numai Tu
ştii să asculţi tăcerile
când sunt grele poveri.

Alt eu în Tine mă nasc
din lumină în credinţă,
vieţii viaţă cunosc
şi mă rostesc
prin Tine-n
FIINȚĂ


Sorin CĂLIN

11, după Marte

Ce minciună, ce mai zile…
Idele romane? Oale și ulcele.
Flori pentru domnița? Două gogoșele.
Ce-ntrebare, cum să nu știu ziua mamei mele?
E peste o lună, trei zile și trei ceasuri după prânz,
La ora când ies garoafele în gând.
A fiicei mele peste… Peste un an fără o lună, și doar douăsprezece zile,
Exact la ceasul când te-așezi la masă, când ți-e bine.
Soției am să-i număr doar patruzeci de zile cât patruzeci de ani
Și câteva minute peste ceasul șapte. O să-i urez la noapte.
În viața mea nu-s alte mai femei, fecioare, soațe,
Doar ele, trei. Nu-s alte flori, niciun opt de marte,
Nici ghiocei, nici primăvară, atât, doar ele. Scrie-n carte.


Nina MARCU

Singur…

Fragmentul acesta e din romanul Tango la geamandură, primul volum. Un ziarist care-l demască, prin nişte anchete, pe un fost preşedinte de ţară, ajunge, fără să fie nebun, la spitalul de nebuni, unde rămâne zece ani. Este scos de acolo de un subcomisar de poliţie, care se dă, în faţa autorităţilor, drept vărul nebunului. Oarecum la troc cu documentele pe care fostul ziarist le deţine în legătură cu preşedintele Ardil Escu. Numai că acesta nu are niciun act care să dovedească, măcar parţial, abuzurile şi încălcările de lege făcute de fostul preşedinte. Şi, de aici, converg alte şi alte întâmplări şi peripeţii.

Da, el a greşit. A greşit rău. Nu doar că nu şi-a respectat cuvântul. Lucru grav, dacă priveşte acum în urmă. Nu doar prin alegerea făcută. Proastă. Cea mai proastă pe care putea să o facă. A greşit cel mai mult că, în acelaşi timp, ca un nemernic, avea legătură cu două fete. Se întâlnea cu amândouă, le spunea amândurora că le iubeşte – şi chiar le iubea – le ţinea pe amândouă încurcate, se vedea lângă amândouă, le ducea pe amândouă cu vorba. Ca un crai. Ca un don juan. Le compara pe amândouă, decanta, analiza, cântărea, punea în balanţă ce avea una şi ce avea cealaltă, bifa, calcula, cumpănea. Atunci, credea că face bine. Că trebuie să aleagă în deplină cunoştinţă de tot. Că sunt lucruri care atârnă, care trebuie să atârne mai greu. Ca râsul Alinei. Ca pletele ei blonde. Ca pruncul care – cu Alina se culca frecvent, cu Adina doar se ţinea de mână şi se săruta – trebuia să vină. Mda… Atunci, era convins că procedează cum trebuie. Acum, se dispreţuieşte pentru toate cele care au fost. Acum, ştie că a măsurat şi a tăiat greşit. Acum, e convins că a făcut alegeri greşite. Acum, nu ar mai face la fel, dacă, prin absurd, ar mai putea să facă. Pragul de sus l-a lovit prea târziu în moalele capului. Şi a plătit, pentru ce-a făcut atunci, cu vârf şi îndesat.
Mda… Poate se înşală el. Poate Adina, de fapt, nu a vrut să zică nimic. Poate nu a ţinut să-i plătească, fie şi foarte discret, vreo poliţă. Poate nu-i atrage, câtuşi de puţin, atenţia asupra celor care au fost. Poate i se pare lui şi ea, nepăsătoare, cum a zis că e, nici n-are habar de tumultul din creierii şi din sufletul lui.
Sau, poate că nu se înşală. Ştie de demult că Adina poate să citească printre rânduri când vorbeşte cu cineva şi are, de asemenea, talentul să exprime astfel, printre rânduri, adică, ce vrea să spună ea. Adina poate să bată un apropo discret, dar tăios, şi nu înţelege decât cine trebuie să înţeleagă. Nu se prinde altcineva de atacul ei subtil. Adina ştie şi poate, dacă vrea – nu vrea mereu, de multe ori treacă de la ea – să dea restul la orice. Categoric, lui, după tot ce-a fost – sau, citit în altă cheie, n-a fost, n-a mai fost – are de ce să-i taie chitanţă, are de ce să-i dea factură.
Ce prost a fost! Ce nebun! Atunci, când şi-a făcut alegerile, a fost nebun, nu mai târziu, când l-a băgat Ardil Escu la ospiciu. Ce dobitoc a fost! Ce viaţă ar fi putut să aibă! Ce femeie lângă el! Ce familie! Ce minunăţie. Parcă îi lasă gura apă la nopţile – ipoteticele nopţi – lor nebune şi frumoase, în acelaşi timp. Parcă îl roade invidia de toate realizările ei. Parcă îl doare inima că nu sunt ale lui, că nu sunt ale lui cu ea, că el n-are niciun rol în ele, că ar fi putut să aibă, că el a fost întâiul, înaintea soţului ei, ales…
Se scutură de aşa gânduri. Cu cât sunt mai frumoase, cu atât îi fac mai rău, cu atât îl determină să se dea şi mai mult cu capul de toţi pereţii.
Cert e că, dincolo de toate cele pe care i le-a spus, cu fermitate şi răspicat Adina, nivelul discuţiei a fost altul, faţă de cel cu Alina. Plămada celor două femei e alta. Caracterul e altul. Durerile, la urma urmei, sunt altele.
La fel cum, acum, şi durerile lui sunt altele. Deşi, se aştepta la mai mult de la această întâlnire. Se gândea că, din compasiune pentru el, pentru toate cele trăite, Adina va fi altfel. Îi va spune altfel de cuvinte. Va avea altfel de manifestări pentru el. Va plânge, de mila lui, dar şi de-a ei, cea părăsită de mult pentru alta, îl va strânge în braţe, îi va mărturisi că i-a fost dor de el, că încă îl iubeşte, aşa cum a fost mereu şi cum va fi mereu. Cine ştie, era în capul lui, poate emoţia, poate revederea, poate dragostea şi magia dintre ei, îi fac să ajungă la o relaţie intimă. Să devină amanţi. Să se iubească. Să fie împreună. Aşa cum nu au făcut acum douăzeci de ani. Aşa cum nu au făcut niciodată. Miza, în toată ecuaţia, pe factorul milă. Pe amintiri. Pe certitudinea că ea, dincolo de tot şi de orice, îl iubeşte încă. Şi-l vrea. Renunţă la orice pentru el. Lasă tot şi e cu el. Se gândea – şi, iată, se gândea greşit – că timpul nu a trecut, că Adina e cantonată în trecut, e legată de el, e nerăbdătoare să-l vadă şi să fie a lui. Că Adina, cu inima ei mare, a uitat, a iertat, a trecut peste tot. Că, înspăimântată de ce i se întâmplase lui, nu mai vrea să lase timpul să treacă fără să fie amândoi. Că acum vrea să câştige, că acum, şi acum, îl vrea pe el pentru ea, lângă ea.
A tras, de data asta, şi de data asta, un loz necâştigător. Cum de-o fi fost în capul lui una ca asta? Unele ca astea? Cadra asta de femeie n-a stat priponită în porumb, să-l aştepte pe el. 20 de ani! Şi-a făcut şi şi-a trăit viaţa. Aşa cum era firesc să fie. De altfel, i-a şi spus verde că alegerea lui de atunci, ei i-a făcut bine. Pe el, acum, l-a zăpăcit.
Mari aşteptări avea bietul nenebun cu patalama, de la femeia pe care a părăsit-o acum douăzeci de ani. Nu ieri, nu alaltăieri, nu anul trecut. Acum douăzeci de ani! Dar, uite, el voia ca ea să-şi pună doliu după el, să se-nchidă în şopron şi să-l aştepte. Şi el, poftim, după douăzeci de ani, apare… Ca şi cum a fost doar până colea, la o ciorbă de burtă. Plecat acum jumătate de oră. Deci, firesc să reia, natural, firul de-acolo.
Cum să te ducă astfel capul? Cum să ai aşa aşteptări? Offfffffff… În fond, le are pentru că, aşa cum a zis ea, e debusolat şi confuz şi pierdut. Nu ştie alte femei. Nu are pe altcineva în minte. Şi are nevoie de dragoste. Are nevoie de-o mângâiere. Are nevoie să existe cineva pe lume care să-i stea, în cel mai categoric mod, alături.
Da, are imperioasă nevoie de dragoste. Dragostea aia curată, cu fluturi în stomac, la capul pieptului. Emoţia aia de te răvăşeşte, evantai, până la casa sufletului. Sentimentul ăla care te face nebun de fericire. Boala aia care-ţi intră sistematic în tot trupul. Rătăcirile alea de lume, de toată lumea şi de tine. Spaima aia. Delirul ăla. Dorul ăla. Zborul ăla. Durerile alea. Vâjâiala aia. Frumuseţea aia. Neasemuitul ăla. Minunea şi minunăţia aia. Fata aia cucuiată. Fata aia mirifică. Ce Dili, ce Zgaiba, ce Alina, ce alte mameluce… Fata aia cum nu mai e alta.
E singur Răducelu. Şi e vară. Şi e cald. Şi, mâine, trebuie să dea cărţile pe faţă cu vărul. Întinse toate, ca pentru pasienţe. Întinse? Cum întinse? Toate? Care toate? Ha, ha, ha… Atunci, adică mâine, să vezi nebuneala dracului. Atunci, adică mâine, să vezi cum caută să scoată, pe undeva, cămaşa de pe el. Şi cum s-o scoată, dacă n-are nicio gaură pe nicăieri, dacă e legată, dacă e lipită, dacă e turnată?
Şi e atât de cald… Mai cald ca la venire. Deşi, uite, se lasă seara. Şi se duce într-o bombă să bea o bere. Să se răcorească, să scape de căldurile astea, de focul ăsta, de setea asta. Şi să-şi înece în sticla aia tot amarul. E mult amar. Şi e mare. Şi e greu amarul ăsta. Şi mai ia una. O sticlă de asta. De bere. O dă pe gât, înciudat, revoltat, sâcâit, iritat, îndrăgostit de dragoste. Şi amarul – mama lui… – e tot acolo, în el, în inima lui. Nu s-a înecat, neam. Cu sticla aia. Cu sticlele alea. Mai bea una, aşa de-al dracului. Că nu e amarul mai tare ca el. Mai tare şi mai mare. Nu e. Gâlgâie. Suspină. Jeleşte. În el. Doar în el. La suprafaţă, nu. La suprafaţă, nu trebuie. Se ridică, dacă vede că nu-l dovedeşte – pe amar care, ce să vezi, s-a făcut o gaşcă nebună cu alte amaruri – şi se duce la un local mai acătării. Nu mai stă în bomba infectă în care a intrat prima dată. Nu mai stă! E şi el cineva. Are şi el un statut. Şi o demnitate. Şi bani are. De la vărul. I i-a dat să-i aibă pentru oarece cheltuieli. Şi o să cheltuie acum ceva, că o să bea, chiar acum, de îndată, o baterie de vin. Aşa, singur şi prost şi neiubit şi fătălău, cum e. La alte mese, sunt perechi sau prieteni. El dă vinul de duşcă, singur. Căci, e singur. Cumplit de singur. Niciodată nu a fost la fel de singur. Bea paharul repede. Prea repede. Şi pe următorul la fel. Ce sete îi mai era şi-i mai e. Parcă are mai multe mâini cu care bea. Parcă are mai multe picioare cu care se târăşte. Parcă e un miriapod. De fapt, e doar unul. Un om, adică. Sau ce-o fi el, acuma. Dar fără mai multe mâini şi fără mai multe picioare, decât în mod obişnuit. Doar că e singur. Singur ca naiba e.
Ei, dar mâine, mâine… Mâine stă faţă în faţă cu vărul. Şi vorbesc amândoi. Şi nu mai e singur. Şi… Şi nici nu îndrăzneşte să se gândească ce va fi mâine, când nu va mai fi singur. Ca acum. Vinul e rece, chiar e rece, că a văzut-o pe chelneriţă că l-a scos din frigider, dar îl frige, nu ştie de ce, pe gâtlej. Şi peste tot pe unde, lăcomos, curge. Îi face arsuri de gradul al patrulea.
Ce s-a ales de viaţa lui? Ce-a făcut el cu el şi din el? Oala îi era frumos, pe foc, la flacără mică. Nici nu se ardea, nici nu se afuma, nici nu pâlpâia, nici nu se stingea. Era taman cum trebuie să fie o oală. Dintr-o dată, focul a luat-o razna. El, temător să nu sară oala în aer de atâtea grade, a înfipt mâna în oală. S-o tragă de pe foc. S-o dea de pe flacără. A vrut să o salveze. Dar, i-au rămas pe ea pielea, carnea, încheieturile, degetele în întregime. Alifii n-a avut să dea pe carnea lui vie. Nici de arsură, nici de alt fel. Şi-a rămas aşa, fără mâini, fără degete, fără…
Mâine! Mâine! Mâine! Şi iar mâine. Mâine din nou. Aşa i se buluceşte în cap mâinele ăsta! Zici că sunt oile capii din staul, când băiatul de la stână le buluceşte la muls, acest mâine, şi acest mâine, şi celălalt mâine. Mâine… Şoc şi groază, spus altfel.
Ce va fi de mâine încolo? Încotro o va lua, din nou? Unde-i face drumul cot? Coboară, urcă, merge lin? Dacă ajunge iar la nebuni? Dacă se termină totul, chiar înainte să înceapă? Dacă îi cade iar cerul în dovleac? Dacă l-a momit viaţa cu libertate şi cu lucruri bune şi acum îi dă, din nou, un şut în fund? Sau în gură? În dinţii lui de plastic lipiţi cu picătura.
Vinul alunecă uşor, tot mai uşor şi el e chiaun, tot mai chiaun. Cere şi ceva de mâncare. Că, bani are. Încă are. Că vărul nu i-a dat, aşa, doi lei, ca ălora de cerşesc, vorba Adinei, la colţ de stradă. Adina… Are bărbat – cine o fi? L-o fi cunoscând şi el? – are trei copii, că aşa iese la numărătoare din spusele ei, o are pe soacră-sa la ea. Stau împreună sau se văd des. Adina, deci, are familie şi trăieşte. Aşa cum şi el vrea şi intenţionează să trăiască. Dar, acum, doar mănâncă. Şi bea. Adică, mai mult bea, decât mănâncă. Vorba aia: mâncarea e fudulie, băutura e temelie.
Adina a mers mai departe. Ca Angela. Are un soţ, are o familie… De ce nu o fi fost el, acum douăzeci de ani, un pic mai mârlan, un pic mai tupeist, un pic mai îndrăzneţ, un pic mai deştept, un pic mai bărbat? Să fi fost! Da! Să fi fost! Şi să fi trântit-o pe Adina cu cracii-n sus, pe birou, într-o seară, când făceau ziarul şi să o facă, ţac, pac, femeia lui. Să nu fi mai venit bărbate-său ăla cine ştie de unde şi s-o ia. Sau, când o ducea seara acasă, să fi proptit-o, colo, în stâlpul porţii şi să-i salte, cu simţ de răspundere, fusta! Ce, se rupea lumea în două? Sărea tatăl ei de la fereastră cu puşca şi făcea moarte de om? Îi trăgea, poate, vreo câteva lui, la rădăcină, după ceafă, în moacă, pe unde nimerea. Dar, aşa stând lucrurile, se însura cu Adina. Şi povestea ei era, acum, şi a lui. Familia ei era şi-a lui. Copiii ei erau ai lui. Chiar mama lui era, na, soacra ei! Mama lui de prost!
Dar, el e singur. Şi însingurat. N-are nimic şi n-are pe nimeni. Şi mâine, ehei, va fi cu vărul. Şi vărul nu e chiar apă de ploaie, să îi dai cu tifla. Sigur, apei de ploaie nu-i dai cu tifla, vine vorba, doar. Lasă. Joc de glezne, deocamdată.
Şi bea. Cum era aia cu mă iubeşte, nu mă iubeşte, când rupeai petalelele margaretei? Mă iubeşte, nu mă iubeşte… Margaretă n-are. Nici altă floare. Dar are paharele cu vin. La ăsta de-l are, uite, în faţă, mă iuuu-beşte, la ăstalalt, de-l pune acum, din sticlă, nuuuuuu măăăăă iubeşte. La paharul ăsta, mă iubeşte. La paharul ăsta, nu mă iubeşte.
Nu-i rău vinul ăsta. Dar, sticla asta parcă e spartă – i-o fi dat-o ospătăriţa aia crăpată şi se risipeşte bunătate de vin? – aşa se scurge lichidul din ea. A câta o fi? Sticla… Eh, nici nu contează. Bani are. Are încă. Să bea! Să radă tot! Să frigă tot! Hi, hi… Era bună şi-o tărie. De când îşi dorea el să facă asta. Să bea, să bea, de să nu mai ştie de el şi de viaţa lui şi de mama lui şi de mama lui de viaţă. Şi că e singur. Şi să nu mai ştie nici că mâine e zi decisivă şi se întâlneşte cu vărul. Vărul e deştept. Şi e tare. Şi pe el o să-l facă varză. Dar ce varză! Cu tăiţei. Sau a la Cluj. Sau… Nu, nu, din dinţi el nu trebuie să scrâşnească, aşa cum îi vine. Nu. Nu trebuie să strângă şi să macine. Să vină, mai bine, un whisky. A amestecat băuturile astea, de le-a făcut carcalete. Şi ce? În sevraj nu intră. Cel mult, se îmbată mangă. Ha, ha, ha… Seamănă cu Ardil Escu. Ce, ăla nu bea? Nu se face cui?
Adina, domn’le, Adina cea bună l-a băgat în corzi. Pe el. El, care a scris despre atâţia nenorociţi, el care a stat la masă cu şmecherii, el care l-a făcut, cum ar zice vărul, în sânge, pe nenorocitul de Ardil, el, care… Îl doare halca. Sau falca? Vorba mamei: cum e? Vărul. Care nu e văr. Dar e, pe undeva. Ehei, mâine să vezi verişoreală…
Bea. E singur. Nu are pe nimeni. Nu are niciun suflet cu care să împartă greutatea, de Ceahlău, a singurătăţii. Nu are decât cămaşa de pe el. De la vărul şi asta. Cu toată căldura, îi trebuia acum şi-o dulamă. Îl mai proteja de pumnalele de mâine. Sau, ce-or fi. Ar fi bine să fie doar pumnale. Bea. Şi bea iar. E cam piperată băutura asta. De atâtea gânduri şi de atâtea griji. Şi de a-tâ-ta singu-răăăăăătate. Toate i-au căzut, ca dudele, în pahar. Le bea împreună cu vinul şi cu whiski-ul. Halal să-i fie, vorba nu mai ştie cui.
Şi, mâine, să vezi frecat de ridiche. De morcovi şi de napi şi de ţelină. Ha… Şi predici. Şi vorbe în doi peri. Şi… Măcar de-ar fi doar atât. Să nu fie mai mult. Mult mai mult. Doamne, ce singur e! Adina l-a trădat. Vărul o să-l bată. Ardiiiiiiiiiil, lovi-te-ar buba neagră. Sau ciuma neagră? Cum era? Mai bea. Mai bea din toate pe care le-a comandat, câte un pic. Să plesnească fierea-n el, de atâta băutură. Să i se facă ficatul icre. Sau… Cum vine? Pateu. Şi să nu mai vină ziua de mâine. S-o mănânce bau-bau-ul. S-o arunce mama la gunoi, ca pe ouăle stricate din cămară. Să întoarcă viaţa şi timpul foaia şi să nu mai fie ziua de mâine. Ce, nu se poate? Şi, într-un fel miraculos, să nu mai fie singur. Ce noroc a avut şi el în viaţa asta de rahat. Cât de fragilă e linia aia de la extaz, la nebunie. Nu, la agonie. De la extaz, la agonie. Aşa e. A început să le încurce. Ca mama. De la tot ghiveciul de băuturi pe care le dă pe gât. A fost cam mână spartă. Sau gură spartă? Aşa… Despre ce era vorba în propoziţie? Extaz. Că, la el, a fost multă vreme, extaz. Era extaz. Minunat extaz era. Extaziant extaz era. Sau cum vine? Mă rog. Era extaz. Nebunia a venit pe urmă. Adică a venit, întâi, agonia, apoi a venit şi nebunia. Nu, asta nu a venit. Că el nu e nebun. Şi nici n-a fost. Are documente că nu e nebun. Are, serios. Într-un dosar roşu. Da, pe astea le are. Pe alealalte, nema. Niet! Pe alea nu le are. NU LE ARE! Şi numai el ştie că nu le are.
E bun alcoolul. Te răcoreşte. Te încălzeşte. Te luminează. Şi te iluminează. Te face mai fericit. Uite, îi e mai bine. Ce bine îi e! De ce zic ăia în reclamele de la televizor că alcoolul dăunează grav sănătăţii? Ehei, ăia zic multe. Prostii… Uite ce bine e să bei. E singur. Şi bea. Ca să nu mai ştie. Ca să nu mai ştie că mâine nu ştie ce să facă. Şi să nu mai ştie nici ce zi e mâine. A câta din toată învoiala.
Viaţa e o curvă. Asta… Viaţa e o cursă. Iei startul, la linia de plecare, ca un om. Ca toţi oamenii. Dar la sosire, nu mai ajungi. Nu mai ajung toţi. El nu mai ajunge. Viaţa asta i-a pus piedică. Şi, mâine, linia aia de sosire rămâne doar o nebuloasă. Mâine o bagă pe mânecă. Pe mâneca, uite, uite, cămăşii de la vărul. Dar bea. Acum bea. Să nu mai ştie nimic. Să nu mai ştie de el. Să nu mai ştie de vărul. Cercetătorii britanici ce-or zice ei? Despre ce? Cum despre ce? Depre asta. Mâine, gata! Mâine e kaput. Mâine… Adina, Adina, te-ai dat cu hoţii. Aşa zicea câinele lui Cehov să faci? Sau, cum era? Dostotolstoi… Îi vine să plângă. Ha, ha… Ca un beţiv. Fugi d-aici, ţaţo, că el nu e beţiv. El e ziarist. A scris la toate ziarele mari. Ce editorial ar scrie el acuma, că e în formă. Dar nu scrie. Că nu mai sunt ziare. Şi tot bea. Beeeeeeea. E bine. Şi e bună toată băutura asta. A, aude voci. E cam viţel, aşa, şi el… Cine să vorbească acuma cu el? E singur. E singur mereu. Adina s-a măritat. Ardil Escu, jegosule, ce faci, mă? Trăieşti? Câte neveste ai?
Şi chelneriţa aia urâtă, deşi i-a dat bacşiş gras, că are bani – are bani, de la vărul – se uită chiorâş la el şi i-a zis că nu-i mai dă de băut. Să se oprească. Şi să plece. Poftim, domn’le! Cine mai e şi asta să îi zică aşa ceva? LUI! E mă-sa? E iubita lui? E Adina? E nevastă-sa? Nu. Nevasta lui a fost Alina. De n-ar mai fi fost. De-ar fi furat-o extratereştrii, înainte s-o ia el de nevastă. Ha, ha, ha. Era nasol. Că ăia nu au bani. Şi Alina rămânea fără unghii fosforescente. Nici… cum i-a zis lu’ ăla… selfici… parcă aşa… nici de-ăla nu-şi mai făcea.
E singur. Şi bea. Şi râde. Bine că nu ştie Alina că el are bani. Că are. Are încă. Are, că i-a dat vărul. Care nu e văr. Dar, cam e. Cu vărul, gata, se vede mâine. Bea. Mâine e jale. Ziua de mâine vine, nu fuge. Ca Alina. Că Alina a fugit. Cu un alt bărbat. Adina a luat-o încet. L-a lăsat şi ea. Şi mai bea. Bea. Hi, hi… Să moară urâta de chelneriţă de necaz. Că, mâine, când dă ochii cu vărul, moare şi el. Măcar de ruşine. Îi vine să plângă. De fapt, plânge. Curg lacrimile din ochii lui, ca sudoarea de pe cosaş. Îl doare. Peste tot. Şi pielea îl doare. Dar, mai ales, în forul cel mai îndepărtat din el, îl doare. Nu ştie care e cel mai îndepărtat for din el. Vărul ştie. Sau ardilul. Sau naiba. Uite ce de poveşti i-a mai spus în seara asta vinul. Nu doar vinul. Că el are bani. Şi n-a legumit, cum zice Adina. Şi a băut mai multe. Aşa cum visa, când era el în locul ăla. Locul ăla… Cum îi zice? Mă rog… Alea, alea… Chelneriţa asta face, să dea dracii, tapaje cu el. Are buba la cap, vorba lu’ Carmen Doinel Bolnavu. Cine e ăsta? Un fel de filosof, pesemne, ca alde Kent ăia. Dacă o să mai stea cu ochii pe el, să vezi ce-i arată fundul. Ha, ha, ha… Proasto! Mai bea. Nu ştie cât a băut. Dar ştie că, nu mai e chip, vine mâine. Nu-l trece mâine ăsta. Nu-l ocoleşte. Bea. A băut de toate. A băut mult. Şi-a făcut dandanaua. Nu, nu. Nu danda… cum a zis. Nu. Damblaua. Şi-a făcut damblaua. Că n-a mai băut aşa, de o sută de ani. Nu, că nu e atât de bătrân. A făcut socoteala bine: are doar 45 de ani. De fapt, e, e bătrân.
Mai bea. Noaptea e crudă. Adică, tânără. Adică necoaptă. Adică nenoapte. Ca el. Nenebun. Cu acte. Dar e-n haos. Letargie. Sau anarhie. Pe acolo. Muierea aia îi zice să plece. I s-a pus pata pe el. Doar cu el are ceva. Nu-i place faţa lui. Păpuşel, păpuşică, ia fugi tu tare… Ălora de la masa din faţa lui, uite, nu le zice nimic. Şi beau şi ei. Sunt mulţi ei. Bea şi el. Dar el nu e mulţi. E doar el. Dă-o-n mă-sa pe chelneriţă. Zdrăngăne din gură. Sfâr, sfâr… Ca Zgaiba. El îi dă bani. Că i-a dat Cristi Popa. Şi are. Aoooooooooleu! Cristi Popa, Cristi Popa, ce-o să-i faci tu mâine? Nu. Nu ospătăriţei zburlite. Îi mai dă nişte bani. Ăsteia, ciumei opărite. Să tacă. Să oprească moara hodorogită din hodorogit. Să plece ea. Da, ea să plece! De pe capul lui. Şi din local. Că nu e localul mă-sii! Dar ea ia banii şi zice că îi cheamă pe colegii ei să-l dea afară. Să-l bată. Să-l arunce în drum. Pe el! Târfa dracului de chelneriţă! Face ca Alina şi asta. Ia banii şi fuge. Dar de el nu-i pasă. Ştie ea, chelneriţa naibii, ce e, că el e singur? Nu ştie. Ştie ea că Adina nu s-a uitat la el, nici cu fundul? Nu ştie. Ştie ea că mâine el se vede cu vărul, ca să…? Nu ştie. Ştie ea că Ardil Escu l-a… Nu ştie. Se vede pe ea că nu ştie. Nu ştie nimic. Ce să ştie o chelneriţă parşivă care i-a luat banii, dar urlă că e beat? Ei, e beat. Nu e. E doar, aşa… mai vesel. Nu, mai trist. Că e singur. Cum zicea melodia aia cu singur, atât de singur? Da, dar mâine e cu vărul, nu mai e singur. Zarurile. Zarurile… cum se spune… se rostogolesc, încă. Sau se spune altfel?
Inima îi e de smoală. Neagră. Catran. Sau, cine ştie, poate nu vede el bine. O fi vreo cârpă, acolo, în piept. Vreun batic. Că, de bătut, nu bate. Nu mai bate. Inima.
Trebuie să mai bea. Să bea, de să nu mai ştie nimic. Şi, uite, ştie. Încă ştie. Că mâine e mâine. Şi că e singur. Şi că îl vede pe vărul. Şi că Adina l-a uitat. Şi că n-are ce trebuie să aibă. Ce a zis că are. Ah, câte ştie! Nu trebuie să mai ştie nimic. Nici măcar că a fost la nebuni zece ani. Fără să fie nebun. Nici cum îl cheamă, nu trebuie să mai ştie.
De la altă bodegă mai cumpără băutură. Ca să bea. Nu, nu acum. Pentru acasă. Bea el, singur. Fără tata. Fără mama. Ei sunt bătrâni. Şi sunt aşa cum sunt. Iar banii sunt ai lui, de la vărul. Pe-ai lor îi ţin în batistă. A văzut el de unde scoate mama, pentru coşniţă. Bea. Trebuie să înece – n-a zis? – amăreala. Adică, amarul. Dar e înotător bun amarul ăsta şi iese mereu la suprafaţă. Amarul ăla. Amarul ăsta. Amarul. Dar el e singur. Şi mâine, care în curând, va fi azi, are o întâlnire importantă. Ha! Şi dacă nu se duce să se vadă cu vărul? Dacă fuge? Undeva… În lume. Nu contează. Căci, şi aşa e singur. Nu plânge nimeni după el, dacă fuge. Dar nu e mai bine să meargă încet, că oboseşte şi el. De ce să fugă? Ce, el e alert? Cum îi zice lu’ ăla? Atlet. Aşa, da. Altet. Şi bea. Şi bea. De să ştie că nu mai ştie nimic. Şi să nu mai ştie ce ştie. Şi ştie că a venit clipa. Clipa aia pe care a temut-o, chiar de când a ieşit de la nebuni. Of, la nebuni nu mai vrea. Nu mai poate. Nu mai rezistă. Nu mai trebuie. Mai bine să bea. Să bea. Să beeeeeeeeeea… Mâine, sau azi, nu va mai putea să bea. Mâine, adică azi, va fi pe scut. Sub scut. Nuuuuuuu, va fi sub tun. Sub tunuri. Pe tunuri va fi vărul. Căci, deşi a băut, ştie că toate tunurile din lume fi-vor puse pe el. Dar nu s-a oprit înarmarea? Nu zic popoarele şi oamenii să fie paaaaaace-n lume, să fie paaaaaaace, pace, pace pe pământ.
Mai bea. Mai e în sticlă. În sticlă, e. În vreun dosar, nu e. Şi bea. Bea. Bea cât bea vaca apă. Adică, boul. Nţţţţţţ… Bea cât un regiment. Bea. Să cadă sub pat şi să cânte a plecat un tren din gară. Există un aşa cântec?
Dumnezeu i-o şti acum adresa de acasă, de la ai lui? Că nu mai e la balamuc. E nenebun, acum. Graţie vărului. Ah, vărul! Ştie, oare, Dumnezeu la ce uşă să bată acum, pentru el? O fi trecut pe la evidenţa populaţiei, ca să nu bâjbâie? Greu de spus. Greu… Poate o bea şi Dumnezeu un trăscău şi îşi aduce aminte. El, oricum, bea. Cât pentru ultimii zece ani în care n-a băut. Beeeeea. El e singur. Adina nu e. Şi vărul, mâine… Ce va fi mâine? Măcel va fi. Război civil. Genocid. Pfuuuuuu… Mai bine, în noaptea asta cu lună numai bună de furat maşini… asta… cai… să nu se mai gândească. Cel mai bine e să bea. Să tot bea. Să bea iar. Să bea…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share