Spații culturale nr. 69 (7)

Virgil ANDRONESCU

Lepădarea de sine

îți jur că nu mă voi îndrăgosti de tine,
că nu te voi iubi niciodată…
pe dragoste îți jur, pe roșul din mine.
tu ești trupul care iscă neliniștea!
Până dincolo de veșnicie îți jur
că nu te voi iubi niciodată,
pentru a mă crede îți dovedesc
prin lepădarea de sine. Încă din anii copilăriei, de-atunci –
de când mergeam în cimitir…,
lângă casă, pentru a mângâia cu privirea,
ore în șir, o fostă femeie frumoasă…
lacrimile o împrospătau în fiecare dimineață,
atunci s-a zidit în mine femeia…
astăzi nu mai este nici cruce, nici fotografie –
nici vreo altă femeie rătăcită prin mine!
mi-a rămas doar jurământul și-ți jur…
că nu te voi iubi niciodată, nici măcar
pe poetul din tine,
ci numai acea amintire
zgâriată adânc în sufletul ce-o poartă…!

 

Cuie și Semne

am trăit cândva demult
când încă se mai putea scrie
cu-n bețișor pe pământ
pe pământul de pe sicrie.
când încă inima
îmi ardea mocnit
aprinsă de o scânteie
când încă destinul
nu-mi era înlănțuit
și în mine mai trăia doar o femeie.
acum vorbesc ca un mut
prin semne de poezie
albe ca oasele din pământ
înlănțuite de scânduri și cuie
cine încă mă ascultă?!
doar cerul gol
și negru pământul
care încă mă mai rabdă
care încă mă mai înfioară
chip săpat în amintire
și de înger și fiară.


Predica din pustie

Poeţii cetăţii
sunt doar
predică-n pustie:
ori că-i prea devreme
ori că-i prea târziu…
pentru ei, pentru poezie.
Poeții vor să se mai poată…
sinucide
vor să se mai poată a vrea…
ca din multa tristeţe
să răsară…
apusuri
de boemă nobleţe
şi câte o stea.
Predică poeţii cetăţii
predică lumii
predica-n pustie:
ori că-i prea devreme
ori că-i prea târziu…
pentru poezie.
Multă-i tristeţea
de poezie şi zgură
care dă buzna…
la poarta cetăţii cu îngeri
ferecați cu lacăt de sânge
la gură.
Predică poeţii cetăţii
predică lumii predica-n pustie:
cum răsar cum apune
tristetea ce se naşte…
ori moare
de prea multă ori prea deloc poezie.
Poezia nu moare
se scaldă în ochi de poeţi
ca deochi şi blesteme…
de târziu
de devreme!

 

Întrebări

mamă
tată
ce blestem…!
de ce-l port?
și de ce pe o cruce
nu de lemn
ci de piatră?!
Că și lemnul,
piatra,
pier…
Cerul niciodată!

(Din volumul Semne și cuie, Ed. Infoest, Siliștea- Brăila, 2019).

 

Nemuritor, mai muritor ca alții

Trăiesc imponderabil
Fără plasă…
Iubita-i permanentă volatilizare.
Mama e acasă.
Mai cred ca prostu-n inefabil!
Prin viața cea dementă trec,
Rămas-am fără de visare,
Pierdut prin mine, irecuperabil
Așa și plec!
Părinții mei mai cresc și-acum
Copilul care plânge-n mine.
Zbor… fără zbor… nicicum,
Prin zborul focului
Care mă ține
Aproape de uman,
Mai muritor sunt decât alții,
Nemuritor plec în neant.
Aici, prin lumea jocului,
Joc jocul…
Cel mai am.
Lipsindu-mi doar talanții
Doar cu-n talant
Rămas-am
Îngenuncheat în fața-nchipuirii.
Imponderabil…
De vers stau agățat
Și fără plasă…
Din gând nemărginit
Și fără chip.
Cu gândul doar la mama de acasă
Și către tatăl prea muncit,
De viața lor,
De viața-mi noduroasă!
Sunt eu…
Nemărginit.
Pierdut…
În jocul derbedeu
Sunt eul…
Infinit!
Doar eu!


Urme…

urme de vieți trecătoare
ce pângăresc
cu pașii lor
puritatea de alb
vertical.
dus-întors…
doar aste urme rămân
și chiar nici astea
nu poți face albul
mai calm decât este
puritatea nu ne aparține,
e numai a Îngerilor!


Născut răstignit

vino femeie cu ale tale ne-nțelesuri
de mă coboară de pe cruce
învierea noastră e tot mai aproape
se insinuează în șoaptă.
Scoate-mi cuiele singurătății
șterge-mi chipul de tristețe
desțelenește-mi coroana de eresuri!
Cu ea pe suflet m-am născut
răstignit pe o (răs)cruce de viață…
coboară-mă femeie din cerul abstract!
Simt iar ființa că-mi moare trădată
iar eu
încă mai sper…!
ca și-altă dată.


Vindecarea de tristețe

Dzeu şi astăzi a fost din nou la serviciu.
A avut o nouă zi grea
Prin Afganistan şi prin alte coclauri.
Mi-a spus mie un prieten poet militar
Trecut prin depărtarea
Zborului de 1000 de euro/1km,
– dus-întors de la poezie la realitate:
Cum că i-ar fi simţit prezenţa
În teatrul de operaţiuni
Din Kandahar în vara lui 2019.
Zice l-a văzut la negocieri cu Allah
În timp ce soldaţi şi civili
Se îmbolnăveau subit de moarte.
Din toamna lui 1972
Îl aştept…
Detestând celebra replică:
Căutându-L îl vei găsi!
Şi asta fac de-o juma’ de secol
Prin mine, prin Univers
Aşteptându-L îl tot aştept…
Ce-i drept
Mi-a trimis câţiva Oameni
– unelte.
Ce m-au ajutat
În devenirea mea.
De Om si Poet?!


Cristina CREȚU

Moara de păsat

Soarele amiezilor copilăriei mele era portocaliu, cum e porumbul. Lângă pătul, aveam o moară de păsat. Deschideam o ușă de sârmă prinsă-n șipci; în stânga, erau puse în cutii de lemn cuie, ciocane, clește, șuruburi, piulițe și în față era moara. Pe peretele din dreapta, era atârnat un fierăstrău mare. Din perete ieșeau fire de paie și se vedeau steluțe de pleavă. Așa fusese construită casa noastră, iar pământul acela mi se părea auriu. Câteodată tata tăia cu fierăstrăul vreun pom uscat sau un salcâm, după ce îl punea pe capra de lemn, adică pe un suport.
Lumea auzise de moara noastră. Cel mai des venea o bătrână de pe ulița din spate. Soțul ei era chior, iar lumea îi spunea Badea Chioru’. Se întorsese de pe front chior. Niculae sau Jaie, fratele Leichii, se întorsese cu un picior de lemn.
Se întâmpla să fiu singură acasă când venea. Mă duceam și țineam strâns câinele de lanț, să nu o muște. Mă simțeam bine să o ajut și învârteam și eu la roată, apoi ea, până îl dam gata.
Într-o zi, mama m-a luat cu ea și am mers să îi vedem pe amândoi. Bătrânul zăcea pe un pat.
Ochiul bolnav era plin de albeață. Îl bănănăiau muștele. Pomeții obrajilor îi împungeau pielea. Mama i-a urat sănătate și l-a încurajat, dar el a scos o mână numai piele și os de sub pătură și își lua rămas-bun. Când am ieșit, am întrebat-o pe mama de ce veniserăm. Ea mi-a spus că e bine să-ți iei rămas-bun de la oamenii care sunt pe moarte.
Și nu știu cum s-a întâmplat, dar toți bătrânii mei de-atunci s-au dus, de parcă a existat undeva o moară de păsat mai mare, care le-a fărâmițat viețile pe rând, încât satul a ajuns pustiu și s-a făcut și el mai mic.


În vântul primăvăratic

Primăvară. De nicăieri, copacii s-au umplut de frunze. Doamne, frumos mai miros florile de zarzăr! Tragi aerul în piept și miroși viața. Babele, ca albinele, bănănăie pe ulițe. Au înviat din amorțeala iernii.
O vecină vinde un vițel. A dat de necaz. Au prins-o cu fir tras. Când au venit băieții de la lumină, alta a dat-o în gât: „Nu e scump, mamă, curentul? Că la vecina te ia de ochi căldura de la calorifer”. Băieții au căutat prin tot podul. I-au tăiat curentul. Înapoi la lampă, cum s-ar spune.
Mi-a cerut mie să-l cumpăr, să o ajut. Fără cap și piele. Nu m-am tocmit. Când l-au adus pe picioarele lui, mi-a venit rău. Ce ochi frumoși și blajini! L-au dus în curtea cu păsări. Tata a luat câinele, cu tot cu lanț, l-a dus lângă vie și l-a legat de un măr. Lătra a bucurie. Când s-a întors, s-a dus la pătul, unde e și moara de păsat, și a ieșit cu un baros. Când l-am întrebat ce face cu el, mi-a zis că o să lovească în frunte vițelul, să nu simtă prea multă durere când îl taie. M-am uitat pe fruntea vițelului. Avea o stea albă. Drept acolo. L-am văzut pe tata cum agață un belciug uriaș de grinda joasă a șopronului. Trântiseră pe jos două uși vechi, drept mese. Ei erau trei-patru bărbați și vițelul – singur. Blana lui neagră a strălucit în lumină și apoi a învăluit-o umbra rece a șopronului. Picioarele din față s-au depărtat, să fie puternic, să-i tragă înapoi, în soare. Funia i se înfipsese în carne. A reușit să-i aducă în lumină. Ei l-au tras, îndârjiți. Se încruntaseră. Un război fără cuvinte. N-am mai putut, am fugit. M-am ascuns în camera dinspre drum. Mintea îmi amorțise. Nu mă mai gândeam la nimic. Atunci când am auzit glasuri la ușa din spate, am ieșit. „Dă-le un prosop oamenilor, să se șteargă”, mi-a zis tata.
El scosese apă din fântână și le turna apă din cana verde. Mâinile lor erau albe, albe.
Vecina zâmbea. A trecut pe lângă mine cu blana neagră, strânsă ca o minge, legată cu o sârmă – într-o mână, și-n cealaltă – capul cu steaua albă. „Mă duc s-o dau la vânt”, a zis. Și chiar bătea vântul primăvăratic și florile de zarzăr miroseau a viață.


Timpul e doar o cortină

Timpul e doar o cortină. Anul 1940. Vară. În fața unei case văruite, o fetiță de nouă ani, cu piciorul stâng în ghips. Stă în picioare, lângă două scaune goale. Albul pereților casei s-a prelungit până pe câmpul cămășii. Trandafiri sângerii îi înconjoară umerii mici.
Mâinile țin cămașa ridicată și o strâng la spate, poate, așa i s-a cerut, ca să se vadă suferința, acceptarea. Ea pare o lebădă rănită. De sub breton, ochii triști privesc către aparatul fotografului venit în bătătură. Ușa casei e străjuită de două ochiuri mici de geam, care au văzut totul: de pe prispa înaltă a pornit durerea, când fetița avea un an și jumătate și a căzut din troacă pe pietrele risipite în locul unde cade ploaia. Tatăl ei se rugase în genunchi în fața chirurgului, „Vând pământul și caii, îți dau tot ce am, fă-o bine!”. „Poți să-ți vinzi și casa, cum a fost, nu o să mai fie”, i-a răspuns doctorul, învins.
Fetiței i-a rămas doar închipuirea. Toată viața s-a întrebat cum e să alergi, cum e să înoți, cum e să mergi pe bicicletă, cum? Nimeni nu a putut să-i răspundă, nimeni.
O fetiță fără copilărie și pietrele ploii. Toate s-au spălat, s-au șters, dar ea va trăi în inima mea pentru totdeauna: a fost mama.
Timpul e doar o cortină. Când mi-e dor, o urnesc doar cu lacrimile și multe lanțuri ruginite se rup în mine și mă lasă să zbor fără margini.


Viorel DODAN

Pastile antivirus

Se întâlnesc electricitatea și gazul:
– Bună, scumpete!
– Bună, scumpule!
– Ce mai faci? Tot alternativ, tot alternativ?… – Da, mersi de întrebare! Tu? Tot cu mercaptanu’ ăla puturos trăiești?
– Eh, csf, n-ai csf! Puturos, puturos, da’ face toți banii! Auzi, eu mă tot gândesc la o chestie!…
– Serios? N-aș fi zis că tu poți să și gândești!… – Auzi? Nu fi nesimțit, da?
– Bine, bine! Ia zi, la ce zici că te-ai… ,,gândit”?
– Uite, mă gândeam că noi doi suntem niște prostituate!…
– Ce?! Poate tu!… Nu ți-ar fi rușine..
– Ai răbdare, nu te scurtcircuita așa repede! Păi nu suntem noi plătiți să-și facă toți mendrele cu noi? Vrei, nu vrei, trebuie să prestezi, că omul plătește! Eu m-am cam săturat de toate perversiunile ăstora! Pe mine mă scot din fundul pământului unde mă ascund, mă bagă prin toate găurile, mă împing cu pompele, mă silesc să mă împreunez cu mercaptanu’ ăsta, ca să mă ardă fiecare cum vrea și pe unde vrea! Și când mai am și eu câte o scurgere și fac explozie, dau vina tot pe mine că le stric casele! Mă scot ieftin și mă vând scump și tot nu se satură!… Tu ce-ai de zis?
– Păi… eu nu m-am gândit la asta până acum! Eu am zis că e normal să fiu alternativ, da’ am auzit că mai e unu’ ciudat care e continuu… Ptiu! Ce-o mai fi și aia! Cică trăiește închis în niște chestii… baterii se numesc!… Ce să zic? Cu mine se poartă cu atenție! E adevărat că mă bagă prin tot felul de fire, da’ măcar mă învelesc să nu-i electrocutez! Ei, mai e câte unul care vrea să mă simtă pe viu, da’ le dau peste mână și a doua oară nu mai încearcă!… Aaaa! Dar cel mai mult îmi place să mă joc cu niște rotițe de la aparatele alea drăguțe! Și le învârt… și le tot învârt până văd că-și pun mâinile-n cap! Așa mă distrează treaba asta! Adică, dacă tot ne prostituăm, cum zici tu, măcar să ne și amuzăm! Auzi, da’ tu nu te-ai gândit niciodată să ne combinăm noi doi? Îți dai seama ce-ar ieși?
– Nici să nu te gândești, perversule! Numai cu tine nu mă mai ardeam!
– Ei, hai că n-o fi așa de rău! O să-ți explodeze toate alea! Ei, ce zici? Te combini? Te scurtcircuitez și io odată? – Du-te, mă perversule și joacă-te cu electronii tăi și cu rotițele alea că io mă joc cu ale mele! Io am mercaptanu’ meu și mi-e bine! Nu-mi trebuie altceva! Tu ești alternativ: ba ești pe fază, ba ești… nul! Da’ puturosu’ ăsta e cu mine tot timpu’! Mamă, și cum e!… – Ooo, da’ ce spui tu de tine! Avem… aere! Suntem… gazoși! Am glumit, nici nu mă interesezi! Puturosule! Să-ți moară mercaptanu’ la intrare! Să văd io atunci cine te mai bagă-n seamă!
– Nici tu nu mă interesezi pe mine, perversule! Tăia-ți-ar sârmele, să te scurgi în pământ degeaba, janghinosule! – Ptiu, ieftinule, care ești!
– Lovi-te-ar facturile alea mari, umflatule!…

*
Dom`le, începusem să intru în oleacă dă panică de când cu virusu` ăsta! `Ai, bre! Nu Cîțu! Să fim serioși! Deși, mai tare mă sperii de împrumuturile lui la dobânzi negative dăcât de testele pozitive la coronavirus!… Bunăoară, ziceam că începusem să mă panifichez… panichez dân cauza la această isterie care este… Și mă gândeam așa, că chinejii a zis: – Bă, noi nu mai facem viruși, că tot ziceți că e chinezesc, dă proastă calitate… Iote, le-am dat patenții… patentu` la italieni., să-l facă el acilea în Europa! Na, jucați-o p-asta!…
Carevasăzică, Ăl de Sus nu ne-a iertat și după ce s-a tot învârtit virusu` ăla, s-a lipit și de-un român neaoș, daco-roman get beget! Get-beget, da` rudă dă sânge cu Traian care era nepot cu Remus, fratili lu` Romulus, adicătelea neamuri cu Zamolxe al nostru, cum ar veni! Și-atuncișa, dă ce să ne supărăm că frații noștri dă geantă… gintă latrină… pardon! latină, împărtășește ei cu noi nevoile și necazurile, mai în special virușii? Că a zis ei:
– Fraților! În aceste momente solemne, când emoțiunea și panica mă îneacă, ne gândim la țărișoara voastră, de unde a fugit toată durerea și întristarea și a venit la noi să aivă grijă dă strămoșii noștri încă în veață!… Așa că, na-vă și vouă dân preaplinu` nostru dă coroană… corona! Cum ar zice romanu` dă la Colloseum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului… Acuma, una hirundo non facit vera, așa că nici cu un virus nu să face apocalipsă! Io nu vreau să mă formolizez… ptiu! formalizez, da` cum stăteam io așa ca omu` vitruvian și mă frământam dă grijile euroiului dă mâine și dă roboare și dobânzi, o persoană importantă (nu vă spui cine ca să vă optic… oftic oleacă!), la fel dă surprinsă dă ce-a putut să-i auză urechili domniei sale, mi-a transmis un mesaj care mi-a alungat toată depresia care-mi dădea roată ca vulturii la leșuri… I-am mulțumit corespunzător păntru gestul dă mare calitate car nici nu știe ce mare ghini mi-a făcut!… Și vă spui curat că m-am minunat și m-am bucurat și-apoi am strănutat! Căci, văzui cum din vâna creativității noastre tradiționale a țâșnit spre ochii și spre urechili noastre un cântec așa cum spun propriile versuri: ,,că după multe criterii / sunteți doar niște mizerii!”… Îmi dau seama că îi fac oleacă dă pudicitate… publicitate dacă-i spui numili lu` inspiratu` ăsta care face cântece cu viruși… Da` nu puteam să stau așa imposibil… impasibil, impenetrabil și imun la asemenea virus muzical… Io nu blestem pă niminea, da` numa` zic că să-i ferească Faraonu` dă la Madrid și Centauru` dă la Craiova, să nu strănute vo fetiță de-aia care-și mișcă anatomiili pă lângă ei! Că nu știi pă undi și-a mai mișcat-o ele pân-acuma! Nu de alta, da` aș vrea ca omu` să mai aivă și a doua șansă să mai facă asemenea opere dă arte pă sistem și pă balans! Și ca să mă mai scoață și al`dată dân depresiunea anticiclonică în care mă băgară toati știrili astea prăpăstioase… Acuma, io aștept să văz dacă se dă la știri unde e coadă la provizii de fasole cu cârnați la noi în oraș, ca să știu dacă merită să-mi iau masca sau nu! Deși, ca să hiu indecent dă sincer, io crez că virusu` ăla, cât e el dă încoronat, n-are coraj să vie în cartier la noi, că rămâne fără… coroană! Și cui i-ar mai hi frică dă un virus fără coroană?


Adrian BOTEZ

DESCÂNTEC

lin pelin
netrebnic chin
trece gardul la vecini
nu tot mie să-mi dai spini

căci îs mulţi de se cer sfinţi
io-s bătrân de cei cuminţi
vreau atât: între petale
floare gazdă s-aflu-n cale

şi-oi sta-n floare înflorit
de nimeni înghesuit
floarea fie-mi rugăciune
nu s-aprindă niciun nume

tăinuind doar cu Hristos
aflu-mi suflet mai frumos
tăinuind cu Maica noastră
să deschid în cer fereastră…


DORINŢA

cântă firea după fire – vânt spânatic mă deşteaptă
cioara-a dovedit hulubii – când e zgomot şi nu-i faptă
e o lume cârâită – numai la gard e vopsită
trec amiezi – se înserează – Momâia singură-i trează

nu lucra şi nu te-aprinde – în ograda cea pustie
poposesc călăi şi curve – n-are Hristos loc să vie:
de-ar veni – sunt pietre multe – furci şi cruci greu năclăite
n-are Crist decât s-aleagă – cum să moară-n nopţi vorbite

de-nviat – sunt doar hambare – şi-n munţi – peşteri de minune
aş voi – Părinte Veşnic – să azvârli în foc cunune
şi să-mi chemi voivozi ciobanii – să se-narme-n rugăciune

ca să ştergi din evanghelii Gòlgota de stricăciune…
… neam cu neam să pui pecete – şi să vifore prin crime
ajungând Dunărea noastră: Muntele Supremei Rime!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share