Spații culturale nr. 69 (6)

Valeria MANTA TĂICUȚU:

Cărțile râmnicenilor

Proiectul „Scriitori de azi” al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”

Cornelia IONESCU CIURUMELEA

„Pseudonim pentru lacrimă”

Volumul „Pseudonim pentru lacrimă” cuprinde poeme și grafică într-o proporție definitorie pentru modul în care poeta reușește să dea contur unui univers personal de mare tensiune lirică. Îmbinând expresia plastică şi rostirea în versuri a propriei simţiri, Cornelia Ionescu Ciurumelea realizează un discurs liric pus sub semnul metaforei zborului. Libertatea păsării de a-şi reflecta tristeţea presupune o conştientizare a efortului creator, a gratuităţii lui orfice şi a menirii de a schimba lumea. Între pasăre, ca metaforă a aspiraţiei spre zonele siderale, şi mediul acvatic văzut ca leagăn primordial al sufletului în eugenie permanentă, se înalţă bariera noncomunicării, a împietririi, dualitatea trup/ suflet având o mistică personală, o alchimie asemănătoare celei practicate în laboratoarele secrete ale magicienilor: „Instinctul de pasăre/ îmi sfâșie asimetric sângele…/ îmi vibrează cenușa…/ îmi tremură coapsa… iluzoriu zidită…/ la temelia mincinoaselor tale cuvinte” („Instinctul de pasăre”).
Există în versurile Corneliei Ionescu Ciurumelea un instinct al timpului care poate fi vizualizat, o aplecare spre transformarea abstractului în culoare, sunet şi lumină, printr-un procedeu care aparţine nu numai poetei, ci şi pictoriţei capabile să sugereze, cu o simplă mlădiere de penel, o întreagă filosofie a trecerii, a cufundării în abisal şi a renaşterii.
Între tăcere şi rostirea pătimaşă, dragostea se întinde tulburătoare şi meditativă, ca un fel de religie a trupului, elementele vegetale şi minerale aglutinându-se pentru a naşte întruchipări antropomorfe ale unei divinităţi păgâne: „Cerneala traversează genunea silabelor/ cu zvâcniri infernale…/ cu tălpi de dragoste rușinate…/ cu sclipiri răpitoare…/ suplă…/ în corsete de fluturi/ cu foșniri de mătăsuri orientale” („Cerneala”).

 

Vasile GHINEA

„Între zbor și levitație”

Volumul „Între zbor și levitație” de Vasile Ghinea, colaborator asiduu al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, propune două modalități de comunicare cu cititorul: poezia și aforismul. Poezia – de obicei, de factură lirică, subiectivă, se înscrie între zbor și cădere, suferință (vezi obsesivul motiv al lacrimii) și descoperirea unui liman salvator, cu același efect asupra ființei ca și propensiunea spre zonele rarefiate ale gândirii: „Păsări călătoare,/ țipete de-albastru,/ inima-mi se scurge,/ ochii mi se duc,/ păsări călătoare,/ visul meu de zbor/ stă-n fragila rădăcină/ și-n cuvântul despre tot” („Efect”).
Poezia pe care-o propune Vasile Ghinea are simplitate și muzicalitate, important fiind nu atât bagajul ideatic, cât substratul emoțional. Există o mare deschidere spre cititorul care caută în poeme mai puțin coduri și mai mult expresia unor inefabile stări de levitație pe deasupra problemelor din contingent: „Știu pe ce parte/ a cuvântului dormi./ Știu câte silabe respiri/ până la cafeaua din Calea Lactee/ pe care o străbați/ în pași wagnerieni./ Știu, într-o zi uitarea/ va acoperi mireasma noastră/ și lumea va fi/ mai singură în poezie” („Știu”).
Aforismele și tabletele inserate în acest volum demonstrează experiență de viață, înțelepciune, maturitate a percepției și o privire lipsită de ranchiună asupra lumii în care trăim. Sunt tablete care pomenesc de evenimentele prin care a trecut orașul sau de evenimente înscrise într-un univers personal, iar aforismele au ca temă predilectă actul de creație: „Creația, înainte de a fi publică, are nevoie de singurătate. Nu se poate scrie oricând și oricum. Nu poți scrie dacă nu ai talent. Talentul este dat de Creator. Ajungerea și ulterior devenirea, de posesorul talentului”, dar și timpul („Timpul are nevoie de spațiu pentru a se instala și de oameni pentru a se eterniza”) și condiția umană: „Unii oameni se limitează doar la foamea instinctuală. Pentru ei foamea spirituală nu există ca noțiune. În golul creat, șarlatanii se cred Apostoli”.

 

Genovel Florentin FRĂȚILĂ

„Poeme haiku”

Genovel-Florentin Frățilă respectă tematica milenară a poemelor haiku, alegând mineralul, vegetalul, adică tot ceea ce este peren și, în același timp, în mod paradoxal, efemer, poate pentru că, în mentalitatea de tip asiatic, orice sfârșit marchează o trecere spre o altă viață, moartea fiind lipsită de dramatismul cu care o înveșmântează creștinismul occidental. Viețile succesive ale plantelor, moartea și reînvierea sunt teme favorite, care pot fi extrapolate și la nivel uman: „tălpile ude – / prin pânza de păianjen/ foșnetul ierbii” sau „templu-n ruină – / pe locul altarului/ lumânărele”.
Orice haiku prezent în volum conține imagini grațioase, elaborate, toate având concentrația parfumului păstrat în flacoane mici: „cuburi de gheață – / soarele topindu-se/ în vinul rose” sau „noapte de taină – / prin aripi de fluture/ lumina lunii” și exemplele ar putea continua. Alături de elemente care sugerează nemișcarea, stabilitatea, apar elemente-simbol ale fragilității, ale mișcării vaporoase spre înalt: „desculți prin iarbă – / puful păpădiilor/ prins într-un sărut”. În acest haiku care amintește de un titlu de film, trimiterea la dans, la plutire, la zbor, dar și emoția încorporată în doar câteva versuri sunt suficiente pentru a crea atmosfera de vis cu ochii deschiși, tipică dragostei din toate timpurile.
Nenumăratele premii pe care nu numai Genovel-Florentin Frățilă, ci și mulți alți poeți români le-au obținut la festivalurile internaționale de haiku explică doar parțial talentul celor care scriu și receptivitatea juriilor la acest tip de poezie cu formă fixă; popularitatea de care se bucură această specie lirică se datorează, probabil, mai puțin respectului față de regulile prozodice și mai mult faptului că, spre deosebire de poeții din veacurile trecute, cei de astăzi încearcă să depășească limitele și să dea frâu liber imaginației. Îmbogățirea tematică, modalitățile noi de trecere de la micro la macrounivers, sugerarea unor stări de spirit profunde, toate aceste și încă multe altele par a fi vinovate și de popularitatea poemelor haiku, și de obsesia pentru ele a unor poeți capabili să scrie și altfel, și altceva.
Genovel-Florentin Frățilă spune mult în cuvinte puține, forma concisă a poemelor potrivindu-i-se cel mai bine: „aripi pereche – / limita de zbor e/ nemărginirea”. El îmbină abstractul cu elementul concret, sentimentul cu detașarea de sentiment, privirea înăuntru cu privirea spre cer și reușește să-și convingă și să-și încânte cititorul: „vreme de seară – / peste albul penelor / culoarea mării”.

 

Ștefan Costache ANDREI

„Ora albastră”

Condensate liric, poemele lui Ștefan Andrei Costache ar putea fi încadrate în stilul minimalist încă la modă printre poeții tineri, în favoarea etichetării/ încadrării venind și nota de sarcasm cu care este abordată tema scrisului: „dacă scrii poezii, ai cerut voie/ voievodului muștelor să bată din aripi la citirea/ prozodică dumnezeiască a uniunii?/ te-ai gândit o clipă că îți este frică/ să nu o trimiți pe mail, poezie ciudată/ cu binecuvântarea medicului de familie?” („curiozitate”). Nu s-ar putea spune că poetul simte vreo teamă în fața cuvintelor, ci că, mai degrabă convins de tocirea sensului lor – prin utilizare nu întotdeauna în conformitate cu nivelul de înțelegere al posibilului receptor, intră cu nonșalanță în zonele tabu, dinamitându-le: „frica de cuvinte ne împinge/ la încrâncenarea de a da sentințe/ muștelor care au nevoie de evaluare/ psihiatrică” („autodenunț”). Poezia ca joc de adult care-și dorește să rămână copil ori numai să se poată întoarce, din când în când, într-un paradis al inocenței pierdute este o temă decelabilă în volum: „vicleană plăcere a copilăriei/ crește cu răutate în catagrafiile medicilor./ și-ai da sufletul pentru gustul/ care te-a făcut mare, atât de mare,/ încât îți înfășori elegant, la gâtul umil,/ ca un fular mincinos,/ toate fricile de la Facerea lumii până azi!” („ciocolata!”).
Ca o caracteristică a poemelor cuprinse în volum se detașează, printre altele, tratarea în răspăr a unor motive romantice: noaptea, visul, toamna etc.: „noapte, fată răzgâiată!/ nu te-am întâlnit în nici un dicționar enciclopedic al/ venirii în noi!/ se spune că ai obiceiul de a fugi/ ca o nălucă din plasele pescarilor!/ în setcile lor cu iz de scrumbie/ nu dau de solzii tăi negri cu miros/ inevitabil de coacăze coapte./ cine spunea că ești o fată frumoasă/ pe care poeziile se aștern/ ca o pasăre moartă?” („tu, noapte!”).
Singurătatea, temă importantă în economia volumului, pare să favorizeze ușoara mizantropie, poetul sustrăgându-se fără procese de conștiință din rândul celorlalți. Raportul cu lumea și cu cei care o populează este refuzat sistematic, probabil din cauza orgoliului toxic al semenilor: „această lume este suficientă/ să știu de ce Dumnezeu/ și-a întins mâinile/ care au făcut Cerul și Pământul/ pe un lemn./ O, semn umil care pe toate le vindecă!/ Vanitas vanitatum./ Viața mea hazliu se topește,/ în acte oficiale,/ ca o lumânare vie:/ Oamenii vor să meargă pe ape” („Înțelegere”). În „silogismul tristeții” este evidentă dinamica perfidă a însingurării: „Dacă iubesc o lume care urăște altă lume,/ Dacă lumea care este urâtă de alte lumi,/ urăște și ea visceral lumea care o urăște pe ea,/ dacă ura le-ar urî și ea pe lumile acelea/ fără să mai stea comodă/ în fotoliul de șef al acestei lumi măcinate,/ nu-i așa, de ură,/ iubirea va sta, imposibil de înduplecat,/ pe marginea unei gropi de doi metri pe doi metri”.
Nu numai raportul omului cu sine și cu lumea este viciat, ci și raportul cu divinitatea, spune poetul, fără să-și transforme convingerea în sursă suplimentară de alienare. Discursul poetic pe care-l construiește Ștefan Andrei Costache se păstrează în limitele admise de dogmă, chiar și atunci când în bagajul ideatic se strecoară elemente din simbolistica păgână a morții: Hades, Charon,, obsesia străvechi-egipteană pentru pisici, poate pentru că avem de-a face cu un poet-preot, care niciodată nu s-a situat între credință și între tăgadă: „primăvara miroase a oameni, a semințe,/ a zbor de grauri, a lut și a sulfină./ Are chip de Christ pe Golgota” („Definiție de primăvară”).


Ștefan Costache ANDREI

dacă

dacă mor, două litere mai încolo
decât impune topica frazei,
înseamnă că am pierdut șirul ideilor?
năstrușnică joacă de-a poezia!
cineva mi-a spus că aici găsești zmei,
luntrea lui Charon cu vopsea cojită,
binecuvântarea casei și litere afurisite.
totuși, dacă mor, două potcoave de cal,
mai departe decât ai crede că plec,
dacă Zeus mi-ar cere certificate de iubire,
crezi că aș mai avea curaj să…
să… dispar mascat de jocul de Scrabble?

 

Viorel DODAN

„Fragmente”

Volumul „Fragmente” al lui Viorel Dodan adună poeme de factură intimistă, dar și parodii, pastișe, relatări versificate de un umor cert, care dau o notă de optimism acestui univers personal, de altfel, complex și complicat, nu tocmai la îndemâna cititorului grăbit. Numeroasele poeme scrise în dulcele stil clasic sunt accesibile mai mult unui anumit segment din publicul amator de carte, dar nu reprezintă (și nici nu trebuie s-o facă) adevărata carte de vizită a poetului. Prea multă inserție socială poate dăuna actului de creație, fiindcă realitatea se cuvine să fie decantată înainte de a fi lăsată să intre în corpul textual.
Atunci când nu este constrâns de rimă, ritm și măsură, de tropi și de figuri de stil nu tocmai noi, Viorel Dodan găsește resurse pentru poezia autentică: „Am găsit Eternitatea/ îngropată sub un morman de frunze moarte,/ căzute din Copacul Vieții./ Da, da! Chiar așa!/ Trecuse pe-acolo un măturător/ de stele și negăsind stelele/ s-a apucat să măture frunzele, cu tot cu ea” („Bizar”).
Condiția umană, temă bine ilustrată în volum, se circumscrie modului actual de a percepe statutul de condamnat la spații închise, care pot duce la alienare: „De câte ori ne naștem/ în evuri alb-negre,/ scâncetele noastre primordiale/ despică aerul subțire al vieții/ însângerându-l./ Din sângele lui se nasc/ fantome anchilozate de nemișcarea/ pietrelor uitate legate de gât” („Condamnare”).
Poetul experimentează stări de deziluzie aproape soresciene („Am făcut curățenia de Paște/ și mi-am găsit aripile din tinerețe, uitate/ într-un ungher, printre alte lucruri/ de nepurtat…” – „Deziluzie”), uneori, în lupta cu timpul, mai câștigă și câte-o reîntoarcere („Mi-am aruncat amintirile/ într-un ungher de Lună colțuroasă/ și le-am lăsat acolo până/ la întoarcerea mea…/ Deveniseră prea grele, îmbibate de Timp/ cât a curs peste ele, /câtă copilărie,/ câtă zbatere de inimă/ și câte șiroaie de lacrimi…/ Poate, când mă voi întoarce,/ le voi găsi mai ușoare,/ mai puține,/ dar pline de praf de stele” – „Întoarcere”), este malițios sau de-o sensibilitate deconcertantă, are mișcări retractile, dar și ieșiri spectaculoase în arena poeziei de calitate.
Temutul polemist, autor de tablete care iau în răspăr lumea și năravurile ei, este capabil, după cum se vede, să scrie poezie nu atât competitivă, cât profundă și autentică.

 

Nina BELDIE

„Caligrafii stelare”

Lirica de tip confesiv continuă să sensibilizeze cititorul, în ciuda noii maniere de a compune și de a recepta textul poetic. Nina Beldie, deși rareori apelează la dulcele stil clasic, rămâne la mesajul transmis cu sinceritate, axat pe cunoașterea interioară, pe modul în care realul se decantează și lasă la suprafață doar partea lui limpede, cu lumini oglindind acele „caligrafii stelare” în absența cărora poezia nu zboară, ci se târăște. De la „niște linii meschine, conturând niște spații avare…”, scrisul evoluează spre acele „caligrafii” diafane, în textura cărora sunt decelabile „gânduri stinghere”, „doruri hoinare”, „vise netălmăcite” și acea propensiune spre înalt care poate justifica raportul aparte al oricărui poet cu sine și cu universul.
Temă fundamentală, iubirea înseamnă mai mult decât apropierea fizică de celălalt, implicând vaste mișcări ale sufletului, concretizate în rostire/ comunicare. Întotdeauna legată de fenomene astrale, de trecerea prin anotimpuri, de contemplarea schimbărilor de ritm din natură (strâns legate de cele din sinele poetic), iubirea este melancolică, răbdătoare, asemenea unui semn de carte: „Oricât ai fi de departe,/ Inima mea/ Semn într-o carte,/ Cuminte și răbdătoare,/ Păstrează vie/ A iubirii tale culoare…” („Inima-mi semn într-o carte”).
În câmpul semantic al iubirii este inserat și timpul, împărțit în săptămâni/ zile/ ore/ clipe de așteptare pentru că, spune poeta, „Săptămâna-mi rostuiesc din trăire de tine” („Fii, te rog, Duminica mea”), sărbătoarea întâlnirii caligrafiindu-se complicat pe un „zid plin de spini” despărțitor. Distanța în spațiu și timp se exprimă poetic nu în lacrimi/ efuziuni lirice, cât în notații aproape resemnate, aproape calme, vizibile nu numai la nivelul conținutului, ci și al formei: punctuația retorică are prezență redusă, mult mai des întâlnite în text fiind punctele de suspensie, cele care impun pauze de gândire, dar și mascarea „necuvintelor”: „Din necuvântu-ți/ înălțat-ai zid,/ ca nici măcar cu gând să nu te-ating./ Din cea uitare ce te-a dus departe/ Zid plin de spini, de tine mă desparte…” („Gândul de tine”). A doua parte a volumului, intitulată „Ciclu de poeme pentru o iubire în asfințit” are ca temă despărțirea, depărtarea în timp și spațiu, de unde iarăși segmentarea timpului în unități simbolice: ore, clipe, zile de toamnă, zile de așteptare, zile de celebrat pierderea, uitarea, iertarea, cu un sentiment acut al trecerii.
Caligrafiind rugăminți („Și penița timpului/ Scrie cu cerneală violet/ Litere subțiri, rotunde, egale,/ Caligrafiind o rugăminte/ de demult” – „Duminică”) sau „bătând la poarta cerului”, învinsă ori însăilând speranță, poeta ajunge, inevitabil, de la iubire la credință, de la zbuciumul în plan teluric la ochii ridicați spre înalt, spre Părintele iertător și vindecător de păcat, tulburare și suferință: „Potolește-mi, Doamne,/ Tumultul din gând,/ Cuminte îl vreau,/ Înțelept și blând!/ Risipește, Doamne,/ Mări de răzvrătire,/ Lasă-mă să fiu/ Oază de iubire!” („Bătând la poarta cerului”). Rugăciunea pare o soluție poetică pentru eliberarea de sub povara singurătății: „Obosite păduri,/ Cu un ultim zvâcnet de zbor,/ Închid pleoapa clipei,/ Adulmecând somn…/ Păduri, brațe dezgolite,/ Ridicate a rugăciune/ Spre ultima rază,/ ’Nainte de a apune…” („Obosite păduri”).
Volumul, adresat unui public restrâns, dar iubitor de poezie, care dezvăluie adâncul și modul în care acesta își găsește expresia poetică adecvată, trece prin „caligrafiile stelare” fără alt cifru decât trăirea autentică, necosmetizată, când cu ochii pe clepsidră, când cu genunchii la icoane.

 

Nicolai TĂICUȚU

peste anotimpuri

câmpia română se orientează în timp
după un ceas ideal –
cel cu patru anotimpuri

și eu, asemenea –
după același ceas îmi duc traiul
călare pe o dropie sunt
când în zbor/ când în alergare
peste haturi – între zi-noapte, haturile

(să nu-mi spuneți că dropiile
au dispărut de-aici, din bărăgan!)


ocrotitor

nicolai t mă duce pe după umeri
pe drum troscotului
pe lângă fântâna bătrână
cu oglinda de apă întoarsă
lumină să dea chipurilor plecate…

mă duce pe după umeri nicolai t
la un capăt de câmpie română
pentru a poposi
pe prispa unei toamne târzii
și-acompaniați de foșnetul
frunzelor uscate de porumb
să gândim/ pe noi să ne gândim
când eu pe el/ când el pe mine
după cum crede de cuviință câmpia


refuz de ritual

încet pășește noaptea peste câmpie
i s-au albit poalele de atâta trecere
peste arături, peste grâu și peste pârloage
poalele nopții trec îmbătrânite

dau să mă șterg pe mâini
de glodul lipit din mersul de-a bușilea
și poalele-mi refuză atingerea:
nu-ți suntem de folos ție!

timid mă retrag spre dimineață
încă o dată mă retrag

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share