Spații culturale nr. 69 (3)

Dumitru ICHIM

PSALMUL DE SUB LUTUL CRUCII

Să mă compar cu Tine-‘i mai rău ca blasfemia!
Nici cel ce-a fost Luceafăr, fecioara dimineții,
N-ar îndrăzni, și totuși, Vecin al meu cu via
Te chem la vânătoare, cu slova și ereții,

Să prindem nărăvașul gând ne-nvățat cu țarcul
Ce-Ți calcă peste hatul olaturilor Tale.
De ce fără ispravă-i capcana Ta și arcul?
Nu-i vinovat Olarul de-argila rea de oale?

Când ai făcut pădurea atât i-ai zis, să cânte!
Și nu crâcnește frunza, poieni, privighetoare,
Dar lutul meu s’-aleagă pe cine-l vrea la trânte?

De nu știu-a cui e, voia, de ce mi-ai dat-o oare?
Că ai văzut Tu însuți dând firea-mi lui Iisus,
Nu gândul Lui pe cruce, ci inima i-au pus!


PSALMUL ȘARPELUI DE ARAMĂ

Tu cum mă vrei? C-argila mi-i strâmtă și haină,
Că altfel fu menită, burduf să-Ți poarte mustul.
Nu înger, ci leoaica, din mine-și bea lumină,
Că-i place gustul aspru cum mă sfădesc cu-otpustul.

Dar dacă-n alte râpe, pe unde țapi au hramul,
Găseai râvnita-mi humă de plăsmuit obrazul?
De-ai pus în mine Chipul, trag iadu-ntreg cu hamul,
În loc să-mi vină ciuta, ca să-Ți sărute iazul.

Cum Ți-ai scobit bordeiul exact în partea stângă,
Pe unde ascunseseși aripei setea-naltă?
Te-ntreabă-acum pescarul, cu mintea mea nătângă:

Tu nu dormi toată noaptea, la ce lucrezi din daltă?
– Mușcatului din coastă, dă tâlc doar caduceul,
Când scrii cu-același șarpe, pe porți de iad, trofeul!


PSALMUL TÂLHARULUI

De unde vin? Ca vântul, nu mi-ai răspuns vreodată,
Ești zilei mele Ziua, dar nopții-i sunt însemnul.
Rotit-ai timp spre spațiu, dar gându-Ți, prima dată,
Când m-adună în nume, precum în fluier lemnul?

Puteam să-Ți fiu seraful, gândacul, sau caisul,
Dar Tu din coasta Evei, spre-a da Mariei tronul,
Desfășurași prin minea, larg, stepei, antimisul,
Spre-același țărm să-Ți plângă și macul și odgonul.

Acolo mi-e limanul înnegurat din bucium…
Vedeți cum floarea neagră e prealuminii cușcă?
De-n pânzele-mi de lotcă nu-mi urlă ceru-n zbucium,

Cum să cârpești Iubirea, de cuiul nu o mușcă?
Că dragostea nu-i buchea, uscându-se-n Scriptură,
Ci e tâlharul care pe Dumnezeu îl fură!


PSALMUL NAȘTERII DIN COASTĂ

Pui zestrea Ta în sâmbur, cocon de lemn, ca scrinul,
Pe care tigva noastră nu și-ar strica paraua;
Din gâlma unei cepe, tăriei grai dă crinul
Și-n bob ascunzi alături și ața și andreaua.

Ieri m-a-ntrebat cocorul, ceaslov deschis al zării:
Când nu era acasă, cum i-ai furat apusul?
Tu, cel mai prost din vânturi și repetent al mării,
Ce depeni și-astăzi firul cu sturzul și cu fusul!

De-atâta frumusețe, cum să nu-ngenunchi fricii,
Chiar și în plânsul râmei – algebrele Iubirii!
Ia-i de la sâni rotundul, spre templu rândunicii,

Și-n vin năsprindu-mi cerul prin patima zdrobirii,
Cu Tine suntem nuntă prin moartea cea mai castă,
Precum Adam pe Eva, purtași potiru-n coastă!


PSALMUL DIN LIVADA CU MĂSLINI

”Iubite, din Cântarea Cântărilor, ți-s roaba!
N-ascunzi sub borangicuri frumseți de lună plină,
De arde-n flori migdalul nu-i poți spori podoaba,
Că fără preț e mustul ce-a stors din lut lumină.

Pe unde îți porți turma apusurilor roșii,
Mieluț purtând în brațe cu lână ca Hermonul?
Iubește-mă ca vântul smulgându-și chiparoșii,
C-o dată-i beat de ceruri, divin psaltirionul!

Înfrunză-mă-n săruturi, înfremătând măslinii,
Că-n verdele de flăcări dă auru-n porfiră!
Din cedru ni-i cămara, bea-mi nopțile luminii,

Și rodiei povestea cum buzele-o rodiră!”
”În inimă te-ascunde, mireasmă-a ei și-mi cântă…
Se-aud pe-afară gloate, închide Cartea Sfântă!”


PSALMUL SPRE HERMENEUTIC

Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu stingi fumul?
Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii,
Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul,
Din scrisul de sprânceană ce încă-l știu lăstunii.

Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii,
Precum feriși pe Moise – zăbranic cu apusul.
Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii,
Deasupra mea să-mi ningă,-n fiorul alb, nespusul.

Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală,
De ce n-ai grăi humei adânc neprins de carte,
C-asemeni ca-ntr-o scoică – împărăteasca-Ți boală,

Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?
Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte:
– Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?


PSALMUL PLOII PESTE MARE

Traversă cu traversă – ceas al singurătății!
Prin amiros de păcuri, ici colo romanița…
Pe-aici dădea spre lume peronul alteidății,
Cu halte și cantoane cum le-nopta penița.

Sub care gând fu gara-mi cu oameni și batiste?
A fost îndrăgostită de tace-n geamuri sparte,
Purtând polenuri negre din fum de ametiste
Când ea îmi rupse cerul, mergându-i mai departe?

De ce-mi vii azi cu ploaia pe necuprins de ape,
Când ars mi-a fost pământul, și grâul, și tabacul?
Și mi-a răspuns Iubirea: ”Te-am vrut și mai aproape,

Cum nu-nțelege firul cârpitului cu acul,
Că-n cruce buturugul, spre-a fi deplin traversă,
Se cere mării Tale, torențial, aversă!”


PSALM LA REFĂCUT DE HAINĂ

Când haina era veche, scotea bunica firul
Și-i depăna, nou rostul cât poartă ciocălăul.
Tu ce-ai să faci din umbra-mi ce Ți-a-nnoptat papirul,
Că încă poartă aur ce nu-l coclise răul?

Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i
Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de
Străpuns spre frumusețe… Mai bine dă-o altui,
Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde

Te caut ca ghepardul, cu viața lui pe viață,
Și nu-Ți știu împrumutul din moartea Ta pe moarte.
Unde mă-ncurci cu-apusuri, mi-ești și mai dimineață,

Țărânei încâlcite, tot Tu-mi ești semn de carte.
De mă-nvechește bala, înscrisă-n crisalidă,
Din mac să tai aripă, la flutur dând hlamidă!


PSALMUL DE IUBIRE PURĂ

Mai tânăr ca lumina am ispitit pelinul,
Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.
Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,
Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?

Oh, ce n-aș da, și-arenda, să-mi fiu „libre-penseur-ul”!
Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,
Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?
Că fulger poartă apa când o înrouă norul.

În mare-ascunsă-i alta, preaveșnică e clipa,
Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.
Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria

Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.
Doar numai Tu, Iubire, ca să-Ți plantezi răsadul,
Te-ai coborât în mine, prădând de flăcări iadul!


Valeria MANTA TĂICUȚU

(să nu mă mustri, Doamne, cu mânie)

să nu mă mustri, Doamne, cu mânie,
nici cu urgia să nu-mi faci certare,
ci miluieşte-mă în marea tulburare
ce m-a albit ca foaia de hârtie;

şi până când în suflet să se zbată
ca peştii în năvodul lor de moarte
ecouri la netrebnicele fapte
ce din greşeală le-am făcut vreodată?

întru suspin am ostenit şi plânge
cămaşa de pe mine, Preaînalte,
e pat de suferinţă orice noapte

şi par pictate zorile cu sânge;
dinspre vrăjmaş vin des bârfeli şi şoapte
şi-n foc se schimbă tot ce mă atinge.


Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 14

10 iunie 1988
Câteva gânduri, mai ales pentru interpretul de poezie, spuse frumos de Ion Caramitru:
„Doar dacă poți să completezi creator ceea ce a constituit propunerea de univers a poetului, poți să-ți iei curajul să te urci pe scenă, să-l comentezi”.
„Momentul rostirii pe scenă, ca punct final, presupune – în afară de curajul de a spune un text probabil cunoscut de ascultători – o atitudine personală asupra temei, atitudine de critică literară, și abia după putem vorbi de o interpretare de tip artistic”.
„A fi actor nu înseamnă nimic, a descoperi rostul tău în lume, în interiorul acestei meserii, iată un subiect de meditație care, limpezit, îți poate da liniștea unei vieți trăite cu folos.”

3 august 1988
După concediu. Doamne, alt început!
Ceva din „Minima Moralia” de Andrei Pleșu (C.R., Buc., 1988). De mirare că această broșură a scăpat și poate apărea în vremurile noastre (despre libertate individuală?):
„etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă.”
„e de reflectat la o morală mai ofensivă, o morală în care omul se propune lumii, învățând să locuiască suveran în sinea sa, în loc de a se adăposti de sine. Cine se adăpostește de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra și în lumina sa, află, încet-încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească.
a se adăposti = imitarea naturii
a locui = aduce ceva nou
„când ordinea e adânc constituită, libertatea e posibilă. Când ordinea e precară, așadar aparentă, ea nu are decât șansa de a deveni tiranică. Câtă ordine latentă, atâta libertate în act. Cât haos latent, atâta samavolnicie legislativă.”

5 august 1988
Acum ceva care mă poate privi direct, tot din Pleșu:
„Extremele (vis-à-vis de comportament) au mai mult caracter, sunt mai precise decât media.”
Andrei Pleșu întreabă: cum poate cineva să fie om de cultură?
Răspunde – sintetizând – Noica:
1. Cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente (rezervele lui Pleșu cu privire la trecerea în „euforie culturală”, depărtarea de imediat)
2. Cultura e adevărata formă de maturitate a spiritului.
3. Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasă.
4. Disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului.
Noica mai adaugă trei codicile:
a. Cultura face să primeze posibilul asupra realului (cultura consolatoare).
b. Cultura este singura zonă a cunoașterii contemporane în care te poți baricada împotriva matematicilor.
c. Cultura este singurul teritoriu în care te poți baricada împotriva iubirii (glacialitatea culturii).
Pleșu continuă:
„cultura este într-o anumită inadecvare față de real.
Degradări ale culturii:
a. omul livresc (nu are nimic de spus personal).
b. Estetismul (lipsă de discernământ).
Și mai departe: „cultura face totul suportabil și mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori.”
Interesante reflecțiile pornite din relația judecată morală și destin: „Nu se poate cere naturilor active să zăbovească indefinite într-o speculativitate inertă și nu se poate cere naturilor contemplative să-și petreacă viața pe baricade.”; „înainte de a-și da duhul, niciun om viu nu poate fi judecat de alt om viu. Este rezultatul unei înțelegeri adecvate a eticului în nemijlocita lui legătură cu problema destinului; „a fi atent, nesfârșit de atent, la fiecare detaliu al vieții zilnice, la fiecare întâlnire „accident” – oricât de arbitrar în aparență – iată o investiție spirituală care nu poate fi decât profitabilă.”; „a avea conștiința destinului înseamnă a simți că totul te privește. Nu că ești centrul lumii, dar că în tine – vorba lui Eminescu – „o lume își face încercarea.”
O CALE:
„Atenție la obstacol”.
„Nu a căuta drama, însă a o trăi – când se produce – nu ca pe o închidere, ca pe un efect lamentabil al conjuncturilor, ci ca pe o cauză, ca pe un început, din care poate decurge totul, ca pe o ocazie”.
„Unul dintre semnele esențiale ale întâlnirii cu destinul este realizarea unei perfecte omogenități între datele pe care le ai, locul în care te afli, și timpul în care trăiești. A avea nostalgia unei alte structuri, a unui alt spațiu și a unui alt moment e a dormita anemic la periferia destinului, a rezolva false probleme.”
Un gând referitor la soluțiile infailibile pe care mulți le așteaptă: „Nevoia de ghidaj e, nu o dată, nevoia de a trăi prin delegație, de a transfera asupra altuia răspunderea propriei tale vieți.”

6 octombrie 1988
Mai multe întâmplate până acum. Doar timp de notat cele petrecute nu mi-am făcut. De citit, am citit, în principal următoarele:
– „Nuvele exemplare” – Cervantes
– „Frații Karamazov” (desigur recitire)
Până atunci transcriu câteva gânduri rămase notate disparat:
Miron Radu Paraschivescu – „În marginea vieții”
Subiect: cerul, marea, cuvântul – elemente primordiale care tânjesc spre cel esențial care este pământul.
Poetul (alt personaj-metaforă): „Știu doar să întreb. Răspunsuri dau mai greu”
– „Când taci, nu minți?”
Despre „Sinucigașul” lui Erdman:
Stil alert. Predilecție pentru fraza scurtă, cu știința dinamicii dialogului. O capacitate – aș spune de tradiție în dramaturgia rusă – de a aduce omul comun, cu pitorescul lui exterior și, mai ales, cu adevărul său de viață, cu imensa lui capacitate de a reprezenta un principiu existențial. El (Simion) este de undeva, de lângă noi, real, palpabil, suculent prin reacții, cu vână (ca să nu folosesc un alt cuvânt ce denumește un organ specific bărbătesc).
Formula unui comic de situație în cazul unei problematici sociale de esență (cu multe puncte de originalitate) destul de puțin bătută, cu toate că se plasează de fapt în centrul problematicii general umane.
Poziția de ființă comunicativă, nu izolată, nu însingurată, a omului, drepturile sale, întoarcerea la acel nivel al comunicării și viețuirii care reprezintă, numeric și teoretic, nucleul umanității.
Personajele fac parte din categoria celor mulți, cei care, peste teorii, direcționări, comprimări și dilatări, urnesc roata lumii, ne duc sau ne aduc undeva și de undeva. Ei sunt rostul de a exista al celorlalți. Ei sunt viața. A te raporta la ei (cu talent) înseamnă a rezista artistic.
Acest necunoscut Erdman este o benefică întâlnire pentru mine. Absurdul situației adusă pe scenă se echilibrează nemaipomenit cu tendința spre un absurd adoptat ca stil. Aduce mult cu Ilf și Petrof sau Daniil Harms. Autorul are știința scriiturii dramatice, cu regulile sale specifice. Are capacitatea de a găsi acele rezolvări care se pot vizualiza.
„Eu vă vorbesc despre omul viu.”
Când spui ceva de o maximă seriozitate râzând, sfârșești prin a-ți proba ferocitatea. Este, de fapt, un rânjet.

28 mai 1989
Timpul care fuge
Jorge Luis Borges –„Cartea de nisip”
Gongora – „o carte importantă se poate dispensa de o temă importantă.”
Mallarmé – nu i-au fost de ajuns temele banale; a căutat unele negative (absența unei flori sau a unei femei)
– Sentința homerică – zeii urzesc nefericiri pentru ca generațiile următoare să aibă ce să cânte.
Exemple de panteism:
– Heraclit –„Dumnezeu este ziua și noaptea, iarna și vara, războiul și pacea, îndestularea și foamea.”
– Plotin – „un cer în care totul se află în toate părțile, fiecare lucru este toate lucrurile, soarele e toate stelele și fiecare stea e toate stelele și soarele.”
– Attar (persan din sec. XII) – cântă aspra peregrinare a păsărilor în căutarea regelui lor, Simurg; multe dintre ele pier în largul mării, dar supraviețuitorii descoperă că ei înșiși sunt Simurg și că Simurg este fiecare din ei și ei toți laolaltă. (extensie a principiului identității)
– Emerson – „Dacă vor să fugă de mine, eu sunt aripile.”
– Walt Withman – o relație personală cu fiecare viitor citator. Se confundă cu el și dialoghează cu celălalt, cu Withman.

12 iunie 1989
Același timp care aleargă
Adso din Melk – secolul XIV:
„…nenorocirea unei lumi care încărunțește. Tinerețea nu mai vrea să învețe nimic, știința e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, niște orbi conduc alți orbi și-i fac să se prăbușească în prăpastie, păsările se aruncă înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii desenează.” (din Umberto Eco – „Numele trandafirului”)
Kosmos = armonie

25 iulie 1989
După „Marea, Marea” de Iris Murdoch
Un filozof: „nu e absolut irațional să prefer sfârșitul lumii decât o zgârietură pe degetul tău.”
Personajul central (Charles Arrowby): „teatrul este un atac la adresa omenirii, transpus în magie: te determină, seară de seară, să prefaci un întreg public în victimă, să-l faci să râdă și să plângă și să sufere și să piardă trenurile și autobuzele.”
– A duce un gând obsesiv până la capăt, până la a deveni chinuitor de prezent pentru cititori (gândul la Hartley și încercarea pătimașă de a dobândi)
„Trebuie să trăim în lumina satisfacțiilor noastre egocentrice prin mijlocirea acelei vitale și active preocupări de sine, care e mai pregnantă chiar decât rațiunea.” (tot Charles)
– „un monstru marin al geloziei.”
– Eventuală idee finală: sterilitatea solitudinii.
(Va urma)


Valentina BECART

Cu aripi mari, în primăvara asta

În primăvara asta, fără seamăn, e-o conspirație
între verde și albastru;
se înfrățește ziua, cu tot ce-i gând și necuprins,
cu ochiul ce se-ncrede, și iată, în florile
care răsar – e-o simfonie de culoare și divin…

În primăvara asta, nefirească, e totul nou,
și parcă-i altfel și sortirea;
oriunde îți întorci privirea, e-atâta frumusețe,
de ai impresia
că cineva s-a întrecut pe sine, într-un tablou.

În primăvara asta, la sânul ei… e loc destul
pentru visare:
ca o cădere de albastru peste o trăire verde,
fără seamăn,
dincolo de toate…
și-adeseori, te-ntreci cu soarele pe dealuri,
asculți
izvoare, și-aduni
în pumni lumina roditoare.

În primăvara asta, mereu mai uimitoare,
e-o conspirație
între teamă și speranță,
e-o încredere în tot ce universul zămislește.
Ce poți să faci?
Te-arunci în viață, cu aripi mari, îmbrățișezi
culori și timp,
și spațiu…,
și-n urma ta, întregul înflorește într-o rază:
când roșu-galben,
când verde și albastru…


Un cer invadat de fluturi

E depărtarea o taină, un unghi
ascuțit rănește privirea;
cărarea-i un semn că lumea există
și zarea aprinsă vânează întrebarea.

E cerul o pată, un cerc necuprins
e sufletul zilei;
un strigăt e raza căzută în ciuturi
și-ntreagă uimirea e-un arc – în stropul
de apă -,
ce ține trează lumina.

E unghiul, pătratul și rostul…
Mereu alte semne zvârlite
în frunzele moarte;
doar cerul înalt –, invadat de fluturi,
aruncă în aer urme de pulberi, stropi
de culoare pe scuturi…


Pe-o tavă de argint, duminica…

Poate am uitat că sunt o rugăciune
aleasă să-ți fiu, într-o zi de duminică
sau dincolo de stele, nemărginirea
albastră;
aproape de gând, doar ceasul de taină.

Rând pe rând, trec zile, cad fructele verii
și clopotul zilei anunță că-i vremea
de rugă…
Un buchet de lumină se-așterne pe brațe;
se-aude tăcerea –respirând sacadat
în sufletul lumii, la porți de vecie-i chemarea.

Poate am uitat că sunt o amintire
aleasă să-ți fiu, într-un sfârșit de
octombrie…
sau cine mai știe, vreo stea norocoasă;
departe de noi, o noapte de beție, o zi
de duminică pe-o tavă de-argint…


Legată la ochi

Legată la ochi, am trecut prin viață;
pipăiam lucruri, atingeam înălțimi,
un vis era mereu în aripa unei păsări.

Legată la mâini, mai apoi, căutam
forme,
totdeauna rănită de ceva colțuros;
o marmură albă,rareori, îmi exalta
simțirea…

Legată la ochi și la mâini,
m-am lovit, în plin, de mijlocul vieții.
Rătăceam pe câmpii și-n ierburi de leac
îmi vedeam infinirea;
o străfulgerare de-o clipă, și-apoi
nimic…
o armură de-argint mi-a devenit tăcerea,
o lance ascuțită – ultimul gând…


Să-ți caut măreția

În arta ta, aș vrea să mă inițiez, adorat infinit,
cu toate privirile ațintite către lume, cu picături
de extaz,
alunecând silențios, în limitatul din mine.

În devenirea ta, aș dori să mă inițiez, neasemuit
infinit,
cu toate arpegiile
răsfrânte pe harfe, cu ”germenii” vâltorii răvășind,
când și când,
un sfielnic supus.

În măreția ta, aș vrea să mă inițiez, misterios Infinit,
cu povara luminii
aruncată către lume, cu toate tonurile de roșu, gri,
de verde
și albastru amestecate
triumfal… în labirintul din mine.

Neobosit Infinit, limitatul din mine te admiră!


Aceeași sete…

Ce fericire e aceea
doar pe jumătate?
să împărțim aceeași sete
aș vrea,
să nu murim de tot,
într-o acuarelă
cu prea mult sângeriu,
în zbateri
de lumină…

Să vină ploile de mai;
eu să-ți fiu rugă pe-nserat,
și tu – nimic mai mult
decât forma ovală dintr-un
tablou
rămas nesemnat.

Ce așteptare e aceea
în jumătatea mea măsură?
să împărțim singurătatea
aș vrea,
să nu murim prea curând,
într-o acoladă neglijentă,
înainte ca frivola
exaltare
să devină un nud impertinent,
consolator, uneori…


Fluturi de noapte…

În mijlocul nopții, mereu altceva,
o nălucire, când și când…
fluturii, ades, șovăind;
un turn răsfrânt peste ape,
o ancoră la mal, o amintire de demult,
în prima umbră
trezită din visare.

De nicăieri, un corn de vânătoare,
pocale,
o mână ce rotea un arc, iar undeva,
în partea stângă, cuvântul nemișcat,
unealta de tortură…,
în timp ce-o armonie
nefirească
părea s-atingă (delicat) întregul cer
și gândul
celui resemnat și-n așteptare…

În miezul nopții, în adânc,
dispar ferestrele,
privirile se-ascund în prima
rugăciune,
în timp ce fluturii de noapte
(cu stăruință) cer azil –
sub clopotul de sticlă, ce-adăpostește
blând… lumina filiformă
și-avântul pentr-un alt poem…

(din volumul în lucru – „Azil pentru fluturi de noapte”)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share