Spații culturale nr. 69 (2)

In memoriam

Leons BRIEDIS
(1949-2020)

Leons Briedis s-a născut în anul 1949. A studiat filologia la Universitatea Letonă (Riga – 1968-1970), apoi Filologia Română și Spaniolă la Universitatea din Chișinău (1972-1974).
Perioada de studii la Chișinău nu numai că a influențat esențialmente destinul său (din Moldova a revenit cu soția Maria), nu i-a dat doar posibilitatea să învețe limbile spaniolă, italiană, portugheză, română, dar și posibilitatea de a cunoaște nemijlocit bogăția culturală și poezia diverselor popoare; să traducă și astfel să aducă o parte din această bogăție în contextul culturii letone prin traduceri din Tudor Arghezi, Petrarca, Lucian Blaga, Agostino Neto; să alcătuiască antologia poeziei din Moldova.
Briedis a fost poet, prozator, eseist, publicist și critic literar, traducător din latină, engleză și, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheză, catalană. A publicat peste treizeci de cărți originale (poeme, proză, eseuri, cărți pentru copii), iar ca traducător a editat 48 de volume. A editat revista „Kentaurs XXI” și a fost directorul editurii private „Minerva”. Din limba română a tradus și a publicat 21 de cărți.

ÎNTUNERICUL ÎNTUNERICIULUI
8
Înseninarea:
Sufletul invizibil al mării
Desenează fulgerul.
9
Lumina mereu se repetă
Doar întunericul
îşi schimbă veșnic esenţa.
10
Nu-i nici o oglindă,
Ci doar o toamnă
Cu chipul şi imaginea mea.
11
Cocorul
Rămas de stol
E ultimul Iisus din astă toamnă.
12
Odată în veşnicie
Chiar şi muntele se înălţă pe aripi
Ca o pasăre călătoare.
13
Esenţa e oaspetele
Care ne părăseşte
Înainte de începutul ospăţului.
14
Nu-ţi chinui memoria
întrebându-te la nesfârşit:
Când v-aţi văzut ultima oară?
15
Trăiesc dincolo de hotarele acestei vieţi
Şi dincolo de hotarele eternităţii mele.
Fie ce va fi, sunt oricum în străinătate!
16
Vântul ca un drumeţ rătăcit
Bate la uşa casei mele
Iar eu nu am nici o coajă de pâine.
17
Mărgăritare presar la porci.
I-am îngrăşat atât de tare încât
I-am prefăcut în profeţi.
18
Nici o rugăciune
Nu se poate înjosi
Mai jos decât pământul.
19
Prea dureroasă este întoarcerea în Patria mea
De parcă aş sosi la propriile mele funeralii,
La care n-am fost nici măcar invitat.
20
A fi mai puternic decât sinele tău:
Iată măreţia înţelepciunii
Socratice.

Traducere: Maria Briede – Macovei

 

Radu ULMEANU

Ce greu

Ce greu îmi e să fii aşa departe
să nu te am alături chiar acum
să nu te-aud vorbind
să nu te pot atinge

Chiar dacă mă ridic pe vârfurile picioarelor
nu te văd dincolo de cei ce mă-nconjoară,
chiar dacă te strig pe nume
nu îmi răspunzi

Doar dacă privirea ar străpunge clădirile oraşului
şi vocea mea ca trompetele din vechime
ar dărâma Ierihonul
m-aş putea apropia de tine

care eşti hotarul între lumină şi beznă
delimitarea între viaţă şi moarte
liniştea dintre copil şi somnul lui
înainte de-a adormi

Aşa cum eram şi eu legănat cândva
aş vrea să mă legene trupul tău
gura ta să mă sărute
braţele să mă cuprindă


Ca o osândă

Ca o osândă e să treci un râu
când apa lui e toată doar iubire
şi curge din amonte fără frâu
rupând zăgazuri, şuierând subţire

Cum poţi să-noţi, să-nvingi torentul, frânt
să te strecori prin spume-nvolburate
cu degetele-abia să-atingi pământ
pe malul ce din cale ţi se-abate

Să te scufunzi, să bei din apa-amară
cât să te umpli, pieptul să-ţi îngroape
când sorbi nectarul viu din călimară
ca să-ţi ţâşnească sufletul prin pleoape

Pe când sirena care cântă mut
te cheamă iar cu surle şi chimvale
să te îneci la sânul neînceput
şi-n raza lunii dulce te prăvale

 

Acasă

Nu mai am niciun înger în preajmă
lacrima mi se scurge fără niciun făgaş
o tragică lumină ne copleşeşte
prăbuşindu-se pietrificată peste oraş

Ne locuim pe noi înşine după cum ne povestim
la nesfârşit propria deriziune, istorie
şi ne murim cu împuterniciri speciale
vieţile răvăşite în lumea iluzorie

O rapidă luare în vedere a întregului sistem
bătut în cuiele unor străvechi constelaţii
întrevăzute prin norii denşi ai celulelor stem
prin care-nălţăm către zei nesfârşite libaţii

Îmi caut iubita, să mergem împreună pe stradă
minunându-ne de colacii dintr-o coadă de câine.
Iată, a coborât răsăritul, s-a uscat ploaia, a înflorit crinul
şi s-a lăsat pe obraji masca fardată a perpetuului mâine

Neobosiţi ne întoarcem spre vagile promisiuni
privind fericirea niciodată trăită.
Iată, trăim sau nu, înflorim sau ne-ntoarcem
la singura posibilă, divină ispită

Nu mai am niciun înger în preajmă, doar pe tine
femeie de pământ, de zodie curriculară,
aluat pentru pâinea întregului viitor,
rozaceu plânset pe-o coardă de la astrala nopţii vioară

Pace vouă, pace vouă, pax vobiscum,
oameni ingurgitaţi de planeta vâscoasă,
pace mie, pace ţie iubito,
am băut un pahar de stele, ia-mă şi du-mă acasă…

 

Sângele istoriei contemporane

Răbufnesc tot felul de lumini şi umbre de prin dosare
răbufnesc beznele pestilenţiale
din cămăşile roşii, verzi, brune,
ale celor ce ne-au urmărit o viaţă întreagă
ne-au notat o viaţă cele spuse între prieteni sau cunoştinţe
despre odiosul regim al Preacurând Împuşcatului

Ne urmăresc şi acum zâmbetele strâmbe
ale celor cocoţaţi în vârful ierarhiei din nou
gata oricând la o nouă delaţiune
noi presiuni, noi şantaje, ameninţări

În epoca Băsescu sau Ponta au înflorit iarăşi crini
carnivori
totul e un coşmar cu frecventă repetiţie
foc automat sau foc cu foc, nu contează
ticăloşie cu ticăloşie, pe bandă de mitralieră

Lichele mai noi peste lichelele vechi
şi, în curând, noi apelanţi la mereu noi lichele
apărute dintre mai vechi apelanţi, filosofi sau poeţi

Curge pe străzi sângele negru al istoriei contemporane
un fluviu cu atâtea meandre, atâtea întoarceri
până să ajungă la oceanul murdar al altor istorii
adunate la un loc, formând oceanul deriziunii

Sângeroasă deriziune a valorii umane
îmbiindu-ni-se pahar cu pahar, ca la o vodcă mică între cheflii,
să bem la nesfârşit poşirca imundă
drept consolare, pe drumul spre abator

 

Ziua a şaptea

De ce mă inundă apa acestui sărut
valul sărat al oceanului tandru
fără sfârşit şi fără-nceput
ca imperiul marelui Alexandru

De ce mă topeşte acest suspin
trimis peste munţi, văi şi dealuri
purtător de miresme şi chin
de arabescuri şi boltite portaluri

Un trist univers împărţit de la o vreme în două
o parte durere, o parte alinare
o parte de beznă, alta lumină şi rouă
ambele purtându-mă spre disperare

De-ai veni să cucerim împreună
hotarele spaimei de a fi, a nu fi
să domnim zi sau noapte, pe soare sau lună,
doi oameni în carne şi oase, iar nu stafii

Să ne cuminecăm în fiecare din noi ca-n biserici
luându-ne din trupul celuilalt suavul tain
să devenim deodată legendari şi himerici
unul altuia pâine, unul altuia vin

Şi mai presus, unul altuia rană
unul altuia vindecare, ursită,
în liniştea mare, contemporană
cu ziua a şaptea, acuma ivită

 

Mihai MARIAN

***
nu pot fi
nici politician
nici șofer de autobuz
nici preot
sau Ghepardul
n-am ce face cu accesele de fericire
nu sunt interesat de geometria sărăcăcioasă
a chipurilor morților
de aceleași nasuri alungite
ochi pierduți în orbite
unghii ce par că tot cresc doar pentru că
trupul continuă să piardă apă
și să cîștige povești
însă acum
pe această potecă a unui no man’s land cît oraşul printre ferestrele opace
blocate cu bucăți de carton și placaj
desenate cu graffiti
printre cablurile care ies din pămînt
prin tăieturile învelişului de protecţie
pe lîngă stîlpii telefonici acoperiți de tot soiul de desene pornografice
și anunțuri ce spun că se repară și se vinde/ orice
printre frontoane năpădite de mucegai
și faţade lipsite de caracter
indiscernabile/ confuze
de nerecunoscut
știu sigur că
celălalt om asupra căruia cade alegerea
e tocmai acela ce vine din faţă
cel pe lîngă care tocmai trec: am și trecut
acum nu mai poate fi un necunoscut oarecare
chiar dacă nu-i știu numele/ ocupația
nu-i cunosc familia, prietenii
îl privesc încercînd să-mi deghizez atenția
într-o indiferență, nudă, infirmă
e dus pe gînduri şi
pentru că i-am observat
chipul fisurat și măsluit
mă ia şi mă duce cu sine
mă plimbă printre modestele sale transcendenţe
trecem în revistă rețelele capilare ale întregului oraș
dus pe altă lume
și uneori doar preţ de o clipă mai observ pe cîte cineva
o cunoștință, un coleg, un străin
însă doar cît să ofer un foc sau deschid o ușă
alteori pe o durată mai lungă
mici vieți într-una din lumile mele
morți insignifiante în viaţa aceasta de aici
din care te trezești
ca dintr-un somn de după-amiază
tremurînd.

 

Interviu

George Motroc: convorbiri cu Virgil Diaconu

La noi, declinul poeziei este întreținut de declinul criticii

– Stimate Poet Virgil Diaconu, cu destulă întârziere, vă transmit şi eu 71 de urări la aniversare! Vă propun să începem acest interviu cu un autoportret în maximum 71 de cuvinte…
– Mulțumesc pentru urări. Și acum iată autoportretul: din afara mea eu văd un om care trudește aproape toată ziua la fluturii lui de aur. Din când în când fluturii de aur pleacă în lume. Uneori, ei reușesc să îi facă pe oameni să zboare, alteori nu reușesc să îi ridice de la pământ…

– Sunteţi de acord să adăugaţi şi o definiţie personală a Poeziei, eventual folosind ca punct de plecare acea sintagmă din volumul ,,Atelierul de fluturi” – ,,o clipă de nemurire”?
– Îngerul meu îmi sune că poezia este copilăria regăsită; copilăria, care visează întotdeauna peste poate și închipuie lumi. Dar poezia este, deopotrivă, singurătatea și prințesa care ne țin de mână. Este forța și vulnerabilitatea noastră. Este ziua și noaptea. Bucuria și revolta, îngerul cu o singură aripă, care te vizitează când nici nu te aștepți. Dar toate acestea sunt clipa noastră de nemurire. Poezia este calea prin care noi putem să nemurim clipa.

– Atât în ceea ce vă priveşte, cât şi în general, se scrie altfel poezie după ′89?
– Cred că în orice timp, fie acesta un timp al dictaturii sau al libertății, poezia se scrie în două mari moduri: se scrie bine și se scrie prost. Bine și prost s-a scris înainte de Revoluțiune, bine și prost se scrie și acum. Oricum, Revoluția nu a făcut pe nimeni poet, ci doar a sporit libertatea de expresie. Acum avem, în fine, această mult-așteptată libertate de expresie.
Dar libertatea de expresie în sine nu te face poet, pentru că ea nu îți dă har, ci doar pune în mișcare un har, dacă el există. Dar aceeași libertate de expresie pune în mișcare și lipsa de har… Drept dovadă, în timpul de după Revoluțiune, deci în timpul prezent al libertății de expresie, nu avem neapărat poeți mai buni ca înainte, de vreme ce scena poetică este ocupată în mod dominant de către poeți minori. În acești ani libertatea de expresie a produs mai mult poeți minori, decât poeți de valoare. Poezia autentică este un lucru rar, mai rar decât bisericile. Așadar, libertatea de expresie poate fi folosită poetic sau pseudopoetic, după cum poetul liber are sau nu are har poetic. Oricum, poezia de valoare a devenit o excepție.

– Pentru un poet român, cenzura financiară de astăzi e comparabilă cu aceea ideologică de ieri? Care dintre ele este mai nocivă?
– Dacă vom admite că cenzura financiară de astăzi poate fi comparată totuși cu cenzura ideologică de ieri, atunci voi spune că cenzura ideologică de ieri era mai puternică decât cenzura financiară de azi. Stau mărturie în acest sens numărul mic de autori care publicau ieri și numărul mare de autori de astăzi. Așadar, pe vremuri, dacă nu aveai relații la editură sau dacă nu cunoșteai anumiți critici care aveau ei relații la editurile socialiste, trebuia să aștepți mai mulți ani până să publici o carte. De pildă, prin anii ′80 am întâlnit pe holul Editurii Cartea Românească un tânăr, ca și mine, care aștepta de 12 ani ca marea editură să îi publice cartea de poezie. Cred că îl chema Cristian Șișman. Redactorul lui era poetul Mircea Ciobanu, Dumnezeu să îl ierte! Să îl ierte!
Se mai știe că la fiecare editură se dădea un concurs de manuscrise și că se făcea o listă a celor care urmau să intre în concurs și care urmau să fie aprobați de Consiliul Culturii pentru acel an. Firește, niciun poet nu vedea această misterioasă listă, deci nu știa dacă este sau nu cuprins în ea; sau dacă a fost aprobat de Consiliul Culturii. Desigur, la un moment dat redactorul de carte îi spunea că manuscrisul său nu a fost aprobat de către Consiliul Culturii… Cei care reușeau să publice erau îndeosebi cei care știau să tragă sforile. Altfel, trebuia să aștepți ani de zile. Oricum, concursul de manuscrise al editurii era un mod de a acoperi sforile care se trăgeau în spatele cortinei și, desigur, o bătaie de joc! O editură publica pe atunci un număr de 15-20 de cărți de poezie pe an.

– Dar astăzi nu mai sunt liste…
– Listele au dispărut din edituri, pentru că editurile s-au privatizat, și fiecare editor aleargă după profit. Și pentru că ceea ce contează este adesea numai profitul, se publică orice și în neștire… Listele au rămas însă valabile pentru premiile literare. Dacă nu ești pe lista cui trebuie…

Clasamentele poetice oficiale eronate de azi
vor fi șterse de clasamentele oficiale false de mâine…

– Au vreo eficiență listele de la premiile literare?
– Dacă ești pe lista cui trebuie, ai șansa să iei foarte repede un premiu important. Sau marele premiu.
Nu ești pe listă, nu primești premiu. Nu contează că scrii mai bine decât cei care tocmai au fost premiați! Oricum, marile premii pentru poezie sunt acordate mai cu seamă poeților modești, deci premiile în cauză sunt premii mincinoase, false, nemeritate. Prezentul este dominat de evaluări incorecte, favorizante și revanșarde, creatoare de ierarhii poetice false. De regulă, evaluările corecte se fac pentru poezia predecesoare momentului evaluării.

– Vorbeam mai sus de cenzura financiară și de cea ideologică. Se mai poate adăuga şi o altfel de cenzură, să spunem una lingvistică? Dvs. aveţi volume traduse în engleză, şi de aceea vreau să vă întreb: cât de traductibilă poate fi poezia dvs., dar şi cea românească, în general?
– Cu traducerea poeziei este o adevărată nebunie, pentru că s-ar putea ca poezia tocmai tradusă să nu semene cu poezia ta: poezia tradusă poate să fie deformată semantic față de original, poate să aibă o cu totul altă sintaxă sau să fie prozaică, atunci când ea nu este nicidecum prozaică… Apoi, sunt traducători care, bucurându-se că au înțeles metaforele, simbolurile sau parabolele poeziei tale, redau în limba străină respectivă chiar dezlegarea metaforelor, simbolurilor sau parabolelor, deci sensul lor indirect, când profesionist ar fi ca traducătorul să transpună în limba străină chiar metafora, chiar simbolul sau parabola, pentru a-i da în acest fel cititorului străin posibilitatea de a recepta chiar enigmaticul limbaj metaforic, simbolic sau parabolic, iar nu dezlegarea (bună sau rea) a metaforelor, a figurilor semantice (tropilor) făcută de către traducător.
Și trebuie înțeles faptul că traducătorul care în traducerea sa ne oferă numai înțelesul metaforelor, deci sensul indirect al acestora, îți face praf toate metaforele, simbolurile, parabolele, deci limbajul poetic pe care îl practici: traducătorul îți transformă astfel poezia în proză, deci o distruge. Iată, așadar, câteva dintre deformările create de traducătorul neprofesionist. Adică traducătorul care nu înțelege poezia în esența ei poate să transforme poezia tradusă în ceva care nu mai este poezie: poate să o transforme în versuri prozaice, pur şi simplu, deci în proză versificată. În ceea ce mă privește, eu am avut șansa ca poeziile mele să fie traduse, în două rânduri, de către studenții doamnei profesor Lidia Vianu, de la Universitatea București, în Translation Café, nr. 137, din 2015, și Translation Café, nr. 165, din 2016. Sper că, de vreme ce au trecut examenul în fața Lidiei Vianu, traducerile au fost bune. O serie de alte poeme au fost traduse de către prof. Ali-Izi Bucur.

Declinul poeziei este încurajat de critica modestă

– Cum vă explicaţi declinul general al literaturii şi al scriitorului, ca instituţii culturale, dar şi esenţiale puncte de reper pentru societatea (post)modernă?
– Cum îmi explic declinul prezent al literaturii?… Declinul literaturii este provocat, în primul rând, de scriitorii aflați în declin, deci de scriitorii care scriu prost, iar în al doilea rând de critica literară mincinoasă, care supraevaluează și încurajează literatura/ poezia minoră. Și se observă că, de la Revoluțiune încoace, critica literară promovează și susține mai cu seamă poezia minoră. Urmăriți, spre pildă, câte premii literare li s-au acordat în dealu′-valea literaturii noastre lui Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan, L.I. Stoiciu sau Ana Blandiana.
Pe de altă parte, la Editura Cartea Românească, relansată acum într-o nouă haină, sunt tipărite tot cărțile „aleșilor”. Dar asta este doar prima serie. Mă aștept ca în curând să văd publicată toată conducerea, toți apropiații ei, toți redactorii revistelor centrale și slujitorii. Să avem puțină răbdare.

La noi, pentru Premiul Nobel este propus un plagiator

– Vă rog să fiţi de acord să aducem în discuţie şi o altă obsesie naţională: Premiul Nobel. De-a lungul timpului au fost menţionate mai multe nume, de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, la Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Mircea Cărtărescu… Chiar nu a existat nici măcar un singur scriitor român care să fi meritat Premiul Nobel?!
– Firește că avem (am avut) scriitori care merită acest premiu, însă pentru obținerea lui trebuie să fii bine cunoscut în afară, deci trebuie să publici acolo. Până acum noi nu am „exportat” scriitori, pentru că în România nu există un program al Ministerului Culturii sau al Uniunii Scriitorilor care să exporte cultura română. Iar dacă există în secret unul, acesta îi promovează tot pe cei din generația aflată acum la putere. Așa se face că cel propus pentru Premiul Nobel din acești ultimi ani a fost Mircea Cărtărescu, favoritul cuiva din Cenaclul optzecist de luni, în care s-au investit vreo două milioane de euro. Informația se găsește pe Internet, în ediția online a Cotidianului.
Pe de altă parte, se știe că Mircea Cărtărescu este un plagiator, pentru că în volumul de poezie de debut, Faruri, vitrine, fotografii (editura Cartea Românească, 1980), poetul a plagiat, cuvânt cu cuvânt în poemul Căderea, un întreg pasaj din romanul lui Laurence Sterne, numit Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman (Editura pentru Literatură Universală, 1969). Dar culmea plagiatului, mai mult ori mai puțin acoperit, este atinsă de versificatorul Mircea Cărtărescu în volumul de versuri Levantul (1989), în care „inventivul” poet își fabrică poeziile din poeziile altor poeți, români sau străini, preluând metrica, sintaxa, fondul imaginar și lingvistic al poeților imitați, la care adaugă nota sa zeflemitoare.
Și acum ar fi interesant să urmărim cum este evaluat, la noi, plagiatul literar. Pentru cartea Levantul, care pastișează, reciclează sau rescrie poezia altor poeți, români sau străini, levantinul Mircea Cărtărescu a primit Premiul pentru Poezie al USR și Premiul Academiei Române… Iar pentru volumul de versuri parțial plagiat Faruri, vitrine, fotografii, Cărtărescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în poezie. Să înțelegem că la noi se premiază (și) plagiatorii? Firește, critica pe dos, generaționistă sau de cumetrie, deci critica mincinoasă, coruptă, își face treaba.
Tot lui M.C. i s-a înmânat, acum trei ani, Marele Premiu de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia… Faptul că Marele Premiu de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia i-a fost acordat plagiatorului Mircea Cărtărescu este o sfidare la adresa poeziei autentice, o batjocorire a ei!
Dar ce critică literară este aceea care acordă premii literare poeților plagiatori sau poeților modești? Ea nu poate fi decât o critică mincinoasă, neprofesionistă, o critică aflată în aceeași criză cu poezia pe care o premiază.
Înțelegem astfel că, de la Revoluție încoace, criza unei anumite poezii este dublată de o criză a criticii și că tocmai slăbiciunea și reaua credință a acestei critici determină evaluările pe dos ale poeziei, falsele premieri și falsele ierarhii care se întocmesc.
Dar aceeași critică l-a propus pe Cărtărescu și pentru Premiul Nobel… Așadar, la noi, pentru Premiul Nobel este propus un plagiator! Și pentru Marele Premiu de Poezie „Mihai Eminescu” a fost propus, și l-a primit, tot plagiatorul Mircea Cărtărescu. Iar dacă se va întâmpla ca M.C. să primească Nobelul, probabil că noi vom fi bucuroși să aflăm că Premiul Nobel a fost acordat unui plagiator român…
Remarc în același timp că breasla scriitoare nu are aproape nicio reacție în presă față de falsele premii literare care se acordă poeziei. Ce să înțelegem de aici? Că breasla scriitoare este amorfă și că ea aprobă tacit premiile acordate unor minorități poetice? Să credem că fiecare scriitor visează, în secret, la ziua în care i se va acorda și lui, vai!, un premiu pentru poezia sa, și că tocmai de aceea el tace și lasă impresia că aprobă toate premiile literare care se acordă operelor minore?

– Ştiu că sunteţi şi un atent observator al vieţii literare româneşti în ansamblul ei şi de aceea vă rog să accceptaţi următoarea provocare: cum este poezia după Revoluție? Puteţi face un top 5 sau chiar top 10 cărţi remarcabile de poezie ale anului încheiat?
– După Revoluție, producția de poezie proastă a crescut, pentru că editurile nu mai au, în general, nicio cenzură artistică și că absolut oricine poate să publice azi o carte „de poezie”, de vreme ce își plătește cartea. Dar iată câțiva poeți care pot înlocui poeții veșnic premiați de Uniune: Paul Aretzu, Ion Tudor Iovian, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Valeria Manta Tăicuțu, Ancelin Roseti, Adrian Frățilă, Victoria Milescu. Dar cu siguranță că mai există poeți buni, de care eu nu știu…

– Aveţi preferinţe şi în ceea ce priveşte proza românească?
– La proză, cred în Radu Ciobanu, Radu Ulmeanu, Ovidiu Dunăreanu, Dora Pavel, Magda Ursache, Doina Ruști.

– Cum a fost recolta literară în acest an? Va rămâne ceva din ea, peste timp?
– Recolta de carte a fost foarte bogată, dar nu știu cât de literară… De exemplu, la Târgul de carte Gaudeamus, de la București, s-au lansat o sumedenie de cărți, unele dintre ele foarte interesante, cum ar fi cartea de critică literară Escale în Panteon. De la Dosoftei la Vișniec, a lui Daniel Corbu, cartea de poezie Calea Victoriei, a lui Nicolae Silade, cartea Ecoul și umbra, de Ion Lazu, o bună carte de critică literară, Cronicile Sudului, semnată de Victoria Milescu, cartea de poezie Levantul fără sfârșit, a Danielei Marchetti, ca să dau numai câteva titluri. Dar s-au lansat și cărți modeste, pentru că de câțiva ani există această modă: să ne lansăm cărțile la târgurile de carte.
De altfel, am avut surpriza ca la târg să întâlnesc foarte mulți scriitori. Cred că un sfert din miile de vizitatori erau scriitori… Bine, erau și scriitori care nu au răsfoit și nu au cumpărat nicio carte… Ei au venit doar să se lanseze! Să vadă lumea ce mari sunt ei și să își vândă cărțile. Scriitorii au început să devină foarte atenți la imaginea lor. De exemplu, văd că pe Internet există scriitori care postează zilnic fie evenimentele literare la care iau parte, fie cărțile lor, ceea ce nu e rău, în fond. Dar scriitorul român se postează și atunci când stă, pur și simplu, la masă, și bea o bere sau o cafea, și când se duce în străinătate, la un bar select, în fața unei biserici impunătoare, a unei fântâni, a unei statui, și atunci când își cumpără un papion nou, o pălărie, o rochie sau o bluză nouă… Să ne vadă lumea! Sau se postează cu pisicile preferate, pisici care fie citesc, fie cântă la pian etc., etc.
Câți vor rămâne, ca scriitori autentici, peste 50 de ani, din toți acești jucăuși și însetați de glorie scriitori de azi? Să mai dau un exemplu: din marea și răsfățata generație 1980, pe care a tras-o după el, Nicolae Manolescu a ales pentru istoria sa (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Paralela 45, 2014) numai 18 poeți… Dar și din aceștia, unii sunt foarte modești ca poeți… Oricum, pe Internet vor fi tot mai mulți poeți, iar în literatura română tot mai puțini, dacă nu vom lupta pentru o ierarhie autentică.

– În loc de final, vă rog să acceptaţi o ultimă provocare: un autor care doreşte să realizeze un nou manual de literatură română vă roagă să-i trimiteţi unu-două poeme reprezentative din propria creaţie… Ce aţi alege?
– Iată una dintre poeziile care ar putea figura în manualul de literatură română, la capitolul „mari poeți români moderni (aproape) ignorați”:

Din oraşul de fier

Îţi scriu din oraşul de fier.
Gândurile mele iau foc pe străzi,
trupul se afundă în beznă.
Uneori mă împiedic de visurile altora,
de cadavrele lor aruncate în drum.

Mă ţin după aceste flăcări,
trec întunericul la pas.
Lama unui cuţit care
face dragoste cu lumina lunii
este un poem al zilei care
tocmai a trecut pe aici.
Suntem în cartierul cuţitelor.
Suntem printre prieteni.
Îţi scriu din oraşul de fier.

Aud că mai porţi şi acum cireşe la urechi,
că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul.
Şoaptele tale de dragoste mă ajung din urmă.
Eu am rămas în piaţa electorală, unde alesul
împarte prostimii sarmalele victoriei.
Eu am rămas în această farfurie publică,
unde se împart sarmalele democrate.
Eu am rămas în Piața Sarmatică,
în care sarmalele aleșilor vor sătura
şi anul aceasta prostimea.

Încă puţin şi mistreţii puterii
vor urca la tribună.
E vremea lor! A mistreţilor şi a vulpilor
cu două ieşiri. Şi a ţiparilor,
care înoată de voie printre degetele
împietrite ale Justiţiei.
E vremea cloştilor bicamerale,
care îşi votează cu patru aripi
pensia pe ouă de aur.
E vremea curcanilor care
dorm în fotoliile parlamentare.
Şi a cârtiţelor întunericului.
Şi a şobolanilor reciclaţi,
care fac gloria noului nostru partid.
E vremea şobolanilor roşii.

Îţi scriu din oraşul de fier.
Nici tu nu ai trădat trandafirul,
nici eu nu am urcat la tribună.
Şi nu am dat năvală în gamela
tinerei democraţii, în Piaţa Sarmatică.

Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea.

Azi-noapte, ultimele visuri
au fost împuşcate în moalele capului.
Probabil că cineva i-a deranjat
din nou pe mistreţii puterii.
Sau pe elefanţii guvernamentali.
Sau pe bordelina de la Palat,
care ţine strâns între pulpe
secretul succesului ei de Palat.
Da, ultimele visuri
au fost împuşcate în moalele capului.
Mai bine ar fi ca de acum înainte
să vorbesc în şoaptă; sau cu gura închisă,
ca un adevărat poet al ţării cu gura închisă!

Îţi scriu din oraşul de fier.
Cagulele Armani mă vizitează uneori
noaptea. Ultimele visuri sunt împuşcate
în moalele capului.

Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea.

Poate că e vremea
să ies din cercul acestui oraş.

Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluză.
Chiar acum, ascunsă în trupul tău de prinţesă.
În care ne vom întâlni cât de curând.

(Interviu realizat de George Motroc, Noiembrie 2019)

Adrian MUNTEANU

Meramorfoza durerii
5.
s-au scurs şi veri şi ierni fără de urme
şi-o tristă primăvară a supt mlada
rămâne toamna ce-a secat livada
şi-n trup rugina a-nceput să scurme
muguri robuşti n-au sfredelit zăpada
să-ndestuleze roditoare turme
doar pirul sterp s-a nevoit să curme
averea mea ce-mi năpădește lada
izbânzi târzii prin viaţă trecătoare
cu umbra lor de-o zi în piept lovesc
n-au pus plăceri în sufletu-mi prinsoare
că seva lor de foc am s-o jertfesc
sub toate-acestea rana ce mă doare
mai sper să-nchidă semnul că iubesc

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share