Spații culturale nr. 69 (12)

Lucian GRUIA

DRAGOSTE ȘI NEANT

Hotărât lucru, poezia nu reprezintă un limbaj obişnuit. O demonstrează încă o dată volumul de versuri Pledoarie pentru copacii fără pădure (Ed. Dinasty Books Proeditură şi Tipografie, Bucureşti, 2019) semnat de Simona Trifu. „Stranie şi atrăgătoare, aşa ar putea fi caracterizată poezia Simonei Trifu” – afirmă Alex. Ştefănescu pe postcoperta cărţii. Stranie îmi pare pentru că este lucidă şi suprarealistă în acelaşi timp. Atrăgătoare pentru că te captivează şi incită la meditaţie. Să exemplificăm. Luciditatea: „Lovituri crunte ale valurilor morţii/ ne brăzdează inimile palide,/ tremurând întru speranţă.” (Patimă-n gara apusului tău). Şi suprarealismul: „Cu limbi de şerpi în iarnă plâng,/ În noaptea glacială-i frig şi uraniu,/ Petale de dor între gene te strâng/ Şi calmul tău îmi pare straniu.” (Pasăre albă codalbă).
Tema principală a volumului o constituie dragostea, nu senzuală, ci aluzivă îndeobşte. Atmosfera de legendă izbucneşte din prima poezie a volumului: „Pe vremuri, când erai unicorn,/ ochii mei umezi vedeau numai zăpada fiinţei tale, aura ta îmi era jar îmbietor/ şi hăţul miresmelor tale, dulce hrană.” (Unicorn de iarmaroc).
Nevoia de iubire devine irepresibilă: „Mută curcubeul mai aproape,/ trage-l drept cortină/ peste umerii mei goi în ploaie…/ Aşterne-mi un nor cald şi odihnitor,/ trainic mesager întru aşteptare…/ Fie-mi iertare, lasă-mă să te iubesc…” (Şi iartă goliciunea curcubeului meu).
Femeia se cere alintată: „Dezmiardă-mi părul lins pe coama gândurilor,/ fă-mă să-ţi torc dorinţele/ împletindu-ţi-le în intuiţiile mele caline./ Unduieşte-mi arcada sprâncenelor/ întru mirarea clipei/ şi umileşte-mi existenţa/ cu frenezia ta pentru ancestral.” (Suflet rece, rece Prut).
Sub ameninţarea destinului omenesc de fiinţă muritoare, iubirea la Simona Trifu devine ero-thanatică: „Şi uită-mă-n gloată de praf şi noroi,/ osie cruntă zdrobi-mi-ar destinul,/ să plec miruită în şir de cocori,/ în veşnică moarte căzând.” (Fură pelerina, sceptru ţi-e toiagu).
O singură dată iubirea şochează: „Încuiată voi rămâne/ sub cerul tău flămând de plăceri,/ pe care vei continua să îl cauţi./ Amor nebunesc pe-un dric ostoit sub destine?” (Greşeală-n Si bemol).
Sub masca dezmierdărilor se ascunde o lume gravă. Să schiţăm această viziune asupra lumii din lirica Simonei Trifu. Universul pare pustiu, transcendenţa este goală – caracteristică modernismului teoretizat de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: „În vastitatea deşertului cosmic privesc./ În deşertăciunea propriei vieţi rămân.” (Iezuită clapă stinsă).
Viaţa în această singurătate cosmică e deşertăciune: „Simt răsucirea nopţii în pocalul singurătăţii/ Viaţa e goală şi umedă,/ dedându-se la deşertăciune,/ precum o curtezană tristă/ ai cărei admiratori sunt plecaţi la război.” (Conchistador profet plecat pe meleaguri).
Mai mult, viaţa poetei, în lumea în care comunicarea se face tot mai dificil, se desfăşoară într-o colivie: „În frigul prea mutului meu sanctuar./ În bezna din crater şi-n frigul pustiei,/ un halucinatoriu vis hoinar/ îmi sfâşie cu dinţii uşa coliviei.// (…)/ Mi-e colivia efemer tărâm/ în care plâng, deplâng amar festin.” (Colivie onirică, dagherotip pe Someş).
Ameninţarea unui război nuclear persistă: „Someş arhaic pe rănile mele post Hiroşima…/ Fragmente de Eu împrăştiat/ în universul tunat cu uraniu…/ (…)/ Mitraliere şi dans de tun/ şi viaţa din afara ţevii de puşcă…” (Ruletă rusească post Hiroshima).
În altă versiune, onirică, deşertul cosmic e populat de mai mulţi Dumnezei, ceea ce echivalează cu haosul. Aşa consideră şi Lucian Blaga motivând tot astfel de ce Marele Anonim nu a creat mai multe fiinţe aidoma lui: „Toţi Dumnezeii-s juni şi strălucesc,/ Azvârle din fiinţa mea orice idee,// care ar putea să facă sens în moarte,/ prin moarte peste moarte-n gând călcând. (Regiment de Dumnezei).
Dragostea reprezintă antidotul la această viaţă efemeră, crepusculară: „Rune de zăpadă,/ dune de amor,/ cad cosaşi pe stradă/ ´mpovăraţi sub dor.// Doru´ acela care/ vine de nici unde,/ se tot duce-n zare,/ unde-o să-mi afunde// vraja dumitale./ Presimţire sumbră/ pleacă înspre vale,/ fă-mi din palme umbră.” (O notă de subsol la viaţa ta).
Figurile de stil sunt numeroase în economia volumului. Iată câteva metafore: „Pe vremea când erai inorog”; „ceru-ntreg i-o haină”; „Sunt numai Duh fără vedenii”. Impresionează epitetele surprinzătoare: „îngeri… nesăbuiţi”; „Soarele zălud”; „asteroizi plăpânzi”; „vânt crud”; „grindină tristă”; „plete desuete”; „nimfe diforme”.
Inconştientul izbucneşte la suprafaţă prin imaginea lupilor simbolizând iubirea sălbatică, instinctivă: „lupi carnali întru căutările lor” şi prin mişcările aprige ale dansului: „Să urle cazacii de dor scurs în râu/ Şi cizmele lor muiate-n plăcere/ să soarbă din viaţă, din vis şi desfrâu, / Destine corupte pe veci în nevrere” (Cazacioc).
Poeta Simona Trifu nu este tributară vreunui curent sau model literar. Şi-a creat un stil propriu, recognoscibil, ceea ce este foarte important.
Ce va rămâne? „Vor rămâne nişte versuri/ scrijelite pe o scoarţă de copac.” (Un refugiu în ciulini) – care vor creşte!


Mihaela MALEA STROE

Dan Tirlea: Străin într-un loc cândva al meu

Prin publicarea acestui volum semnat de Dan Tirlea, Libris Editorial a făcut, în toamna lui 2019, un frumos cadou iubitorilor de poezie. Un debut târziu, care – fără îndoială – merită să fie cunoscut.
Nu știu mare lucru despre autor, l-am întâlnit relativ recent – poate să fi fost acum vreun an – când scriitorul Mircea Doreanu l-a invitat și ni l-a prezentat la Salonul literar „Darie Magheru”. De altfel, cred că Mircea Doreanu a avut un rol important în acest debut, susținându-l și sfătuindu-l pe Dan Tirlea să… iasă în lume. Adică să publice.
Titlul volumului m-a dus cu gândul pe de o parte la Străinul lui Albert Camus, pe de altă parte la biblicul paradis pierdut, pierdut însă, de data aceasta, nu prin încălcarea explicită a clasicei porunci divine, ci prin „înstrăinare” a eului atât de sine, cât și de o lume aflată în permanentă, dar, adesea, în nu tocmai benefică schimbare.
Poetul, „un vagabond” în aparență, un crucificat în fond („cu mâinile larg desfăcute/ christic”), se simte nu… alungat din cetate, ci sechestrat între pereții unui prezent istoric perpetuu („bulău metafizic atemporal”) deopotrivă alienat și alienant („trăiesc/ între Poliție și/ Spitalul de nebuni […]// pereții mă strâng uneori”), unde singurătatea tinde spre absolut: „mă țin de mine când mă clatin/ din genunchi întotdeauna/ m-am ridicat singur”. „Strigătul” celui care-și caută aproapele, își caută semenii, nu găsește răspuns: „strig/ dar nu mă auziți/ și nu mă vedeți”. Tot așa, în piesa Iona a lui Marin Sorescu, protagonistul sesizează indiferența omenirii atât în fața nenorocirilor, cât și în fața momentelor de fericire ale persoanei. Deși textele aparțin unor genuri literare diferite, cred că se pot face mai multe asocieri între volumul de poeme al lui Dan Tirlea și tragedia Iona: de la singurătatea individului uman, până la amendarea unor ideologii dezastruoase (în piesă este ironizat „viitorul luminos” promis în epoca totalitară, viitor care a sucombat într-un „ou clocit și răsclocit”, în poemul „Filme – Festival” între zvastică și seceră și ciocan se pune semnul egalității) și până la iluzia comunicării cu ori a apropierii de „celălalt” (în piesă întâlnirea mută dintre Iona și cei doi pescari, în volumul de poeme „Viața-i/ despre două mâini/ Întinse una spre cealaltă/ Care se îndepărtează/ Treptat…”).
În spațiul mundan, întâlnirile cu semenii (iubita, părinții, copiii, persoane cunoscute sau necunoscute), chiar petrecute la adăpostul iubirii văzute ca „stea căzătoare”, sunt fulgurante, iar sensul pe care îl dau temporar vieții este mai degrabă un surogat.
Totuși, poezia lui Dan Tirlea nu surprinde o omenire intrată iremediabil în vrie și nu transmite disperarea proprie celui rămas, în mijlocul unui dezastru, fără nicio credință. Persistă niște repere fundamentale care depășesc granițele terestrului, de pildă parabola întâlnirii între „Lumina Divină” (Iisus) și „mizeria umană” (Maria Magdalena), jertfa divină fiind izbăvitoare pentru cel care, căzut fiind în mizerie, jinduiește să se vindece și să se înalțe. „Tragedia umană”, spune Dan Tirlea, este „Crucea zilelor noastre” și, urmând modelul christic, ea se cuvine purtată până la capăt, altminteri nu mântuiește pe nimeni. Este un alt fel de a concluziona, cu încredere, aidoma personajului sorescian, că, sondând lucid și tenace înlăuntrul ființei, perseverând, „răzbim noi, cumva, la lumină”.
Un alt reper care poate tămădui sufletul greu suferind de înstrăinare este Buna, figură senină, caldă, care i „se arată” din amintire în momentele de grea cumpănă în solitudine, împăcând, împrietenind lumea văzută cu cea nevăzută: „în foșnetul tainic al ierbii/ te odihnești la umbră, lângă mine/ Buna mea/ și duhuri tainice din adâncuri/ se pregătesc să ne bată pe umăr”.
Părinții, deja plecați și ei din lumea aceasta, par să persiste ca prezențe sâcâitoare, egoiste, dar devin o formă (fie ea și incomodă, indirectă) a conștiinței care, totuși, veghează, îndeamnă și îndrumă spre săvârșirea lucrurilor bune și spre evitarea erorilor: „nu cumva să fac un pas greșit”.
În fine, în ipostază de părinte el însuși, eul liric trasează și vizualizează un fel de cerc existențial pe circumferința căruia copilul, grăbit, nerăbdător, pășește „tot mai repede înainte”, până când… își va ajunge din urmă tatăl. Graba dezinvoltă a copilului de aici amintește de nonșalanța copiilor lui Iona, din piesa menționată, care surâd în somn pentru că „visează marea fără pește” neavând (încă) experiența luptei pentru supraviețuire. Cercul și „ajungerea din urmă” a părintelui înseamnă, în fond, reiterarea traseului patern, într-un alt registru, întru propria devenire.
Deși abia sugerat în ansamblul volumului, se resimte acut în câte-un poem dorul întoarcerii „acasă” (dor corelat, de pildă, cu plânsul propriului copil: „și mi se face un dor nebun/ de acasă/ copilul meu/ când plângi”), dorința de a regăsi locul prielnic sinelui, de a regăsi acel edenic „loc cândva al meu”. Probabil locul anume – unicul – din care au rămas în ființa poetului „stelele de pe dealurile copilăriei”, „dealul cu rugă”, sunetele de clopot, în contrapondere cu infernul urban care așază, între persoane aparent apropiate, distanțe insurmontabile, echivalente unui „vid infinit – vid cu semne de țicneală”. „Rădăcinile – până la urmă – / m-au salvat” se spune într-unul dintre poeme. Din „rădăcini”, din reperele sănătoase, viguroase vine, de altfel, tăria lăuntrică, a poetului și a fiecăruia, de a se „ridica singur din genunchi” atunci când nimeni nu aude, nu vede și nimănui nu-i pasă de căderea aproapelui.


Stan BREBENEL

PELERINUL

Sunt cărţi care te fascinează de la început prin: numele autorului, copertă, titlu şi, mai ales, prin tematică şi stil sau deloc. Este îmbucurător şi meritoriu pentru autor când toate acestea îşi dau mâna şi duc cititorul la sentimente spirituale înălţătoare. O asemenea carte este romanul Pelerinul, autor Sava Bogasiu, apărut la Editura Alpha MDN din Buzău în anul 2019. „Romanul Pelerinul este o continuare firească a volumului editat în anul 2008, intitulat Sansalas, după numele duhovnicului Sfântului Mucenic Sava de la Buzău” ţine să precizeze autorul în precuvântare. Romanul în sine este unul religios. În el este refăcut întregul drum pe care l-a parcurs cortegiul cu racla moaştelor Sfântului Mucenic Sava de la Buzău din Museos şi până în Cezareea Capadociei. Acestuia i se alătură un pelerin din zona Bozioru care tocmai s-a întors din Ţara Sfântă şi care a fost invitat de părintele Sansalas să-i însoţească. Ceea ce nu înţelege pelerinul, şi-l întreabă pe părinte, de ce trebuie duse în Capadocia moaştele unui martir de pe aceste meleaguri. I se explică faptul că, deşi a trăit în credinţa ortodoxă şi a sfârşit ca un martir în apele Museosului, strămoşii lui erau din Capadocia, unde arhiepiscop este Vasile cel Mare, unchiul lui Sava şi că „acolo, moaştele Sfântului Mucenic Sava vor fi ocrotite de atacurile barbarilor goţi, care nu ne dau pace deloc”. Înainte de a se pune în mişcare convoiul, a avut loc la biserica din sat o slujbă în care s-au făcut cele patruzeci de liturghii şi parastase pentru sufletul Sfântului Mucenic Sava. Se întâmpla în luna mai a anului 379, la şapte ani de la martirizare. Exact la şapte ani, pe 12 aprilie 379, a fost deshumat. Trupul lui era întreg şi cu bună mireasmă. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de părintele protopop Gutticas, la care a participat tot satul. Racla a fost aşezată într-un car mare tras de doi boi albi. În convoi se aflau şi doi mireni, Dionisie şi Nicolae, cei care se ocupau şi de animale şi de car. Pe tot parcursul străbătut, au fost întâmpinaţi de nenumăraţi credincioşi şi de preoţii satelor. Unde făceau popas, moaştele erau duse în biserică, vegheate de săteni, iar preoţii slujeau şi se rugau toată noaptea. Primul popas mai îndelungat a avut loc în cetatea Axiopolis (Cernavodă). Au fost întâmpinaţi de mulţi creştini în frunte cu părintele arhimandrit Macarie. Au fost trei zile de slujbe şi de pelerinaj la racla cu moaştele sfinte. Cele trei zile au trecut ca „trei ore în Rai” a spus părintele Sansalas.
Următorul popas mai mare va fi la Tomis. La intrarea în cetate i-a aşteptat o gardă militară formată din 24 de soldaţi. În fruntea lor se afla comandantul Junius Soranus, ce avea funcţia de dux de Scythiae, adică guvernator. El este o rudă apropiată cu ierarhul Vasile cel Mare, deci şi cu Sava, şi s-a ocupat personal de toate activităţile de pelerinaj de pe valea râului Museos până la Tomis şi de acolo în Cezareea. Acesta i-a condus la reşedinţa mitropolitană unde îi aştepta un sobor de slujitori în frunte cu ierarhul Bretanion. Racla a fost aşezată în catedrala mitropolitană. A doua zi, guvernatorul s-a oferit să-i arate pelerinului toată cetatea Tomisului. Autorul, prin guvernator, prezintă clădirile, edificiile publice şi particulare, inclusiv date despre traiul locuitorilor. La cină, oaspeţilor pelerini li se servesc mâncăruri alese: peşte cu saramură, grâu fiert cu miere, salată, icre, brânză de oi, pâine făcută în cuptor, hamsii prăjite, fructe, plăcinte şi renumitul vin „Lacrima lui Ovidiu”. În cramele mănăstireşti se mai află şi alte soiuri: Murfatlar, Sânge de taur, Zaibăr ş.a.
După trei zile de şedere, cortegiul s-a îmbarcat pe o corabie greacă, numită galeră sau dromonă, cu destinaţia portul Sinope pe malul asiatic al Mării Negre. Costurile au fost suportate de guvernator, cel care a însoţit delegaţia spre Capadocia. Prin Junius Soranus preasfinţitul Bretanion a trimis o scrisoare-document prin care autentifica moaştele Sfântului Mucenic Sava. Călătoria pe mare a durat trei zile şi două nopţi. Căpetenia portului i-a dat toate onorurile cuvenite guvernatorului, iar moaştele au fost primite cu mare bucurie. După un popas de o noapte, convoiul format dintr-o trăsură cu doi cai roibi şi un car cu patru cai albi s-a pus în mişcare spre Cezareea Capadociei. Drumul parcurs a trecut prin localitatea Gangra, cetate renumită, provincia Galitia şi Capadocia. Parte din traseul de la Sinope la Cezareea s-a întretăiat cu drumurile Sfinţilor Apostoli Andrei şi Pavel. Creştinii din Nevsechir s-au alăturat convoiului şi au mers până la destinaţia finală „ca într-un alai de nuntă cerească”. La intrarea în cetatea Cezareei i-a aşteptat marele arhiereu Vasile cel Mare, unchiul lui Sava. Au fost ţinute slujbe, cea mai importantă a fost cea de canonizare. Părintele Sansalas doreşte să îmbrace schima monahală, adică să fie călugăr, dorinţă care îi este îndeplinită. După ce moaştele sfântului sunt aşezate la mare cinste în catedrală, părintele Sansalas şi pelerinul fac o călătorie de 40 de zile la mănăstirile din Capadocia. La întoarcere, nu după mult timp, părintele slăbit, obosit şi mulţumit de încheierea misiunii cu succes îşi dă obştescul sfârşit. Cei doi mireni , Dionisie şi Nicolae, au devenit şi ei călugări la o mănăstire aproape de Urgum, iar pelerinul pleacă la Bozioru, la chilia sa din piatră.
Ar mai fi de amintit faptul că, pe toată durata pelerinajului, în discuţiile dintre participanţi au fost la loc de cinste cele despre învăţăturile din cărţile sfinte. Nu au lipsit nici cele referitoare la geografie, istorie, astronomie şi mitologie. Din aceste afirmaţii putem concluziona că romanul este cu mult mai mult decât unul religios. Este o călătorie iniţiatică ce are în vedere latura spirituală a omului. Meritul lui Sava Bogasiu (pseudonimul părintelui Mihail Milea) este acela că a refăcut un traseu misionar bazându-se pe multe documente. Sunt multe „date reale din viaţa şi activitatea misionară a Sfântului Mucenic Sava”, precum şi denumiri de personaje şi locuri care au existat cu adevărat. În vara anului trecut, autorul a efectuat un pelerinaj în Turcia, prilejuindu-i scrierea unui volum Pelerinaj de suflet în Capadocia: pe urmele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău (Ed. Editgraph Buzău, 2019), pelerinaj ce l-a ajutat în scrierea romanului Pelerinul.


Valeria MANTA TĂICUȚU

Un cititor de calitate

La șapte ani de la trecerea în eternitate a criticului Mircea Dinutz, redactorul-șef al revistei, „Pro Saeculum” adună între copertele acestui volum cronici publicate între anii 2001-2012 (unele sub pseudonimul Dinu Mirea), ca un gest de pioasă omagiere a celui care, întâi de toate, s-a remarcat prin verticalitate, bun-gust artistic și atitudine estetică în fața oricărui act de creație.
Mircea Dinutz nu a fost un cărturar comod, chiar dacă nu s-a lansat în polemici sterile (nici starea precară de sănătate nu i-o permitea) și n-a încercat să combată furios și iute, cum mai fac purtătorii de semnătură de prin alte gazete, avalanșa de tipărituri care se cred literare. Dimpotrivă, cu o cultură solidă și sobru în exprimare și comportament, criticul vrâncean a refuzat sistematic să se ocupe de non valori, poate și pentru că intuia că timpul n-are să-i permită să se ocupe cu aspecte lipsite de importanță. Lecturile sale au devenit, de la an la an, selective, iar cronicile, trimise cu destulă zgârcenie și la alte reviste, în afară de revista pe care o păstorea, demonstrează nu numai prezența unor criterii riguroase, a unor tehnici de „navigare” prin canale, curente și mode literare, ci și o intuiție infailibilă: Mircea Dinutz, deși n-a declarat-o niciodată, n-ar fi scris despre o carte lipsită de valoare.
Cronicile cuprinse în volum nu demonstrează spontaneitatea de tip călinescian, zborul grăbit pe deasupra textului ori impresia de moment, ci, așa cum remarcă dl. Constantin Călin, în prefață, sunt rodul unei munci migăloase: „citea în modul cel mai aplicat, cu sublinieri și adnotări marginale, făcând o mulțime de fișe. Săpa în jurul fiecăreia, conspecta, compara, stabilea analogii. Nimic nu e vedere de sus, impresionism grăbit în textele sale”.
Că este așa, o demonstrează chiar studiul plasat la începutul volumului și dedicat primelor volume ale lui Ion Tudor Iovian, unul dintre cei mai importanți poeți contemporani. Mircea Dinutz a fost printre primii noștri critici literari care au vorbit deschis despre raportul dintre o societate mercantilă, consumistă, lipsită de spirit critic și simțul valorii, și un creator autentic, marginalizat – cel mai probabil – exact din cauza talentului său: „Pare cel puțin straniu să constați că, deși a primit calificative excelente la fiecare apariție editorială din partea unor critici de marcă (Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Constantin Călin, Iulian Boldea, Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu ș.a.), Ion Tudor Iovian nu apare în bilanțuri decât rar. Nu e considerat la valoarea sa adevărată, nu e o prezență agresivă în ierarhia curentă a poeziei române contemporane. E un lup singuratic… Oare, dacă s-ar fi înrolat în cavaleria optzecistă, situația ar mai fi fost aceeași? Întrebarea e pur retorică” (pag. 11).
Deși nici pe departe nu poate fi învinuit de vreun fel de partizanat, trebuie să remarcăm totuși, tendința criticului de a pune în valoare, de a aduce sub ochii cititorului (cititor mai degrabă derutat decât condus și format de făuritorii noștri de eseuri și cronici de întâmpinare) autori refuzați de ierarhiile oficiale, marginalizați (uneori, cu bunăștiință) de cnezatele și voievodatele literare împărțitoare de burse, premii și subvenții. Sunt poeți și prozatori trecuți, în general, sub tăcere, cărora revistele agreate de USR le deschid rareori ușile – și l-am putea numi aici pe Ion Beldeanu, de exemplu, pe care Mircea Dinutz îl consideră „un poet substanțial și experimentat, un sceptic rafinat și bântuit de nostalgii, prea puțin preocupat de curente, tendințe, grupări și găști literare, grav și responsabil cu fiecare poem, ciclu, volum dat publicității” (pag.175). Sau pe Elisabeta Isanos, ca să mai dăm un exemplu: „Niciodată nu mi s-a părut normal ca un scriitor descendent din părinți scriitori de o mare notorietate să-și poarte descendența ca o povară (…). Așa se face că poeta Elisabeta Isanos, ce are un profil liric bine conturat, este cunoscută și apreciată de un cerc restrâns de inițiați, iar prozatoarea – din păcate – este aproape necunoscută” (pag. 129).
Desigur, departe de noi intenția de a-l transforma pe Mircea Dinutz într-un fel de războinic recuperator al autorilor nedreptățiți, pentru că el a fost, întâi de toate, un cititor pasionat și într-o mult prea mică măsură un justițiar literar. De altfel, a citit și a scris cam despre tot ce-a apărut important mai ales în ultimul său deceniu de viață, astfel că vom găsi în volum și cronici despre Alex Ștefănescu, Daniel Cristea Enache, Irina Petraș, Petru Cimpoeșu, ca să dăm doar câteva exemple de nume mai intens vehiculate în revistele și topurile actuale.
Între cei pe care Mircea Dinutz i-a citit și despre care a scris cu sinceritate, fără efuziuni și laude lipsite de acoperire, un loc aparte îl ocupă cei apropiați, colaboratorii la „Pro Saeculum” sau, pur și simplu, prietenii de-o viață: Constantin Călin, Dan Petrușcă, Ioan Dumitru Denciu, Corneliu Fotea. Alții, cunoscuți și apreciați pentru vigoarea scrierilor, pentru rafinament intelectual și miză literară: Petre Isachi, Constantin Cubleșan, Mircea Radu Iacoban, Sorin Preda, se bucură de o corectă receptare, evidențiată prin cronicile substanțiale care le sunt dedicate.
Apărut în condiții grafice/ tipografice deosebite, în bună parte datorită eforturilor celor două doamne – Rodica Lăzărescu și Nina Deșliu – care asigură existența la cote superior intelectuale a revistei „Pro Saeculum”, volumul „Mircea Dinutz. Cititorul de calitate” merită un loc aparte în biblioteca și în sufletul cititorilor de azi și de mâine.
(Mircea Dinutz, „Cititorul de calitate”, Ed. SemnE, 2020)


Lucian MĂNĂILESCU

DE-A BABA OARBA

Trecutul e o schismă
prin care înnoptăm
mimând copilăria în odăjdii,
crucificată-n joacă,
plânsă de păpuşile de cârpă
şi huiduită de tăceri…

În urma noastră ceru-i
plin de crânguri devastate,
de paşi desculţi şi foşnete albastre…

În scorburi se ascunde veşnicia
şi-un înger fără noimă
culege fragi din boabe mari de rouă.

Ne amăgim că ne-am oprit aici,
între pereţii orbi ai aşteptării…
Şi parcă mama dă cu var
peste lumina scorojită
şi-n vis ne jucăm iar
de-a baba oarba…


În miezul de măr al zilei

Noi, vânătorii de fluturi,
pândim cum se zboară culorile
în miezul de măr al zilei…

Şi zilele cad, grele
în iarba roşie…

Şi noi vânătorii de fluturi
deschidem insectarele,
exersând cu milă, cu nesfârşită milă,
transparenţa duioasă a răstignirii


Întunericul verde

Un întuneric verde aşterne
pe faţa nevăzută a lunii
foşnetul pădurilor din vremea
când iubirea
a lovit Gondwana în tâmplă
sfâşiind-o în Asii şi Americi
şi Europe în derivă…

Un sentiment pietrificat
îmi ţine acum loc de inimă,
ştiind că, în urmă cu milioane
de ani, frumuseţea ta
a ucis dinozaurii!


Gina ZAHARIA

până la a nouăzeci și noua vară

au venit tornadele să mă întrebe de tine
una scrijelea ceva pe zid
voia să-mi arate că orice cuvânt îi va întări
convingerea
că te ascund
în frunzișuri de ploi
avea dreptate nu te-aș fi dat pe grămada aceea de
spice
din care tot ciupea vântul
în urcare
nici pe santinelele care adormeau instantaneu la
marginea iazului
la ore vitale

Doamne niciodată n-am văzut atâtea viori mascate
într-un singur stup
treceam printre ele cu pumnii strânși
de parcă o poteră s-ar fi luat după mine
îmi erau îngăduite doar o inimă de așteptare alta de
izbândă și ceva mai încolo
două meridiane de gală
pe acelea mizam

nu mai era mult până când brațul tău învelea dealul
cu mistere de lut
astfel ți-ar fi pierdut urma ai fi rămas liliacul de la
fereastra mea
până la a nouăzeci și noua vară
odată ți-am spus nu rupe toate crengile
ți-era frig un dans violet curgea în hohote demonice
trosneau melcii cu iarba măsurată în bemoli
acum lasă
am învățat cum e să crestezi
inima ciocârliei

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share