Spații culturale nr. 69 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Apucături tribale

S-ar putea crede – și filosofii, hermeneuții, scriitorii, politologii, sociologii și alte categorii elitiste, formatoare de opinie și sisteme axiologice au spus-o deja – că civilizația ar controla în bună măsură latura sălbatică a omului, îndreptându-l, ca să vorbim pe înțelesul tuturor, de la lupta pentru hrană, sex și teritoriu (implicit putere) la conviețuirea armonioasă cu sine, cu ceilalți și cu natura/ universul. Din păcate, trebuie să constatăm că sălbăticia noastră funciară a fost îmblânzită numai la suprafață, iar pojghița subțire crapă la cea mai mică atingere, mai ales într-o lume doar aparent preocupată de valorile morale, de alegerea binelui, a adevărului și a frumosului. Într-o vreme, educația religioasă, credința profundă în Dumnezeu ca instanță supremă, iertătoare, dar mai mult pedepsitoare, a normalizat cumva pornirile de haită, curajul tribal de a lua cu forța pumnului ceea ce îți dorești, reglementând inserția socială și locul fiecăruia în lume și în comunitate. Numai că vremurile se schimbă și e normal să se întâmple așa, iar afluxul de informații, evoluția tehnologiei, descoperirile privind funcționarea universului ș.a.m.d. au dezvoltat o frenezie a negațiilor, oamenii de știință favorizând (cei mai mulți, fără intenție explicită) un nebănuit și inutil curaj al ateilor, astfel că vorba lui Dostoievski (dacă Dumnezeu nu există, totul este permis) poate fi interpretată și cum că (sau nonvalori), al propriei lumi (reglementate de propriile legi și criterii), bucurându-se de o libertate dezmățată, în virtutea unei convingeri care ne aruncă înapoi, în preistorie, ne paște căderea în haos, responsabilitatea răului fiindu-ne coborâtă de pe umeri și înlocuită de nepăsare, sau somn al spiritului, sau, și mai rău, de orgoliu antropocentrist: omul este creatorul propriilor valori printre animalele sălbatice și chiar mai jos decât ele: „fac ceea ce-mi place și nu răspund pentru asta în fața nimănui”.
De fapt, credința și civilizația reglementează raportul dintre rațional și irațional, doar că ambele au început să fie considerate invenții de suprafață, care demonstrează nimic altceva decât că suntem artificiali și falși, capabili de mari minciuni atunci când trebuie să-i manipulăm pe ceilalți în folos personal.
Că așa stau lucrurile o demonstrează, de secole, atitudinea față de copii. Întotdeauna a fost promovată o cultură a abuzului, începând cu basmele, deci cu cărțile dedicate „educării” celor mici. Ce aflăm de acolo? În primul rând, că vulnerabilitatea copiilor este exploatată de cei mari: copiii sunt alungați de acasă în pustietate, fetițele sunt trimise singure prin pădure să ducă de mâncare bunicuței, mamele vitrege îi persecută pe cei născuți dintr-o căsătorie anterioară, mezinul familiei este prostul casei, umilit de toți ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, dragostea parentală este practic inexistentă, iar cei mici trebuie să se descurce, să lupte pentru supraviețuire și, dacă mai au și imaginație și ea este populată cu monștri, mai trebuie să facă față și temerilor, coșmarurilor de zi și de noapte, forțelor malefice care-i pândesc pentru a-i stoarce de ultima picătură vitală. Nu altfel se întâmplă în desenele animate, a căror apariție a fost salutată ca un mod plăcut și folositor de a face educație. Numai că și acolo scenele de violență se succed cu repeziciune, Tom, motanul, și Jerry, șoricelul, ca să ne referim la creațiile „clasice”, se lovesc, se aruncă în aer cu bombe, dărâmă case, garduri și grădini, se îneacă în lacuri, râuri și piscine, își dau foc, se strivesc cu tot felul de obiecte casnice, demolând bucătării și dormitoare, mor și revin la viață, inoculând ideea că violența poate fi amuzantă ba, mai mult chiar, poate fi considerată o formă de normalitate. De aici până la filmele pentru adulți, cu de-alde Van Damme, Rambo, prințese războinice, transformers și alte fierătanii agresive (să nu-i uităm nici pe extratereștri, întotdeauna veniți să ne distrugă) e o trecere firească, anormalitatea ajungând să fie „legiferată” prin uz cotidian.
De jucăriile existente în comerț și destinate amuzamentului și, evident, „educației”, n-are rost să mai pomenim, fiindcă se pot scrie tomuri întregi despre acțiunea lor nocivă asupra dezvoltării psihice a viitorilor adulți.
În aceste condiții, măcar literatura pentru copii ar trebui să se îndepărteze de cultivarea abuzului și a agresivității ca forme de manifestare socială, dar, din păcate, nici acolo lucrurile nu stau mai bine și nu ne referim la povestioarele leșinate cu pisicuțe, fluturași, albinuțe și porumbei, ci la cărțile pentru care părinții stau la cozi interminabile, când nu riscă să le comande pe internet: Harry Potter, vampirii, roboții ostili, vrăjitoarele malefice, insectele ucigașe etc. umplu cărțile, librăriile, bibliotecile destinate minorilor, nimeni neînțelegând cum, cumpărând o carte-n dar, ajungi să pavezi iadul cu bunele tale intenții.
Să mai vorbim de ceea ce aflăm cu un simplu zapp de la canalele de știri? Copii bătuți, copii alungați, furați, violați, traficați, ținuți în frig și foame, schingiuiți pentru a deveni cerșetori… Un tablou sinistru care arată că, pentru societatea în care trăim, „Dumnezeu e mort” și totul este permis. Degeaba facem spectacol stând ore-n șir să atingem nu știu ce moaște de sfinți, degeaba ne călcăm în picioare, ca să apucăm un pet cu agheasmă de la cisternă, degeaba aprindem lumânări și, de Paști și de Crăciun, ducem cozonac și prăjituri celor bătrâni, bolnavilor și orfanilor. Toate-s degeaba, dacă nu dăm doi bani, de fapt, pe școală și pe educație, lăsându-i pe cei mici să devină așa cum suntem și noi: cu personalitatea alterată, incapabili să ne asumăm vina deprecierii continue a valorilor care ar trebui să constituie, de fapt, chintesența umanității noastre.

 

Petrache PLOPEANU

Vindecarea, între miracol și banalitate
Motto:
„Să te trezeşti, dimineaţa, taumaturg, hotărît să-ţi mobilezi ziua cu miracole, pentru ca, mai apoi, să te întorci în pat şi să rumegi, pînă seara, necazuri amoroase sau băneşti …” (Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, Traducere din limba franceză de Nicolae Bârna, p. 59.)

Vindecarea este un concept polisemantic, având așadar sensuri multiple. Este vindecarea trupului, este vindecarea minții. Poate fi vindecarea trupului cuprins de o boală, rănit într-un accident, într-o maltratare executată de un om asupra altuia. Poate fi vindecarea minții cuprinse de boala apărută din cauze exterioare sau din cele interioare, spontane sau programate genetic prin mecanismul ereditar. Ca să existe vindecare, trebuie să existe ceva stricat în mecanismul ființei umane, indiferent că este de natură fizică sau de natură psihică. „Stricăciunea” este resimțită însă de către fiecare ființă, definită ca atare de către filozofie, psihologie, sociologie și altele asemenea. Animalele, dar și plantele simt fenomenul anormal al deteriorării suportului material viu care le asigură funcționarea și acționează în consecință pentru a se vindeca. De câte ori nu ne minunăm de felul în care procedează mâța noastră cea de toate zilele când simte un anumit disconfort fizic, alegând și mâncând diferite fire de iarbă numai de ea cunoscute, pentru nevoile ei de vindecare. La fel și omul are programat în gene imboldul de vindecare determinat direct de instinctul de supraviețuire. Cel bolnav este primul vraci care acționează pentru a vindeca propriul trup, propria minte. După ce toate „tertipurile” proprii dau greș în această întreprindere, este nevoit să apeleze la profesionistul care s-a pregătit o viață întreagă să vindece, medicul de familie, medicul specialist etc., cel bolnav situându-se deja pe o altă poziție, după ce și-a abandonat-o pe cea proprie. Este poziția care îl situează dincolo de eforturile sale obișnuite de vindecare, de banalitatea vindecării, în domeniul miracolului. Uneori unele vindecări sunt într-adevăr miracole! Dacă eforturile bolnavului de a se auto-lecui sunt încununate de succes, gândul de a merge la medic este împins undeva la periferia preocupărilor sale imediate, rămânând în obișnuința gândului că și noi putem să ne vindecăm singuri.
Se pare că și Cioran s-a văzut confruntat cu aceste gânduri și cu aceste acțiuni legate de îndepărtarea bolilor sociale, personale, de vindecare, de caracterul miraculos al unor vindecări și de banalitatea aparentelor vindecări. Eu voi fi în ton cu ceea ce se petrece în aceste zile cu răspândirea în întreaga lume și în România a virusului numit tehnic COVID-19 și voi pune accentul pe ideea de boală.
Într-un prim enunț „Să te trezeşti, dimineaţa, taumaturg”, afirmă posibilitatea ca omul să se considere la începutul unui semn de boală, capabil să se vindece singur. „Dimineața” este momentul de început și al bolii și al acțiunii de vindecare, iar încrederea aproape nețărmurită a omului în propriile-i puteri de a acționa în direcția vindecării este exprimată prin termenul „taumaturg”, adică vindecător. Dar nu un simplu vraci sătesc, cel care știe să tragă de brâncă, să pună ventuze, să îndrepte oasele sărite într-o scrânteală, ci acel vindecător care înțelege tainele universului dincolo de putința omului obișnuit. Omul la începutul bolii sale se vede așadar un „taumaturg” capabil să identifice miracolele universului, să le interpreteze, să le înțeleagă și este hotărât să le aplice asupra sa în scopul îndepărtării răului fizic sau mintal: „hotărît să-ţi mobilezi ziua cu miracole”. Așadar calitatea de taumaturg este legată intrinsec de ideea de miracol. Omul-taumaturg nu are ca domeniu de acțiune punerea ventuzelor, ci punerea miracolelor în ordinea umană a vindecării. Vindecarea taumaturgică presupune o boală care să necesite acțiunea respectivă, nu orice fel de boală. Este clar, deci, că omul, tratându-se și vindecându-se singur, nu este un taumaturg, chiar dacă în sinea sa se consideră astfel. El este un vraci banal, suferind de o boală banală. Așadar, bolile banale sunt cele de care putem scăpa singuri. Bolile pe care nu ni le putem trata și vindeca noi înșine intră în domeniul taumaturgicului, al miracolelor. Cioran subliniază ideea cuprinsă implicit în cele două enunțuri care conturează treptat silogismul:
dacă p„[…] te trezeşti, dimineaţa, taumaturg […] atunci q „[…] hotărît să-ţi mobilezi ziua cu miracole […]”.
„Trezirea” la care face trimitere Cioran are o deschidere problematică: ce este de fapt această trezire? Este o obnubilare a condiției umane și o întrezărire într-o fracțiune de secundă a ceea ce este dincolo de lumea aceasta, a transcendentalului, a lumii miracolelor? O cale spre o vindecare miraculoasă a tuturor bolilor, de orice natură ar fi acestea? Ea, trezirea, face din omul obișnuit un taumaturg, un vindecător al tuturor bolilor actuale? Întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, de aceea nu mă voi opri asupra acestora din urmă. Probabil că fiecare om conștient de sine are o dorință-sclipire de a fi în postura taumaturgică, pentru sine, pentru familia sa, poate și pentru ceilalți din afara cercului său. Dar aceasta, constată Cioran, nu rezistă vreme mai îndelungată, iar el nu ne spune ce anume împiedică prelungirea acestei stări. Am putea glosa pe ideea că postura taumaturgică, dorită de omul banal, nu poate supraviețui un timp mai îndelungat datorită necesității de a apela la miracole pentru ca acțiunea sa vindecătoare să reușească. Ori miracolul cere anumite vorbe invocatoare, anumite gesturi ceremoniale, anumite sacrificii, pe care noi, cei obișnuiți, nu le putem orândui, înțelege și folosi. Transcendentalul nu este apanajul oricărui muritor, ci doar al acelora care sunt obișnuiții miracolelor, sunt oamenii miracolelor, trăiesc parțial în lume și parțial în transcendent. Ce face omul care se trezește dimineața cu dorința de a fi taumaturg și de a-și mobila ziua cu miracole ca și cum și-ar mobila camera cu diferite obiecte? Omul care are dorința de a vindeca miraculos, de a găsi soluții lecuitoare tuturor bolilor, prin folosirea miracolelor? Abandonează impulsul acesta inițial, deoarece, pentru el, chiar dacă vindecarea este o necesitate, miracolul este doar un cuvânt în absența posibilității de a avea acces la lumea miracolelor. Abandonează și reintră în ordinea banală a lucrurilor:
„[…] mai apoi, să te întorci în pat și să rumegi, pînă seara, necazuri amoroase sau băneşti […]”.
Patul este prin excelență un simbol al somnului, al trândăviei, al leneviei, al traiului molatic lipsit de asperități, care predispune la „rumegat” tribulațiile „amoroase” și „bănești” ale ființei care a abandonat cu ușurință postura taumaturgică și ideea vindecării prin folosirea miracolelor.
Silogismul se întregește:
taumaturgul este hotărât să-și facă o preocupare din folosirea miracolelor
omul banal este preocupat în primul rând de problemele amoroase și bănești
deci: omul banal nu poate vindeca prin folosirea miracolelor.
Așadar, consideră Cioran, domeniul vindecărilor grave ale ființei umane, acelea pe care aceasta nu și le poate rezolva singură, trebuie lăsate pe seama adevăraților taumaturgi, acei oameni pentru care dorința de a vindeca este continuă, aceia care au acces la miracolele pe care numai ei le pot percepe, înțelege și folosi, aceia care își fac un scop al vieții lor de a lărgi crăpătura care îi lasă să întrezărească lumea magnifică a miracolelor în scopul vindecării semenilor lor. Omul obișnuit, cel care nu ține în sine dorința de a fi taumaturg mai mult de o clipă, acela care nu poate sta în prezența miracolului, cu atât mai puțin de a se folosi de miracole, trebuie să-și păstreze banalitatea existenței sale și, atunci când este bolnav, să accepte de bunăvoie ceea ce omul-taumaturg îi cere să facă. În rest „patul” la care face trimitere Cioran trebuie să reprezinte pentru fiecare om neatins de aripa cenușie a bolii, ideea de acțiune simplă, fără farafastâcuri metafizice, de conservare a stării de sănătate. Trupească și spirituală.
Actuala pandemie provocată de virusul numit COVID-19, poate fi înlăturată pe cele două căi pe care le-am pus în evidență pornind de la ceea ce a scris Cioran în „silogismul” luat drept motto: prima este fără îndoială apelul la „taumaturgii” care iau chipul tuturor celor care se luptă direct și fără ezitare cu boala și respectarea tuturor procedurilor „miraculoase” la care apelează pentru vindecarea celor infectați. A doua cale este aceea a „patului” a „rumegării” în solitudinea personală a celorlalte probleme care fac parte din cotidianul vieții noastre și nu păstorirea greșită a ideii că oricine poate fi taumaturg și de pe această poziție, refuzul de a respecta toate restricțiile, de a nu rămâne în izolarea autoimpusă, de a ieși iresponsabil în lume, considerând în mod absolut megaloman și inuman în același timp că miracolul are timp să fuzioneze cu banalul, în orice condiții.
Ca și cum am putea să-l silim pe Dumnezeu să ne spele pe mâini!

*
Minte-mă ‘ntruna Maestre Călău,
spune-mi că fierul rugină-i de mult,
că lemnul carii a prins în scoarța stătută,
iar țesătorul de frânghii, fost-a al tău…,
te ascult!
…Nu mai sunt gloanțe, îmi spui, nici o sută
pumnale, otrăvuri și gaze,
oamenii buni adorm printre raze;
chiar printre ele se fac înalte petreceri cu arme
și-au uitat de alarme,
de sentințe rostite cu gura închisă.

Mai spune mon cher, de-o banchiză,
pe care s-au dus eșafoadele toate:
plutesc în derivă spre insula Thule
magnific golite de sens, rușinate și nule,
cum sunt și rostirile, poate.

Înc-o clipă mai stai, aici, lângă mine,
planeta ne-ncape acum pe-amândoi,
suntem iarăși, acasă la tine,
și casa mi-i suflet și tu, frate-mi ești și altoi.
…Frate călău, ia o țigară!,
din pachetul golit împreună
în pierduta-mi Siberie gară…
…Sună a gol…, a gol tot răsună
eșafodul mireasă luat în primire
și rostesc iarăși „da”, ca un mire!

 

Alexandru MĂCIUCĂ

Fapte culturale

Expoziția de artă EMOȚII DE PRIMĂVARĂ

În cursul lunii martie, Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat oferă publicului amator de artă o expoziție de celebrare a femeii și a primăverii, anotimp mult așteptat, prin care sunt readuse la viață natura, sentimentele, activitățile fecunde prin care ne primenim existența sub mireasma florilor și a culorilor dătătoare de viață și de speranță. În ultimii ani, expoziția din luna martie a devenit un obicei al muzeului pe cale de a deveni tradiție, prin care acesta intenționează ca, o dată cu trezirea la viață după întunecata iarnă, să prilejuiască o nouă reîntâlnire a doamnelor într-un context încărcat de sensibilitate și de profunzime, care să le umple sufletele de bucurie.

Expoziția de față are o încărcătură emoțională inedită prin faptul că aduce în prim-plan lucrări de pictură din cadrul muzeului care nu au mai fost expuse până acum, cu excepția unora care au făcut parte din expoziții anterioare dedicate zilei de 8 martie și care au fost donate muzeului nostru de pictorii participanți. Am considerat că este oportun ca prin acest eveniment al dragostei față de femeie, în multiplele ei ipostaze – mamă, soție, iubită, fiică -, să promovăm această categorie a patrimoniului muzeal care, din lipsă de spațiu, nu are o expunere permanentă și care răspunde cu generozitate acestei tematici.

Florile, permanentele vestitoare ale primăverii, – proaspete, suave, gingașe, pline de duioșie -, pe care le oferim femeilor de fiecare dată când dorim să le transmitem dragostea noastră, se regăsesc într-o comuniune încântătoare a cărei trăsătură dominantă este naturalețea formelor și a culorilor, în pânze expuse, semnate, printre alții de: Hrandt Avachian, Ion Sima, Ion Pană, Ion Murariu, Nicolae, Alin și Cristian Blei, Florin Șuțu. Candoarea, gingășia și sinceritatea florilor sunt atribute care transpar din fiecare lucrare într-o exprimare firească, naturală, concretă, a cărei finalitate este încărcată de optimism, de căldură și de bucurie în creații ale pictorițelor-femei, precum: Elena Greculesei, Maria Blendea, Iulia Stănescu, Elena Niculescu-Petraglu, Ecaterina Irimia. Printr-o cromatică plină de lumină sau prin acorduri contrastante a căror realizare crează o sublimă unitate, pictorii ne oferă cu generozitate forme și culori ale florilor pe care cu toții le integrăm, indispensabil, existenței noastre.

Prezent în expoziție este și portretul feminin, prin care se dorește completarea omagiului adus cu pioșenie, spășire și nemărginită dragoste, femeii – ființa fără de care viața însăși nu ar exista. Lucrări care oferă o bogată informație senzorială extrasă din amestecul culorilor, din pensulație, dar, mai ales, din gesturile și expresia personajului reprezentat, transpun o materialitate aproape concretă, tactilă, palpabilă a formelor, o percepție fidelă a trăirilor și a sentimentelor. Este meritul unor pictori precum Anton Lazăr, Ana Asvadurova-Ciucurencu, Petre Hârtopeanu, Gabriela Pătulea-Drăguț, Pandele Borină.
Prin urmare, să acceptăm și să ne bucurăm de desfătarea pe care ne-o oferă florilegiul muzeal al lunii martie, trăind clipa prezentă alături de eternul feminin, să zâmbim împreună primăverii și oamenilor dragi din viața noastră, să ne umplem inimile de căldură și de iubire!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share