Spații culturale nr. 67 (12)

Nina Elena PLOPEANU

Victor Gh. Stan și Umbra luminii

Victor Gh. Stan este scriitor, critic și istoric literar, dramaturg, editor. A debutat cu poezie în 1971. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Patronează Societatea Culturală Destine (revistă, editură și cenaclu). A colaborat și publică în continuare la reviste din țară și străinătate precum: „România literară”, „Luceafărul”, „Argeș Expres”, „Miorița noastră” (New York), „Actualitatea”, „Luminătorul” (Chișinău), „Destine”, „Clipe albastre” etc. Opera sa vastă cuprinde volume de versuri, proză, dicționare, sinteze literare, teatru, antologii. De asemenea, a prefațat și a făcut recenzii la peste 200 de cărți.
Volumul bilingv Umbra luminii (The shadow of light) a apărut în anul 2017 la Editura Destine, București. Traducerea poeziilor în limba engleză a fost realizată de Alina Beatrice Cheșcă.
Umbra luminii, volum de versuri postmoderniste, aduce în atenția publicului teme predilecte ca: iubirea față de om, de natura înconjurătoare, iubirea ingenuă sau iubirea vinovată (Beți de păcate: „Dimineața e adormită/ Își freacă ochii cu nisipul clepsidrei/ femeile deocheate citesc/ ceașca din care au băut vise/ Bărbații sunt beți de păcate/ Dincolo de cimitir oasele amorezilor), timpul ca entitate prezentă, trecută, dar și viitoare, zborul, dorință ancestrală și perpetuă (Adâncul pământului: „Fecioara posomorâtă și-a pus/ Rulmenți la aripile frânte/ copacii erau filmați cu/ Rădăcinile spre albul cer/ Păsările zburau în golul/ Adâncului de Pământ părăsit), femeia – veneră, iubită, simbol al maternității și familiei (Apă în fântâna zborului: „Mergem ținându-ne drumul la braț/ Femeie fiind mergi de-a stânga/ Eu d-a dreapta cu lanterna/ Îi luminez săritura peste gropi. De-am fi mers numai amândoi/ Mai aveam apă în fântâna zborului”), culoarea vieții, a anotimpurilor, a luminii, a nopții, credința exemplificată prin biserica lumii sau biserica din noi (Arama spre biserică: „Despre mamă scriu poeții/ Cu rădăcina în ombilicul fântânii/ Cei fără cuvinte au ombilicul uscat/ Fugiți în dangătul clopotului/ Dându-și arama spre biserica-mamă/ scriu despre ombilicul rădăcinii) etc.
Lumina ca umbră apare obsesiv. „Ca o fantezie dincolo de umbra luminii” (Uitare tristă), „Lungimea umbrei din clepsidră” (Umbra din clepsidră). Lumina viselor este surprinsă aproape la fel de insistent. „O singură Lună cu lumină albastră” (Între lumi paralele), „Visul razelor solare – haină albă –” (Înălțare spre zbor), „În lumina oglinzii albastre” (Spălarea ispitelor). Uneori, cele două componente ale luminii apar împreună ca în poezia Printre stamine („Ieri noapte îți mângâiam/ Trupul de lumină caldă/ Cu aripa visului albastru”). Alteori, umbra își conturează existența din lacrimă de femeie ca în Propria naștere („La ivirea Soarelui se topește zâmbetul/ Peste umbra de lacrimă a femeii”). În Lumina deasă, trupul din lut și os al poetului capătă aripi și zbor în culori sub umbra binefăcătoare a vântului și strălucirea cerului alb. Amestecul de culoare, lumină și non culoare ne poartă într-o lume paralelă, într-un univers ezoteric, dincolo de care opera poetului dăinuie peste timp („M-am cuprins dintr-un strop de lut/ Cu aripi și zbor în culori/ Femeia timpului m-a făcut statuie/ Umbra vântului mă îmbie și mă plouă/ Dintr-un strop am fugit lut și os/ Lumina deasă mi-e prinsă de cer alb.”).
Universul poetic deosebit de bogat în simboluri este pus în evidență nu numai printr-un limbaj variat, ci și prin multitudinea sensurilor și semnificațiilor pe care Victor Gh. Stan le oferă cititorului prin poezia sa. Volumul de versuri amintit este un omagiu adus luminii ca o condiție sine qua non a vieții, a iubirii, a zborului în timp spre absolut.


Sorin CĂLIN

Incomprehensibil

Și un sfert. Ceasurile-s mute.
Închipui povești de amărât copiii
Cu săgeți. Învârt din titirez,
Joc coarda ultimelor cuvinte,
Dau cu piatra în șotron.
Ca s-adorm.
– Oițe, blânde oițe,
Treceți mai repede,
Câmpia-i cuminte.
La vernisarea orelor de somn
Se expun măgarii, behăie,
Orăcăie.
Plescăie visele.
Sforăie iubitele.


9, 11, 13

Sunt ca un ceas stricat la dinte
Ce șchioapătă printre morminte.
Secundele se screm printre ferpare,
Minutele adorm pe stelă, tributare.
Orarele se trec peste ochii viermuiți,
Cu limbi de pământ sapă-n ani drămuiți
Și veacuri pier, se trec la moaște.
Cuvinte de popă, vorbe deșarte
Înghit din coșciug, cu gura amară,
Cu scârbă de mort, cu vată în nară
Și mi-e dor de ultima petrecere,
De coliva bunicii, ortul de trecere
Și mi-e somn pân’ la groapa dintâi,
Pân’ la crucea de la căpătâi
Și mi-e sete de apă de ploi,
Și mi-e poftă de viața din voi.


Valentina BECART

„febril te caut noaptea între stele”…

Radu Iorgulescu semnează volumul de poeme „Ucenicul”, volum apărut la editura Pim, Iași, 2019. Coperta este realizată de autor, iar prefața cărții este semnată de prof. Mariana Bendou. Pictura copertă – Arpad Racz. Câteva date despre autor: născut în data de 5 mai 1964, la București, într-o familie de intelectuali (mama, Adriana Iorgulescu, a fost profesor universitar, doctor în fizică, iar tatăl, cercetător științific, tot fizician, dar și pictor, o soră matematician și pictoriță). „Pasionat de la vârsta de 10 ani de chitara clasică (cânt de 45 de ani la chitară). Absolvent al liceului Dimitrie Cantemir unde am frecventat cenaclul literar George Călinescu, condus de doamna profesoară Aurelia Marinescu (autoarea codului bunelor maniere, publicat în anii ’90). Activitatea mea în cadrul cenaclului literar era muzicală. Cântam folk. Eram fascinat de Rainer Maria Rilke și de ceea ce ne-a transmis Platon despre Socrate.
Salariat din 1982 ca matrițer, am urmat cursurile facultății de fizică, la seral. Angajat, din 1984, al IFTM institutul de fizica și tehnologia materialelor. Am publicat diverse articole științifice în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Autor a trei brevete de invenție.
Am descoperit limba frumoasă a poeților – ca pasiune – în anul 2015, și de atunci ucenicesc această artă cu speranța că în ziua ce urmează voi fi capabil să scriu mai bine și mai frumos. Am editat trei volume de autor: Scintilații – editura PIM, Iași, 2016; Ritmuri – editura PIM, Iași, 2017. (Acest volum a fost câștigătorul premiului al II-lea la concursul de apariții editoriale organizat de revista „Expresia Ideei”, în 2018); Ucenicul – editura PIM, Iași, 2019. Sunt coautor la antologiile: „Superlative relative” – Antologie a revistei Anotimpurile Expresiei Ideii, lucrare coordonată de Vasile Rușeți și publicată la editura PIM în anul 2018. Antologia festivalului Internațional de creație literară Grigore Vieru intitulat „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” ediția a Vll-a, 2019. Antologia „Prieteni – Izvorul cuvântului” (volumul 4) apărută la editura Izvorul cuvântului în anul 2019. Antologia revistei Anotimpurile Expresiei Ideii cu titlul „Poezie după o fotografie”, volum coordonat de Vasile Rușeți și apărut la editura PIM, Iași, în anul 2019. Apariții în revistele: Anotimpurile Expresiei Ideii; Orient Românesc; Luceafărul din vale.
Premii obținute: premiului al II-lea la concursul de apariții editoriale organizat de revista „Expresia Ideii” în 2018, cu volumul Ritmuri; Mențiune la Festivalul internațional de poezie „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”…
Liric prin excelență, clasic (neoromantic) prin structură, poetul Radu Iorgulescu aduce în fața semenilor versuri de mare sensibilitate, purtând țesătura fină a neoromantismului, cu nuanțe delicate, luminoase, metafore de mare profunzime. Acesta privește, respiră, înfruntă existența prin prisma conștiinței poetice. De exemplu: „Nesocotindu-mi tihna, o blândă revărsare/ din ochii tăi pornită, ființa să-mi răpună/ îmi tulbură menirea cu glezna visătoare/ care culege stele, dar îmi presară lună. (Noapte bună).
Îndrăgind clasicismul, n-a putut sta departe de versul clasic, de ritmul și rima care conferă savoare și muzicalitate cuvântului prins în albul foii.
Volumul este dedicat Muzei (fie ea imaginară sau reală…), având ca temă principală iubirea, acest mare sentiment, grandioasă trăire care a călăuzit pașii celor sensibili, cu suflet vibrant, solar, gata oricând să înfrunte îngerii și demonii, liniștea și furtuna. „De nu sunt oare același suferind/ De plâng în soare demonilor nopții/ sau dacă luna vrea să-mi afle sorții/ când îngerii din ceruri mă desprind. (Unde ești?) .
Metaforele revelatorii înalță structura versului, îl învăluie cu o anumită aură coloristică, seducătoare și incitantă. Maturitatea își pune amprenta fecundă în planul creației poetice. Spontanul, imprevizibilul antrenează aluviunile spiritului, aducând în lumină materia bine șlefuită. Atelierul unde ucenicește, „devine pentru poet o academie a șlefuirilor lăuntrice”. Poetul Radu Iorgulescu surprinde trăirea într-o secundă privilegiată. Fructifică în versuri profunzimea nuanțelor, tonurile picturale adăugând plusul de mister, de blândă armonie. De asemenea, posibilitățile de comunicare sub raportul semnificațiilor sunt fructuoase și eficace, chiar dacă „îmi scapă de pe buze cuvinte care seamănă între ele, precum călugării între zidurile mănăstirii”…
Expresii încărcate de semnificații, cu efecte neașteptate: „de-atâta viață poți să mori”; „lumânarea ta de miere”; „și până-n stele vei purta-n călcâi”; „albul aripii ce stă să plângă”; „nu-mi lăsa un scâncet pe pragul de lumină”; „din cioburile nopții fac o haină”; „plânge culoarea în frunza răstignită”; „îmi pâlpâie o candelă sub pleoapă”; „în ochii tăi înmugurește ziua” etc.
Neoclasiciștii, neomoderniștii au vocația statorniciei într-un secol „care a făcut din infidelitate o virtute”. Astfel, Radu Iorgulescu prețuiește valorile clasice, cu a căror substanță trainică se înrudește, dar caută să înnoiască expresia poetică, conștient de continuitatea firii poetice, de rostogolirea necunoscutului peste vechile albii. Romanticul este orientat către vis, către interpretate subiectivă, către fantezie, e atras de „propriile sale abisuri sufletești, dar în casa cu multe tainițe a sufletului său, el se întoarce încărcat cu imaginile și impresiile pe care le-a cules din călătoriile lui prin lumea exterioară” ( Al. Philippide). Astfel, natura este un fundal de unde poetul își extrage imaginile, impresiile, le transfigurează, le sporește înțelesurile. Esența lumii exterioare îl ajută să adâncească, „să compare, să explice prin contrast – esența propriei sale ființe”. Pentru neoromantic, visul este o „adâncă, gravă și fecundă realitate”. Romantismul „n-a fost fondat, nici inventat, nici propagat. El a existat, fundamental, în sufletul omenesc din toate timpurile. Departe de a fi un curent literar trecător, este dimpotrivă un mod permanent de viață sufletească, capabil mereu de înnoire creatoare, atât în ce privește explorarea mișcărilor sufletului cât și în ce privește expresia” ( Al. Philippide).
Novatorii au nevoie de „pământul durabil și statornicit al trecutului” și poetul Radu Iorgulescu recurge la el. Acesta își închipuie o lume necontenit frumoasă, cucerită prin inteligența spiritului și prin rafinamentul trăirilor. În poezie e nevoie de o Muză, fără de care… Muza poetului pare a fi mai mult decât o „închipuire”, pare reală… și iată cum iubirea lui „cumva la tine în suflet se îndreaptă” și, cum era și firesc, „Timpul între noi tresare,/ între valuri ne zâmbește,/ pleacă apoi în altă zare/ înflorind tot ce-ntâlnește. (Ape). Doar cântecul iubirii poate face zarea mai senină, poate înflori totul în cale.
Poetul Radu Iorgulescu dedică iubitei versuri emoționante, dezvăluind valențe de o deosebită delicatețe, emotivitate, versuri ce se impun prin forța expresiei lirice. Uneori, i se pare că e „ruptă țara-n două țări mai mici”; că o distanță prea mare îi desparte „sunt pașii tăi acolo eu aici” și, doamne, „atâta câmp și alb e între noi/ doar luna cântă pentru amândoi.”
Luna, acest astru al îndrăgostiților, ca și în poezia eminesciană, este martorul tăcut al inimii înflăcărate, cuprinsă, adesea, de un dor nestins. Dorința poetului de a-și întâlni iubita este fără seamăn: „Să simt pasul tău în cale,/ ochii tăi să-mi fie leacul,/ iar îmbrățișarea-ți moale/ să îmi înrobească veacul.” (Poteca luminii).
Alte versuri reverberante: „de dor în noi zăpezile scâncesc,/ iar albul aripii ce stă să plângă/ mă ține în lumina ta firesc.” (Iarnă de dor).
Iubirea vine, iubirea pleacă, dar nu fără a lăsa „urme”, sfâșieri în sufletul poetului. „Și pleci încet din toate, iubita mea senină / lăsând pierdut în urmă tot ce puteam să-ți fiu.”
În poemul „Tăceri” apare regretul unei despărțiri, a unei „toane” a dragostei: „De-acum ne-om îndrepta spre veșnicie,/ uitând unul de altul și de lună, lăsând în urmă ce putea să fie,/ pe malul vieții noastre să apună.”
După ce furtuna a trecut „cu aripa tremurând de dor”, poetul, „agățat de-o rugăciune/ albă ca visul unui nor”…, ca o dimineață senină – trăiește cu speranța împăcării și revenirea la „clipe mai bune”.
Cu toate că, adesea, cochetează cu obscuritatea, cu ambiguitatea, versul este asemenea cristalului lăsat în lumină. Ideea reflexivă este întâmpinată cu abilitate, cu lejeritate. „ Îngerii convertesc abisul dintre D-zeu și om într-un spațiu al comunicării.” (A. Pleșu). Ca urmare, asistăm la confesiunea trăirilor, zbuciumului interior, devenim „părtași” ai nopților înfrigurate, revenirilor, rătăcirilor… Și iată ce ne mărturisește poetul: „M-aș topi să-ți aud glasul,/ aș muri să-ți aflu buza,/ de ți-ai apropia și pasul/ în genunchi mi-aș găsi muza” (Un zâmbet).
Tablourile picturale, acompaniate de freamătul naturii, întregesc simfonia iubirii, decorul estetic al rostirii: „pe dealuri negre timpul se răstoarnă”; „se-aude foșnetul ce ne desparte”; „visul tău luat de valuri”; „mă odihnesc aici, puțin sub crengi”; „va trece noaptea printre noi/ foșnind de frunze coapte”; „luna-n cer zâmbind angelic”; „ febril te caut noaptea între stele”; „din culori ce sângerează/ toamna își adună oaste” etc.
În poemul „Fragilități”, poetul Radu Iorgulescu ne întâmpină cu o altfel de stare, frământare, cea existențialistă, conștient fiind de fragilitatea vieții, a clipei care trece. Trist, însingurat, încearcă să cuprindă în vers aceste flăcări-trăiri care-i tulbură somnul și seninătatea visului: „Ne este existența prea fragilă/ stă viitorul în cârje rezemat,/ visăm la zboruri frământând argilă/ și ne rugăm la ceruri separat”. Renunță poetul, cu ușurință, la iubire? Se pare că nu: „Rănită talpă, rătăcită parcă/ din cale ar fi vrut să te întoarcă/ spre hanul astăzi vechi, din drumul mare,/ unde se bea, se râde și se moare.” (Popas). Iată ce versuri! Încărcate de profunzime și dramatism, de vibrație incandescentă, îți străbat întreaga ființă, până la durere, până la sânge… acolo unde rănile înfloresc. Teme regăsite în volum: visul, dragostea, viața, dorul, zborul, tristețea, melancolia, frustrarea, prăbușirea, deznădejdea, singurătatea, toate se întind arborescent, astfel că imprevizibilul își face loc, se înfășoară ca o iederă în jurul ideilor poetice. Cu mișcări sigure, poetul „decupează cuvântul din marmura vieții, șlefuindu-l, căutându-i simetriile, răsucirile, unghiurile ascunse”…
Simbolurile pun în lumină o anumită stare. Cu o picătură de elixir, cuvintele prind viață, se dezlănțuie într-o complexitate de nuanțe. Astfel: duios, lumină, razele lumii, alb, stele, fulgi, altar, zboruri, petală, fluturi, văpaie, plăpândă, șoaptă, vioară scot în evidență un suflet sensibil, armonios, plin de trăire luminoasă. Exp: „Știi ce te rog, rămâi cu mine/ pe banca ce-o tocim de-atâta timp,/ căci tu ești luna nopților senine/ și nu pot eu în veci, nimic să schimb. (Nemișcare). Sau: „păstrând în mine coasta unui dor,/ frânturi de zbor din aripile noastre” (Gând);„dar nu voi fi tăcut nici între stele,/ îți voi șopti din versul meu nătâng”…(Suflete pereche). Mai mult decât atât, muza care i-a furat inima reprezintă pentru poet însăși viața, dorința de-a exista: „Ești suflet din lumină, ești vara și iubirea,/ ești pentru mine totul și luna ta mă doare/ când mult în noi înceturi pătrund înălțătoare/ ce umbră-nșelătoare îți tulbură privirea.” (Între altare).
Alte expresii, cu încărcătură semantică remarcabilă, ne înfățișează un suflet suferind, bântuit de tristețe, de îndoială, de dor „fără pereche”: „de stele și de tine prea sărac”; „când luna lăcrimând”; „durerea nopții plânge sferic”; „degeaba strig”; „între umbre pustiite”; „inima care se zbate”; „te implor plângând să te oprești”; „se îndepărtează trist și șchiopătat”; „soarele pălind a asfințit”; „nu simți ce frig e-n jur și câtă beznă” etc. În nopțile pline de zbucium, poetul imploră: „ce n-aș da să simt pe frunte/ mâna răsucindu-mi gândul”. Dar, de multe ori, sufletul rănit se resemnează, își ascunde cicatricile în faldurile nopții: „Îmi pâlpâie o candelă sub pleoapă,/ iar visul meu mușcat de lupi în munți, se luptă greu cu noaptea asta șchioapă,/ degeaba strig, tu nu mă mai asculți” (Meditație).
Evadând din umbra cuvântului, poetul urmărește să lărgească aria semnificațiilor, îndrăznind să ridice vălul de pe lucruri, căutând mereu dincolo de aparențe, dincolo de fenomenal. Astfel, prin transfigurare, poezia capătă noi valențe creatoare, depășind limitările sintactice și lexicale ale limbajului. Doar prin transfigurare, prin capacitatea scriitorului de a-și inventa un nou limbaj „poate fi recuperat acel spațiu al unicității”.
Revenind la dragoste… (la tema volumului „Ucenicul”), oricât de frumoasă ar fi, oricât de mult te-ar face să vibrezi, să arzi… e lovită necontenit de țărmuri: unul al speranței, al împlinirii, altul al incertitudinii, al îndoielii. Dar, dar mereu, din „adâncuri”, va ajunge la mal „eu port căldura dorului de maluri”… o scoică în care strălucește un mărgăritar. Aceste perle-gânduri sunt prinse în jurul cuvântului cu deosebit meșteșug, cu rafinament, de către poetul Radu Iorgulescu. Poemul „Înserarea îngerilor”, unul din cele multe, cu valoare estetică, cu un conținut bogat al simbolurilor, al metaforelor-cheie va contura un poet matur, stăpân pe mijloacele de expresie, alunecând cu deosebită dexteritate pe firul subțire dintre palpabil și impalpabil, dintre finit și infinitul metafizic. „De-ar fi poetul seara unui înger/ îndrăgostit în cerul de poveste,/ s-ar ghemui lumina într-un fulger/ să-ți picure în sânge buna veste. / Atât de trist ar sta în bolți senine/ din raiul lui cântându-ți nemurirea,/ că din cuvinte numai prea puține,/ ar pune trupul lor să schimbe firea.”
Poetul crede în forța cuvântului, în menirea lui de solie luminoasă peste timp, astfel că cel ce-și realizează esența umană devine identic cu propriul infinit. „Ne vom alege rostul frumos sau la-ntâmplare,/ dar ne-om găsi în versuri întreagă nemurirea.” (Între altare).


Ion ROȘIORU

31

Denie… utrenie…
Clopotul e tras de sfoară.
Numai eu sunt veşnic pe.
Diferenţa mă omoară!

32

Cei doi ponei nechează noaptea toată
Simţind un urs postat lângă padoc.
Angoasa, prin plecarea ta iscată,
Nu-mi mai dă pace, vai mie, deloc!

33

Coardele viţei-de-vie i-aduc
Ţărânii ofranda de proaspete lacrimi.
Privesc cu stoicism cum dau buluc
Asupra mea cohortele de patimi!

34

Până-n iarnă se păstrează vara
În pereţii casei de pământ.
În cutia veche-mi ţin vioara
Şi în suflet dorul mi-l împlânt!

35

Plecaţi fiind în ţara fără dor,
Nu le mai calcă nimeni bătătura.
Ştiu cum vor arăta după ce mor
Şi casa mea şi-aleile şi şura!

36

Părinţii-au coborât în moartea lor
Şi buruiana creşte peste trepte.
De ce să le mai urc dacă-n pridvor
Nu mai e nimeni care să m-aştepte?

37

Timpul nu se dă-napoi
Nicăieri şi niciodată.
C-o s-asculte de noi doi
E-o iluzie sfruntată!


Valeria MANTA TĂICUȚU

Cu și despre femei

Mare iubitor de poezie (că alte vicii nu prea mai pare să aibă), Nicolae Pogonaru devine întotdeauna melancolic în preajma femeilor pe care le invocă (sau le evocă) fie în contexte poetice ușor sarcastice, fie cu o duioșie care te duce cu gândul la trubadurii medievali: „ultimul tău cântec/ traversează parcul bisericii ortodoxe/ sfinții îngeri/ peste șapca fotografului la minut/ peste wc-ul public/ și țigăncile lenevind în iarbă/ tu treci/ consolată de penitențele cerșetorului/ auzi/ cântă cu tine o nimfă/ dezmoștenită te așezi/ pe bancă/ zâmbind de ocazie unui melc/ fără cochilie” („melancolie”). Baladele urbane inserate în volum conturează fie imaginea unui cuplu care se zbate între lumești taxe, impuneri, dări și, în final, sărăcie lucie („să pun casetofonul să-ți cânte-un rock and roll/ să ascultăm cuminte o simfonie fină/ sau să-ți aduc din hală ciolane de rasol/ ori să-ți recit chitanța cu taxe pe lumină” – „invitație la dans în pragul mileniului III”), fie „portretul robot al unei fete disco”, fie portretul unei villonești Margot, cum este „Paloma” de pe plajă: „treceam pe pod te-am admirat/ voiam să susur un refren/ aveai picioarele-n șpagat/ sânii-ți creșteau sub sutien//…// și aveai coapsele divine/ de top model pe cinstea mea/ ai câștiga cum se cuvine/ la Play Boy dacă ai poza” („plajă”).
Femeile din cartea lui Nicolae Pogonaru apar în ipostaze imprevizibile, de la „doamnă primă/ a urbei în care exist” („voyage”), la „distant/ „arogantă/ precum un ziar în șpalt” („zar”), „crudă”, „pistruiată”, „inaccesibilă/ pentru o aventură posibilă” („c`est fini”) până la vampa sexy („avea o gleznă de gazelă/ și unduiri de șarpe-n trup/ și bikini numai din dantelă/ cu dinții de-mi venea să-i rup” – „topless oblige”), dar nu spectacolul feminității care încinge simțurile este, de fapt, cel care contează, ci spectacolul oferit de scriitorul care se amuză pe seama propriei slăbiciuni, râzând de ea sau acceptând-o ca pe un atribut dintotdeauna al masculinității.
În ipostază de admirator sedus/ supus farmecelor vreunei domnițe, poetul mimează smerenia, câteodată neghiobia, stângăcia/ lipsa de experiență aproape juvenilă, dar în spatele acestor măști stă întotdeauna, malițios, poetul care știe că totul este spectacol de umbre și lumini, la care poți să râzi ori să te întristezi, între cele două acțiuni nefiind, în ultimă instanță, nicio diferență: „sunt ani destui iubito de când în pușcărie/ eu stau și-aștept zadarnic să vii la vorbitor/ în fiecare noapte la gardieni simbrie/ plătesc să te anunțe că mă topesc de dor// erau vremuri mai bune când acceptai o fanta/ la mine în celulă stăteai aproape-un ceas/ iar eu atunci ca blegul vedeam deschisă poarta/ spre tainele-ți ascunse dar mă duceai de nas” („exil”).
Poetul n-are stofă de Don Juan, nu admiră, democratic, femeile la grămadă, dar nici crearea unui tip feminin ideal nu pare să-i stea în intenție. Câteodată îi place mignona („ce mică și abătută mi-ai părut/ când mergeai/ să-ți plombezi zâmbetul la dentist/ mi-ai răspuns la salut/ cu-n ochi imens și trist/ pe care aș fi vrut să-l sărut” – „ecou III”), alteori „femeia dinamică/ jumătate angelică jumătate satanică” – „f.m.i.”) sau „eva XX” („cu ochi-ți mari cât două hăuri/ mai faci din suflete cavouri/ mai ții minciuni la conservat/ pentr-un Adam încornorat”). Între „dama de pică”, „dama de alcov” mistuită de provincie și agresivă („și după altercații cu traume de-amor/ alergi după protecții la vreun sergent major/ ce din obediență sau din motive varii/ m-anunță telefonic că-mi sparge ochelarii” – „mov”) și „o droghistă/ tânără malagambistă” („drumul către bară”) se insinuează întotdeauna iubita din amintire („ai mersul șovăielnic împotmolit de fluturi/ baricadat ți-e gândul îndurerat sărutul/ melancolia sapă în ochiul tău imens, medalia de-acum are numai revers” – „filă de dosar”), sau cea cărei „păsări multicolore” îi strigă numele („orizont”), sau, și mai bine, „fetele cu mers subtil” în fața cărora poetul recunoaște că e doar poet: „le scriu poeme că sunt bard/ și le ador fiindcă au stil” („cântec”).
Caleidoscopul de ipostaze ale feminității transformă și textul în spectacol, căci lui Nicolae Pogonaru îi plac tururile de forță poetică. Fie că demitizează eternul feminin, târându-l prin mahala, prin colcăitoare spelunci cu pești și alte lighioane de la marginea societății, fie că pune femeia pe un soclu și-o adoră în genunchi, poetul este conștient că fanteziile sale (nu întotdeauna erotice) sunt, de cele mai multe ori, un mod de a lupta cu timpul, cu lumea consumeristă, manelizată, bagatelizată, în care poezia înaltă a devenit un lux. Răzvrătirea – vizibilă prin limbajul adeseori frust, niciodată vulgar – nu duce decât la rezultate poetice: un nou volum, o altă luptă și tot așa, până la ultimul „stand by”: „ai intrat/ cum o rază de lună/ pătrunde/ în situri ascunse/ căutând/ cu o sete nebună/ cuvinte” („stand by”). E clar că „Marișica”, în aceste condiții, este un exemplu de tehnică de camuflaj, râsul homeric pe care-l provoacă ascunzând plânsul: „remember deci tataie oricât te crezi de tare/ mereu o broască mică deschide gura mare/ ți-nghite și merțanul și ce mai ai prin vile/ și-o să sfârșești matale client pe la azile”. De la inocență la desfrâu, de la bogăție la ruină, de la extaz la agonie, cam pe acolo ne poartă Nicolae Pogonaru în „Cartea cu femei”, ca să ne pună pe gânduri.

*Nicolae Pogonaru, „Cartea cu femei”, Editgraph, Buzău, 2018

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share