Spații culturale nr. 67 (11)

Ionel POPA

ÎNTRE CONSEMNAREA MEMORIALISTICĂ şi POVESTITRE
sau
DESPRE TRECEREA şi PETRECEREA VIEŢII*

Ajuns în pragul senectuţii şi la insistenţele prietenilor cărora le-a povestit crâmpeie din viaţa sa, George L. Nimigeanu a scris Vămile năpăstuirii (Ed. Samuei, Mediaş, 2016) şi Vămile speranţei (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2019), două cărţi despre sine şi lumea prin care a trecut. „Nu e uşor, mărturiseşte autorul, să retrăieşti întâmplările care ţi-au <> viaţa, aruncându-te în afara normalităţii”.
Aşezându-se la masa de scris, memorialistul „face un exerciţiu de exorcizare debarasându-se de tot ceea ce l-a făcut să sufere, de cei care l-au umilit” (Ion Roşioru), de cei care l-au urmărit, supravegheat, de cei care l-au turnat la ESCU.
Continuitatea şi unitatea celor două volume de „mărturii şi mărturisiri” este asigurată de reflecţia asupra experienţelor sale de viaţă şi de judecarea celor care i-au făcut rău. Judecarea este una iertătoare, în spirit cristic: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”. Numai că unii ştiau foarte bine ce fac şi făceau cu râvnă şi din convingere, alţii din invidie şi răzbunare. Da! Pot fi iertaţi, dar nimic nu trebuie uitat, pentru că uitarea înseamnă a renunţa la cunoaştere şi la puterea de a privi spre viitor. Acesta este mesajul etic al cărţii.
În Vămile speranţei, mărturiile şi mărturisirile sunt orânduite în trei mari capitole numerotate în continuarea celor din primul volum, numind locurile în care îşi petrece viaţa după terminarea stagiului militar: Din nou Siret, Iaşi, Mediaş. Temporal, cartea acoperă intervalul 1962-1980. Volumul mai cuprinde un capitol, Atelier, care conţine facsimilul unor pagini din manuscrisele autorului, despre poetul medieşean Horia Lupu, despre Viaţa cultural-literară a Mediaşului, despre Zilele revistelor literare din Transilvania şi Banat [şi Moldova] (materiale care conţin date importante pentru istoricul literar), şi un florilegiu din cronicile la Vămile năpăstuirii, semnate de Adrian Popescu, Ion Roşioru, Maria Toacă, Ionel Popa.
Conţinutul cărţii e important prin probele pe care le depune la dosarul „Viaţa în comunism”. Probele depuse dezvăluie faţa adevărată a comunismului, prin caracterul lor concret şi personalizat: anii de studenţie; activitatea de dascăl la Mediaş; odiseea repartizării unei locuinţe adecvate unei familii de intelectuali, care în timp s-a mărit cu un băiat şi o fată; confruntarea cu oficialităţile politice şi administrative ale urbei. La cele enumerate se adaugă situaţiile concrete în care a fost obiectivul celor care „munceau” la Cooperativa Ochii şi Urechile.
Lumea evocată pare mai liniştită, viaţa decurgând, se pare, în parametrii normali. Însă în spatele acestei faţade, realitatea este alta. Împăratul Roşu şi dracii din slujba lui n-au dispărut, ci doar s-au camuflat, schimbând brutalitatea începutului comunist cu subtilităţi parşive: cultivarea şi favorizarea minciunii, invidiei şi suspiciunii în relaţiile interumane, felicitări şi aprecieri cu caracter de spoială a muncii, afişarea grijii faţă de viaţa oamenilor muncii prin kitsch-uri şi lozinci, cu promisiuni de tot felul, dar repede amânate şi uitate, măsuri „savante” de îngrădire a drepturilor şi libertăţilor. Din toate detaliile concrete se desprinde chipul hidos al comunismului.
Autorul memorialului nu renunţă la statutul şi calitatea lui de intelectual şi poet, de aceea nu se opreşte în mod expres asupra neajunsurilor materiale ale vieţii zilnice. De exemplu: anii studenţiei au fost grei sub aspect material, cu tot avantajul bursei, dar, învăţat de mic copil cu lipsurile, trece peste greutăţi, dar nu lăsându-se atras de tentaţiile specifice universului studenţesc, şi nu erau puţine, se lasă răpit de studiul temeinic, de citit şi scris, de teatru şi film. Nici mai târziu, după ce şi-a început cariera de dascăl, nu insistă asupra lipsurilor din viaţa zilnică (de exemplu nu pomeneşte, cu toate că a avut parte de ele, de hipermatinalele cozi la „Alimentarea”, cozi de ore în şir şi lungi cât o „zi de post” – în ultimele două decenii de comunism oamenii erau foarte credincioşi… posteau mult), ci se opreşte asupra celor ale sufletului şi spiritului.
În notaţii scurte, sobre, fără comentarii inutile, sunt consemnate momentele de împlinire, dar şi faptul că erau mereu înnourate de cei responsabili cu supravegherea. În acest film al vieţii, întâlnirea cu Livia, viitoarea soţie, este lumina care îi va pardosi viaţa, de acum înainte. Iubirea trainică şi frumoasă le este încununată de doi copii minunaţi, care le dau putere şi mândrie omenească.
Din paginile „mărturiilor şi mărturisirilor” vine spre cititor chipul luminos al luptătorului pentru viaţă, adevăr şi dreptate. Iubirea în şi pentru familie (părinţi, soţie, copii), munca tenace pentru împlinirea profesională, dăruirea totală şi responsabilă în activitatea zilnică de dascăl, scrisul, sunt forme de împotrivire la regimul opresor, mijloace de evadare morală şi spirituală din închisoarea comunistă. Acesta este Omul pe care l-am cunoscut, omul care confirmă zicala din popor: Omul sfinţeşte locul. Ne oferă o lecţie de etică.
Spre deosebire de primul volum, al refugiului şi deportării în Bărăgan, în care tonul este mereu tensionat, încrâncenat, în al doilea, mărturisirile se deapănă domol, într-un ton calm. Neschimbată rămâne autenticitatea.
Rememorarea se desfăşoară în trei registre narativ-stilistice: cel al întâmplărilor, cel descriptiv al locurilor prin care a trecut mărturisitorul, cel al portretelor, implicit al societăţii. Mai e de semnalat existenţa celor două paliere de raportare (referentul): cel personal şi cel al comunităţilor prin care drumul vieţii l-a purtat (Siret, Iaşi, Mediaş – segmentul de viaţă cel mai consistent şi dramatic). Destinul i-a orânduit viaţa în aşa fel, încât să se împlinească chemarea vetrei, chemarea străbunilor. Neamul Nimigenilor îşi are originea în Transilvania, în Nimigea de Sus din ţinutul Bistriţa Năsăud, de unde a plecat în Moldova (Bucovina) pentru a scăpa de asuprirea străină şi de trecerea forţată la catolicism. George nu şi-a uitat niciodată Bucovina cea Frumoasă cu Tereblecea, satul natal, despre care povestea mereu cu drag şi nostalgie, dar, odată stabilit în Mediaş, a acceptat burgul transilvan ca noul loc natal.
Relatarea memorialistului este însufleţită de prezenţa numeroasă a oamenilor, cu părţile lor luminoase şi cu cele umbroase. Multora, din câteva tuşe, le creionează profilul, în primul rând cel moral. Din rândul acestora se impune atenţiei, prin permanenta prezenţă şi valoarea simbolică, portretul părinţilor, larii povestitorului şi ai familiei. Părinţii (ai lui şi ai soţiei) sunt întruchiparea bunului simţ al ţăranului român, a omeniei, a legământului cu pământul prin iubirea lui, prin truda mâinilor şi sudoarea frunţii. Celui care povesteşte i-au rămas întipărite în memorie „sufletele alese” cărora le spune „prieteni ai mei” cu care a împărţit camera de student: Costel (Constantin Ciobanu), Nuţu (Nicolae Turdeanu), Nelu (Ion Balcâza), (p.31-32). Nostalgia anilor de studenţie îi aduce în memorie chipul profesorilor – o adevărată galerie de caractere. Consemnând activitatea profesională făcută cu pasiune şi grija lor ocrotitoare pentru studenţi, nu face altceva decât aprecieze strădania adevăraţilor profesori de a limita pe cât posibil urmările nefaste ale intruziunii politicii şi ideologiei comuniste în procesul de instruire şi educaţie. Îi pomeneşte cu drag pe profesorii: Constantin Albu, îndrumătorul de an, Dan Vasile, Ion Cişmaş, C. Ifrim.
O figură evocată în totală notă negativă este cea a Secretarului Sfatului Popular Siret. Adeverinţa falsă cu privire la veniturile părinţilor, trimisă Secretariatului facultăţii , face ca studentului Nimigeanu să i se retragă bursa. Secretarul de sfat nu era altul decât fosta slugă în gospodăria părinţilor, din Tereblecea, din vremurile bune de dinaintea ocupaţiei sovietice. După avertizarea tatălui, „făţarnicul a dispărut din funcţie şi din oraş, temându-se că tata va divulga cine este cu adevărat şi cu ce s-a ocupat în Tereblecea, imediat după venirea ruşilor şi ocuparea nordului Bucovinei” (p. 50). Un alt portret negativ, făcut pe îndelete, este cel al familiei Humeniuc, cunoscută încă din anii deportării în Bărăgan, reîntâlnită acum în Siret.
O reuşită a portretizărilor constă în aceea că, sub chipul agreabil al unora, descifrează falsele prietenii, şi astfel devoalează lucrarea dracilor aflaţi în slujba Împăratului Roşu. Din capitolul Mediaş se reţine portretul familiei Zogreanu, care l-a găzduit o scurtă vreme la sosirea în burgul transilvan: „doi bătrânei veseli, numai zâmbete şi voie bună, glumeţi şi mai ales harnici” (p.83-84). Amintiri plăcute are despre Vasile Jude, directorul adjunct al Şcoli Elementare Nr. 2, la care memorialistul şi-a început activitatea de dascăl de educaţie fizică. Multe alte personaje (colegi, oficialităţi, „omul din umbră”) sunt doar menţionate prin una-două notaţii referitoare la activitatea profesională. Un portret
în negativ îi face inspectorului şcolar şef al raionului Mediaş, Gheorghe Popescu, cunoscut în rândul dascălilor medieşeni sub o poreclă sugestivă. Dascălul respectiv e, stilistic vorbind, sinecdocă a sistemului comunist. Sunt antologice, prin ceea ce spun, paginile (81-83; 84-85) care rememorează prezentarea la „Inspectorul şcolar şef” pentru ocuparea postului; iniţial, tânărul dascăl Nimigeanu a fost numit inspector la disciplina Educaţie fizică, dar la care renunţă de a doua zi, după ce a cunoscut pe inspectorul şef şi atmosfera de lucru de la Inspectoratul şcolar al raionului. Un model de prietenie este relaţia dascălului şi poetului Nimigeanu cu medicul Ion Rodean, autorul cărţii de cercetare istorică Pietrele de la Sarmizegetusa.
Menţionam mai devreme autenticitatea celor relatate. Autorul aceste cronici poate depune mărturie pentru adevărul portretelor celor menţionaţi mai sus, deoarece i-a cunoscut personal, în primul rând pe inspectorul Gheorghe Popescu, ca om şi pregătire profesională.
Timpul n-a mai avut răbdare, aşa că autorul Vămilor speranţei n-a mai ajuns să scrie despre cei care i-au fost alături în activitatea cultural-spirituală postdecembristă, concretizată printre altele în cele 12 ediţii Zilele revistelor culturale din Transilvania şi Banat [şi Moldova] şi editarea Caietelor de la Mediaş, manifestări onorate de prezenţa a numeroşi scriitori de valoare (vezi cap. Atelier).
Paginile memorialistice ale lui George Nimigeanu nu sunt lipsite de virtuţi literare. Un argument edificator sunt, după cum s-a văzut, portretele. Nu puţine din amintirile relatate, prin detaliile menţionate, încărcate cu înţelesuri, sunt nuclee epice cu potenţial prozastic de schiţe ori nuvele în tradiţia realismului; unele pasaje sunt în interiorul memorialului chiar mici povestiri (Tabăra studenţească de la Predeal – p. 41-43; Tabăra-curs de la Vatra Dornei – p. 60-63; Faptele „omului strâmb” Humeniuc – p. 29-30), altele, mici scenete (cursul de anatomie şi apoi examenul cu profesorul Dan Vasile – p. 34-35; 36-38). Cele două secvenţe-scenete arată că povestitorul mânuieşte bine dialogul şi surprinde mimica.
Caracterul sobru al relatării, fără „floricele” de poet, este ilustrat de descrierea locurilor natale şi a acelor prin care drumul vieţii l-a purtat (Siret, Iaşi, Bucureşti, Predeal, Vatra Dornei, Mediaş). Aceste descrieri nu sunt chiar tablouri, peisaje de natură, ci mai mult descrieri topografice, însă exacte şi bogate în detalii. Descrieri mai ample care conturează un peisaj sunt cele hibernale (Iaşul troienit; drumul de la Iaşi la Bucureşti cu trenul pe calea ferată înzăpezită; drumul per-pedes cu cei doi fraţi, pe viscol, din şoseaua naţională la Sâmbăta de Sus, acasă la Livia, viitoarea soţie). Nici ampla descriere a casei părinteşti din Siret nu e făcută de dragul tabloului, ci pentru a duce în prim-plan chipul părinţilor şi partea de suflet şi muncă pe care aceştia au pus-o în respectivul „peisaj”. Cel care povesteşte nu numai că mânuieşte bine stilul direct liber, adresarea directă către ascultător, dar ştie când să apeleze la el pentru a surprinde trăirea unui sentiment, starea psihică. Ilustrativă este secvenţa care rememorează „descoperirea” Facultăţii de Educaţie Fizică, hotărârea de a se înscrie aici, şi apoi examenul de admitere şi rezultatul (p.23-290).
Frecvenţa în text face din casa şi drumul două motive literare care încheagă şi susţin firul narativ al memorialului. Dar casa (casa din Siret, casa gazdei din Mediaş, casa părinţilor Liviei) şi drumul nu sunt numai topoi necesari relatării, ci şi simboluri cu sens mitologic; casa – spaţiu ocrotitor, spaţiul FAMILIEI; drumul (drumuri numeroase, grele şi lungi) – iniţiere şi cunoaştere (drumul spre casa părintească când e „lăsat la vatră”, drumurile la Sâmbăta, drumul la sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa, alături de prietenul Ion Rodean, drumul la Bucureşti când îl cunoaşte pe poetul Ioan Alexandru).
La nivelul stilului propriu-zis sunt de menţionat repetiţiile (conjuncţii, locuţiuni, sintagme), punctele de suspensie, frazarea, adresările directe către ascultător/ cititor. Toate aceste elemente de stil au rolul de a susţine ritmul povestirii, de punere în lumină a emoţiilor. Acestea, împreună cu elementele de limbă popular-regională (vezi vorbirea mamei), cu expresii ca: la cataramă, la rupt ciolane, ca la carte, om strâmb, maşinăriile fizice ale corpului uman, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi exclamaţiile dau o notă de oralitate textului.
După Vămile năpăstuirii şi Vămile speranţe ar fi urmat un al treilea volum despre perioada postdecembristă. Virtualele pagini ale presupusului volum există doar în memoria prietenilor care l-au ascultat povestind cu plăcere despre împliniri şi cu năduf despre relele ce au urmat prin confiscarea revoluţiei.
În Memorialul său, George Nimigeanu nu este un simplu şi sâcâitor moralist. El ne oferă o lecţie de etică.

*Vezi Constantin Noica, Trecere, Petrecere în Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu,1987


Titi DAMIAN

Teo CABEL, „Fluture în Pustiu”

Scriitor cu vocație polivalentă (poet, eseist, publicist, critic de întâmpinare), prezent în importante antologii și în numeroase publicații, laureat al multor concursuri de poezie, Ștefan Teodor CABEL, aflat acum la al patrulea volum de versuri, se impune ca o voce originală, sigură și singulară în peisajul liric buzoian contemporan. Volumele publicate anterior („Tablouri fără semnătură” – 2010, „Merg mai departe” – 2012, „Labirint” – 2017) s-au constituit în tot atâtea trepte ale devenirii și maturizării sale poetice, toate având ca filon central călătoria labirintică – temă fundamentală preluată din lirica universală.
Volumul de față, Fluture în Pustiu, editura EIKON, București, 2019, 89 pag., surprinzător, complex, incitant, de la primul până la ultimul poem, având majoritatea poemelor fără titlu, se constituie într-un meta-poem al complexității percepției universului interior și exterior, reprezentând o treaptă superioară a evoluției sale artistice, îndreptându-și demersul liric spre meditație, într-o formă gnomică, solicitându-i, în felul acesta, și cititorului, latura apolinică, realizând acea deschidere firească și necesară spre labirintul sufletesc, interior. Volumul se sprijină pe pilonii tematici cunoscuți din lirica universală, noutatea reprezentând-o, însă, motivele literare surprinzătoare, altele decât cele intrate în uzul poetic, situate în ipostaze inedite, precum: câinele („Câinele toamnei latră la porțile dimineții. Să-mi păstrați și mie un loc în toamna voastră”, „Câinii îngână un concert de jazz/”), calul („În trapul său metalic pe asfaltul ud/ Își cântă melodia zilnic/ andante, allegro, presto/ după tainul din desagă/”), drumul („M-am oprit la margine de drum/ unde se topeau ziua și câmpul”/, poetul („Voi scrie versuri lungi, lungi, lungi/ cât poveștile Șheherezadei/ să le citească moartea/”); clipa („Clipele se sparg/ te doare atât de mult/ încât nu ai cuvinte de spus/ nici gemete să te exprimi/ doar zâmbești”/), tăcerea („Când nu mai am ce scrie/ îmi ascult tăcerea/ tăcerea mea doar plutește/ înghite zgomotul lumii”/), seara („În țipătul serii, într-un oraș de câmpie/ bunicile frământau rugăciuni”), anotimpuri („Ninge, ninge/ albul ține cât uitarea”), iubita („Gerul n-a putut să te sărute/ trandafirii tăi din obraji erau vii”/) etc. Maturitatea artistică este vizibilă prin tendința de esențializare, atât sub raport ideatic, cât mai ales sub raport stilistic, unde metafora tronează: („Toamna se numără toamnele mele”; „Câinele meu de pază la poartă de gând/ aleargă din când în când după o halcă din/ pulpa iluziei/”. Uneori discursul liric este întrerupt de interogații metaforice scânteietoare care fac să freamăte sufletul cititorului, determinându-l să-și rezoneze propriile sentimente cu cele ale poetului: „Ce faci, noapte? Te duci să te culci?”; „Câte litere pe secundă are ploaia?”; „Blocat între două clipe. Câte zile au trecut?/”; „ De unde a venit zâmbetul bunicii? A luat o mână de lumină de pe sobă și a șters mâzgălelile gerului de pe geamuri”). Un vers splendid care deschide volumul concentrează o intensă și dramatică experiență de viață, esențializând-o într-o maximă de mare profunzime, creând reverberații și ecouri sufletești nebănuite și căutând tot atâtea răspunsuri câți cititori îi vor gusta farmecul metaforic: „Nu toate literele din cuvântul câine latră./”
Sensibilitatea, profunzimea, limpezimea și puritatea poemelor creează cititorului o reconfortantă stare de catharsis printr-un discurs liric modern, direct, confesiv, incitant, într-un limbaj metaforic, esențializat în gnome ce conferă greutate, distincție și eleganță actului creator. Volumul lui Ștefan Teodor CABEL, Fluture în pustiu, o certă izbândă poetică.


Teo CABEL

POEZIE ABANDONATĂ

Toată ziua m-am gândit la o poezie
am lăsat cuvintele să zboare, unele se ciocneau
de pereți invizibili
altele alături de croncănitul ciorilor
tăvăleau cu aripile lor aerul fierbinte
al amiezii de gustar

vântul, toropit, cădea de pe o ramură pe alta
de la un copac la altul și nu
se hotăra unde să își atârne hamacul
când am început să scriu cuvintele tăvăleau
cu aripile lor mintea mea
ciuguleau flămânde din senzații și impresii
dar nu aveau apă

nu mai scriu nici o poezie
le păstrez aici, un nod în gât
aștept să alunece în răceala înserării.
nu mai scriu nici o poezie azi.


Florin CARAGIU

Romița Mălina Constantin,
partitură pentru ferestrele copacilor” (ed. Libris Editorial, 2017)

În volumul Romiței Mălina Constantin, „partitură pentru ferestrele copacilor” (ed. Libris Editorial, 2017), „poezia e o tânguire pe care nimeni nu o înțelege / (…) / și încă un soare în umbra celui mort” (apocalipsa Soarelui).
Figura maternă: „mama îmi spune să fiu mândră/ că am un rol important chiar dacă cerul nu e încă decapotabil” (hai-hui prin do-re-mi) se desprinde din fluxul de cuvinte ce acționează gesticulant, ca într-un soi de iluzionism, în timp ce „lumea se-nvârte într-o parodie” (fum).
Simțământul de derealizare a lumii, modul ei de a fi dominat de orbire este contrapunctat de o redescoperire a firescului: „dragostea trăiește într-o lume care nu vede/ părul mi se-agață de mama” (echilibru fragil); „am trăit o vreme ca un ghem/ drept vă spun/ acum învăț să cobor de pe acoperiș/ (…) / mersul drept e o artă mai aparte ca zborul” (perpetuum mobile).
Amalgamate într-un stil „nevindecat de copilărie”, sacralitatea și senzualitatea scapără din magma de gânduri și senzații. Când „dragostea nu poate acoperi noaptea” (cină în balansoar), remediul suprem e muzica, mediu în care „Dumnezeu mai face un pas/ ca să-ți poată reinventa chipul” (vrabia din ciutură).
Nostalgia originilor rătăcește în miezul modernității fascinate de arhetipurile ordinii: „în lipsa mea Adam rătăcește desculț printre cifre” (visele mele au trupurile rupte și stau în picioare). Strâns de aer la piept, sufletul rumegă „risipirea ca pe o rază” (ultimul întârziat), legănând „străinul din tine” (risipește-mă).
Abundă simboluri ale germinării: „copacii au ieșit dintr-un nimb împingând mugurii” (partitură pentru ferestrele copacilor), precum și reflexele unui contrast permanent între expansiune și izolare: „hrănesc porumbeii călători trecuți prin toate revoluțiile (…) bătăi de aripi lovesc ferestrele închise” (în bătaia puștii). Distanța e un „dans pentru supraviețuire”.


Silvia Ioana SOFINETI

Cu lumea în poezie

Din prefața semnată de Ionuț Caragea la volumul „O lume între noi” rezultă că Alexandru Lascu este elev la liceul „Onisifor Ghibu” din Oradea: cu alte cuvinte, avem de-a face cu un tânăr de vreo 17 ani și cu un volum de debut, datorită căruia putem lua, cum se spune, pulsul noii generații/ viitoarei generații de poeți. Un prim poem, intitulat „Anacronic”, are câteva trimiteri livrești (la Eminescu și la Blaga), semn că lecturile sunt la zi și destul de bine asimilate, cât să justifice implicita pretenție la intertextualitate (noi i-am spune altfel, dar aceasta este o altă discuție, nepotrivită aici): „Lumea e scrisă/ cu cerneala timpului/ Numele meu apare/ scris cu cerneală de pix/ Dar eu nu vreau/ să-nvăț a muri vreodată,/ ci să trăiesc veșnic,/ pururi tânăr,/ știind că cerneala de pix/ se va șterge/ ori nevăzută va arde./ refuz să plec/ fără a impregna/ cerneala mea/ în măreața corolă/ de scrieri a timpului”. Am redat în întregime poemul pentru că el este un fel de artă poetică și ilustrează atât orgoliul creator al acestui tânăr poet, cât și direcțiile pe care intenționează să le urmeze: lirism moderat, simplitate, credința că, prin scris, ești candidat la viața cea veșnică, de care doar idealiștii și marii creatori se pot bucura.
Poemele de dragoste din volum au destule stângăcii (poate de aceea și par sincere): „Atingerile tale fac/ culorile să fiarbă;/ nu mai zic de cearșaful/ străbătut de-ai tăi ostași” („Atingere”), dar se poate găsi în ele o deschidere spre mari orizonturi, evaziunea romantică și gesturile de frondă fiind perfect justificate de vârstă și, cum am mai spus deja, de lecturi: „Cu vorbele tale/ învârt încă o dată/ globul pământesc./ Vezuviul îl cuprind în palmă,/ iar oceanele le trec/ dansând cu tine./ Fie prin pustiul Vaticanului,/ sau aglomerația BosWash,/ cu vorbele tale mă simt/ în toată lumea în același timp” („geografia noastră”).
Alexandru Lascu nu este un poet tipic pentru generația sa, în sensul că nu regăsim în discursul său poetic gesticulația, temele și vocabularul celor de-o vârstă cu el, mulți prezenți – și premiați – la nenumăratele festivaluri și concursuri organizate cam peste tot în țară, de o bună bucată de vreme. Comparat cu tinerii de la școala de poezie „Petru Rareș” (un colegiu din Suceava care scoate poeți/ efemeride pe bandă rulantă), tânărul pe care ni-l propune Ionuț Caragea este cumva în afara timpului său, poate din cauza unei obsesive autoreferențialități, care exclude legătura cu altceva decât cu sine, poate din cauza tehnicii descriptiv-analitice din care rezultă, până la saturație, un portret al poetului la tinerețe, poate chiar și din cauza bagajului lingvistic, care ar necesita o resetare/ updatare. Un poem intitulat „O orhidee roșie” ilustrează, în suficientă măsură, cum poți șchiopăta (metaforic vorbind) scriind despre tine, chiar și într-un poem de dragoste: „Sunt vagabondul emoției,/ căci mă perind de la una la alta,/ Zâmbetul vorbelor e de fapt/ doar violarea pactului de nonagresiune/ al gândirii la tine (…)/ Ochii mei nu au mai văzut demult/ culoare printre vii, dar iată că/ s-a strecurat în pieptu-mi/ o simplă orhidee roșie.// Iată./ Am la piept o orhidee roșie” („O orhidee roșie”).
Prea fraged pentru poezie de meditație, Alexandru Lascu are meritul de a încerca, prin poezie, să-și găsească un mod propriu de raportare la univers și la gravele probleme ale condiției umane: „ne întâmplăm/ respinși din ceruri/ pe propria planetă,/ în propria cutie.// Suntem segregați/ de sentimente/ și subminați/ de nevoile vieții.// Ce pot să fac,/ ca parte goală a paharului,/ când soarta bea/ conținutul paharului?// Eu îmi dărâm cutia/ și aprind fitilul celorlalți…” („Viața umană”).
Să spunem că volumul merită citit pentru că este scris de un foarte tânăr poet, care a are șansa de a-l avea ca mentor pe Ionuț Caragea și tot viitorul în față. Probabil că, foarte curând, Alexandru Lascu va reuși să depășească etapa filosofării juvenile pe teme departe de el (tema morții, de exemplu, cu apariție suspect de frecventă) și va scrie despre propriul univers, în care stelele, și păsările, și umbra, și marea, și frunza, și toate sentimentele, acum tratate superficial, vor face locul unei abordări personale și convingătoare.


*Alexandru Lascu, „O lume între noi”, Ed. Fides, 2018

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share