Spații culturale nr. 66 (9)

ISTORIE LITERARĂ

Ionel POPA

Ion Agârbiceanu – ARHANGHELII – SPAȚIUL IADULUI> . Și pe lângă glasul ăsta mare se auzeau încă multe […]flacăra s-a coborât de pe muntele Corăbiuța, unde e baia Arhanghelii. Oamenii uită ușor, vorba altuia: – Da, roata norocului se schimbă așa de des.”
„Petrecania” la birt sau la „iarbă verde” este spațiul smintelii. Tabloul petrecaniei, din ziua Sf. Sărbători sau din oricare altă zi, e demn de penelul flamand. Scriitorul notează guri pline și largi, gâtlejuri care înghit fără nesaț mâncare și mai ales băutură cu plescăit de plăcere; gesturi bahice, cântece și urlete. Toc-toc-ul ciocanelor care sfarmă piatra auriferă e însoțit în același ritm de ciocnitul paharelor și zăngănitul veselei. Abundența de băutură și mâncare, pofta băieșilor cu care le consumă nu mai au nimic sacru, nici umorul omenesc din textele lui Ion Budai-Deleanu, Ion Creangă. Spectacolul petrecaniei a devenit hidos.
Urmat de Popescu, noul notar, de veșnicul „universitar” Pruncu, de avocații Poplăceanu, Stoica și doctorul Prințu, noapte de noapte Iosif Rodean petrecea la jocul de cărți, în camera de „optsprezece carate” din „Splendit”, noul hotel din oraș. În cameră se auzeau numai fâșâitul cărților de joc, țăcănitul banilor și „bubuitul focului din cuptor”. Ceasuri întregi se urma jocul, iar „fumul” de țigară se îngroșa tot mai mult, sticlele cu vin se deșertau una după alta. Jucătorii nici nu mai semănau a oameni, păreau niște „monștri”. La un moment dat, „cu fața neagră-vineție” cu „ochii bulbucați și tulburi”, Iosif Rodean izbi cu pumnul lui greu în masă strigând:
„- Chelnăr!
– La poruncă, măria-ta!
– Masă nouă, mâncare, băutură, muzica să vie! […] strigă și izbucni într-un râs mare, cu hohote sparte!”
Paginile conțin imaginea iadului, în miniatură pământeană.
La simbolul casei și birtului, putem asocia două obiecte emblematice pentru lumea romanului, puse în relație de opoziție: căruța care îl duce pe tânărul cleric Vasile spre casă domol, parcă în ritmul cosmic; și trăsura cu care, în goană, Iosif Rodean străbate satul și orașul.
Folosind tehnica simetriilor și a opozițiilor, scriitorul introduce în textura narativă, la intervale bine stabilite, descrierea diferitelor spații, care, prin puterea lor de sugestie simbolică, punctează mărirea și decăderea lui Iosif Rodean, directorul minei Arhanghelii. Pentru acest traseu și pentru starea lui de posedat este elocvent următorul citat: primind vestea cea rea despre mină, într-o stare de transă, aleargă călare, ca un demon, până acolo și coboară în galerie. La ieșirea din mină, Rodean este un altul, îmbătrânise. Privind la grupul mut al băieșilor conștienți acum de dezastru, are o înfățișare și o izbucnire de diavol, doar tocmai ieșise din iad: „- Pentru ce n-ați murit cu toții câinilor? Cum de n-ați fost cu toții acolo, să vă zdrobească puterea iadului? Ce mai vreți? Pentru ce mai trăiți? Aveți încă chef de viață? Of, of, am să vă arăt eu vouă viață! – Tăcu o clipă, apoi, schimonosindu-și îngrozitor chipul, se holbă și mai tare la ei și le zice: văzut-ați pe dracu? Iaca dracu! Și el își scoase limba însângerată, lungă. Mulți băieși își făcură cruce, întorcându-și capetele.”
Este punctul culminant al hybrisului în care a decurs întreaga lui viață.
Prin titlu și foarte desele și variatele modalități de referire la mină, scriitorul face din ea personajul principal, simbolic al romanului. Mina de aur își întinde umbra diavolească asupra locului și a oamenilor. În răsuflarea ei demonică înghite nu numai iluziile oamenilor, ci și viețile lor.
Când a ales, cu bună știință, titlul Arhanghelii, ca emblemă pentru spațiul romanului său, preotul-scriitor a avut în minte imaginea arhanghelilor din Apocalipsa. Romancierul, în scopul tezei moral-creștine încorporate în scenariul epic al romanului său, a coborât arhanghelii pe pământ, în oameni, făcând din ei demoni. Arhanghelii lui Agârbiceanu țin liturghia îmbogățirii (Mircea Tomuș). Veșnicul „studinte” Ungureanu le închină imnuri bahice pe care petrecăreții, în prag de isterie, le însoțesc cu strigăte de „vivat” și chiote urlate. Iosif Rodean este croit după chipul și asemănarea lui Lucifer, îngerul răzvrătit, lacom de putere, pedepsit de Dumnezeu.
(*capitol din studiul în lucru, Spațiul în romanul românesc –inventar fenomenologic)

Bibliografia consultată
Ion Agârbiceanu, Arhanghelii, Ed. Minerva, 1972
1.Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Ed. Minerva,1972
2.Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, carte gândită și alcătuită de Mircea Zaciu, Ed Dacia, Cluj- Napoca,1982
3.Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Ed. Minerva,1982
4.Mircea Tomuș, Arhanghelii lui Ion Agârbiceanu în Romanul romanului românesc, vol.1, Ed Gramar, 1999
5.Cornel Regman, Agârbiceanu și demonii, Ed. Paralela 45, 2001


Gina ZAHARIA

diez pentru tine

aș fi vrut să salvez albinele înecate în miere
dar stupii mei erau departe îi pierdusem într-un decembrie
ceva mai bătrân decât fotograful viselor noastre
așa se întâmplă când crezi în iubire mi-a spus un călător
care trecuse pe acolo
venea dintr-o carte de povești
și mi-a mai zis că a văzut numele meu pe o bucată de lemn
în Atlantic
apoi a dispărut în noaptea care se apropia cu o baionetă sub braț

ei da
Atlanticul e în inimă dacă vrei
trebuie să știi geografie pură să-l afli i-am răspus
dar nu m-a auzit nimeni

apoi am adunat neghina din gânduri și am aruncat-o peste prăpăstii
veneau vulturi în stoluri dar nu m-am temut câtă vreme
le-am înfășurat ghearele cu ceară
cândva le împrumutasem aripile
să pot trece iarna în care m-am trezit desculță
prin troiene
de atunci nu mă mai sperii de planarea pe arii întinse
ce hotare au scrijelit brațele mele
câte focuri au stins și ce ziduri au înălțat să atingă setea boreală

așa m-am trezit negustor de lumină talerul meu nu mă minte
aurul e pentru hoți pâinea pentru întemnițați
și am păstrat un diez pentru tine


Codruța VANCEA

Glumă

nu sunt sarcastică
îmi doresc o viață elastică
aș putea să o întind mai tare pe anumite locuri
să o fac să cedeze unde nu-mi place
să o răsucesc
să o înjumătățesc
să o fac un pic mai lungă doar cât să-mi ajungă
să-i dau drumul brusc
când nu-mi mai pasă
și s-o întind din nou
să o fac mai frumoasă


Spre poezie

desfac bagaje…
gândurile zboară, e foarte cald
ne recunoaștem locurile plăcute din casă
micile obiceiuri lăsate pe aici…
casa prinde viață cu venirea noastră,
toată mobila e din nou în mișcare
cu lumini și umbre de seară,
televizorul e din nou conectat
i se aude bine glasul familiar
greierii cântă înamorați prin grădină
o altă zi fierbinte se anunță
ne vom ascunde prin birourile cu aer condiționat…
ne vom relua grijile, treburile mărunte
presărate cu amintiri de farniente
și cu noi proiecte
robinsonade
prin insulele paradisiace
ale minții


Whishes

am vrut să fiu
o poezie
fără vers
un text ales dintr-o scrisoare
de dragoste
a message in a bottle
by English rock band The Police
dar cum
nu sunt poetă
nu știu să scriu nici o scrisoare
nu pot să mă strecor ca un răvaș
uitat pe mare
m-am hotărât
să fiu
mai simplu:
o fată oarecare


Mărturisire

la picioarele tale
universul meu
se clatină
departe de mine
se aud aripi
apoi multă liniște
într-un întuneric blând
poeții dorm
doar eu scriu
doar eu
scriu și
iert
nici un cuvânt


Puncte cardinale

uneori devenim atât de mici
cât un punct
dintr-o frază
dintr-un aliniat
punctul acela nesigur și speriat
care-și caută locul
și norocul
între o virgula
fugară
și o idee – scânteie
care s-a încheiat
uneori ne adunăm trei puncte
din prietenie
și gândul tăcut fuge pe hârtie
suntem puncte comune
când avem ce ne spune
sau puncte în mulțimi disjuncte
când ne batem pe puncte
constat că
sunt un punct aruncat
în cotidian
mă simt foarte recunoscător și
orientat
celor patru puncte cardinale


Efemer

mă mir
mă sucesc
mă-nchin
nu reușesc
să uit, să iert, să tac
să mă împac cu gândul
că versurile mele
le va duce vântul


Constanța

buzele-i sunt foarte roșii
ochii ei par tot mai gri
când râde Constanța
o felină
ce-și decorează singură
unghiile
par inofensive
puse pe masă
lângă ceștile de cafea
din bucătăria sa
știu însă bine desena
semne amenințătoare
în locuri comune și-n locuri
privilegiate
ceștile prietenelor
sunt adunate
vexată Constanța
varsă conținutul sufletelor
în chiuveta imaginară
le aruncă în mașina cu gânduri murdare
se așază la televizor
cu unghiile ei lungi și colorate
ascultă atentă cu sprâncenele ridicate
știrile
proaspete, neconsumate

Vara-n lumină polară

încă mai am în mâna mea dreaptă
o cană
cu ceai de iasomie
de câte ori beau din ea
îmi pare că e iarnă
și sunt plecată
într-o țară cu lumină polară
nu știu cum și de ce
neuronii-mi
par vii
cam 20 de ore pe zi
e miezul nopții
îmi spune poștașul la interfon
deschideți-mi ușa
căldură mare
aveți o scrisoare
cred că vine de la mare
din scrisoarea deschisă
cad litere în cana mea
litera D
litera R
litera A
litera G
și
un semn de întrebare
ce-și scoate capul din ceaiul meu
mă privește mirat
îi caut punctul uitat
pe fundul cănii
nu scriu scrisori în această vară
aștept să vină iarna polară
atunci voi scrie scrisori
moderne
cf, fb, mc, wtf, vb, omg, lol, rotfl
vor fi semne ale tinereții mele
brb


Câte ceva despre moarte

moartea vine călare pe-un cal alb
nu te întreabă cum ai trăit
cât ai fost de iubit
nu o preocupă dacă ai fost un personaj tăcut
sau dacă ai vorbit prea mult
te ia pe sus lângă ea
în șa
tu încerci să țipi
să faci scandal
să o acuzi că o dai în tribunal
timid îi dai binețe
și îi povestești că vrei să faci
puțin mai mulți purici
pe aici
moartea dă bici
și calul
e alb ca varul

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share