Spații culturale nr. 66 (7)

Thanas MEDI

Thanas Medi este un scriitor albanez de origine aromână, născut în 1958, la Saranda (Albania). A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură albaneză în 1988, iar până în anul 1994 a lucrat ca profesor în localitatea Lunxheri din județul Gjirokastra, ulterior emigrând în Grecia. Astăzi locuiește împreună cu familia sa în Atena. De-a lungul vremii a publicat poezii și povestiri în reviste și gazete, însă în 2011 publică primul roman la editura „Toena” din Tirana, „Hjia e mallkuar” (Umbra blestemată), volum premiat, care îi deschide drumul spre succes. Cu cel de-al doilea volum „Fjala e fundit e SokratBubës”(Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba), publicat în 2013, tot la editura „Toena” din Tirana, obține premiul național de literatură ”Cele mai bune lucrări literare din 2013”, acordat de Ministerul Culturii din Albania. A mai publicat romanul „Koha e djegur” (Timpul ars), la editura „Onufri” și are în pregătire și alte titluri ce urmează a vedea lumina tiparului. (prezentarea și traducerea: Oana Glasu)

PANTOFII (Këpucët)
(proză scurtă)

Bătrâna trase ușa după ea și rămase privind pantofii aliniați în fața ei, pe prag. Unii mici, alții mari, pentru copii, pentru bătrâni, de fete, de băieți, purtați, uzați, lustruiți, nelustruiți, pe care îi numără: o duzină, două duzini. Și ce mulți sunt! Se bucura frecându-și mâinile, crezând că are casa plină de oameni, de voci, de plânsete, de râsete. Unde să fie mai bine!? Își târșea picioarele prin curtea casei împrejmuite cu zid din piatră, în care toamna își scuturase frunza peste tot, presărând melancolie, tristețe, dar mai ales dor.
Într-o parte a curții era vița-de-vie care se uscase, în cealaltă livada de curmali deschisă ca o boltă, plină de sâmburi roșii ca flacăra și dulci ca mierea, fructe stricate pe crengi. N-avea cine să le mănânce! Ieși din curte și aruncă încă un ochi la poarta în două canate, din inimă de stejar, roasă de insecte, cu clanța de fier distrusă de lovituri, deja ruginită. N-avea cine să o mai deschidă! Pe partea de sus a casei se putea citi: Mastoras Jorgos: era numele constructorului acelei case mari, veche de aproape două sute de ani, cu acoperiș din scânduri subțiri, cu verandă, scară interioară, cu multe camere și odăi.
– „S-o cumpărăm, îi spusese bărbatul său, pe care îl chema tot Jorgos, în urmă cu vreo 40 de ani. Tizul meu a construit-o cu grijă. E loc destul să se joace copiii! Or’ n-avem destui?”
Au cumpărat-o, au crescut copii, le-au făcut nunți, vreo douăsprezece în total, au vuit acolo clarinetele, au răsunat tamburinele, au curs râuri de cântece și dansuri, au avut poala plină de nepoți și nepoate, bucurie mare. Acum toate astea s-au isprăvit, au plecat cu toții! Copiii prin Grecia și prin lume, Jorgos acolo jos, sub pământ cu iarba crescută până la genunchi. Pe el l-au lăsat singur acolo în capul satului, pe coastă, cu muntele la ap.
De altfel, tot satul stă agățat de coastă, toate casele sunt vechi, mari, din piatră ponce, șlefuită la colțuri, cu bănci de-o parte și de alta a porților, majoritatea închise pentru totdeauna, căzute complet, scufundate în tăcere, în singurătate. Singurătatea întinde mâna printre fisuri, îți scoate ochii, te împinge mai încolo spre locuri unde trăiesc oameni, unde există zgomot, bucurie.
Cu singurătatea la braț coborî în josul străzii principale, pe care călcase atât de des, cândva din caldarâm, acum toată numai gropi, de parcă ar fi fost mâncată de câini. Fiecare piatră rămasă păstra în spatele zidurilor acoperite cu mușchi, o amintire. De n-ar cădea! Era bine să-și fi luat și ea un baston ca prietena ei, Lefteria, deși, nu urca coasta, chemând-o tot pe ea: „Vino tu, că ești mai în putere!”
Se opri ici-colo, se salută cu consătenii așezați pe bănci. Erau foste colege de brigadă, agricultori de vază, brigadieri, cărăuși, zidari, profesori, secretari de partid, președinți ai Frontului, spioni ai securității, foști deținuți. Unii sănătoși, alții sleiți de puteri, cu toții oameni buni, care acum, de când au rămas mai puțini și părăsiți, păreau mai mulți. O întrebară și pe ea cum stă cu tensiunea, dacă au sunt-o copiii pe mobil, o invitară la cafea, însă îi refuză pentru o altă dată: „Acum mă așteaptă Lefteria să schimbăm o vorbă. De când n-am mai vorbit, a început să ni se încleșteze gura!”
Plecă aproape rostogolindu-se. Abia dacă o țineau tălpile. Întâlni chipuri noi, vesele, sănătoase, fete și băieți frumoși, care îi vorbiră, o salutară, întrebând-o despre ale ei. Nu-i cunoștea. Ceva i se zbătea prin memoria-i pierdută în ceață și atât. Îi știa de mici, dar acum erau bărbați și femei în toată firea, la rândul lor cu copii.
Întâlni și o familie, care avea un copil. Țineau de mână o fetiță. Se grăbi să o ia în brațe, rugându-i părinții: Îmi dați voie să o sărut? Îi sărută obrazul moale ca miezul de pâine, mirosind a schinduf, a flori și a viață.
Strada era plină de alte și alte perechi. La fântâna din centru se afla și mai multă lume. Întoarse capul către curțile pline cu oameni, cu haine întinse pe sârme. Ferestrele caselor erau larg deschise canat după canat, ca să intre aerul proaspăt, încât să dispară mirosul de mucegai.
Era fericită.
„S-au întors toți, toți. Nu vor mai pleca. Au dat uitării străinătatea. Trebuie să i-o spun Lefteriei.”
Se grăbește. Tălpile nu-i mai tremurau, inima îi tresărea de bucurie, pășea sigur, un sac de ani îi cădeau de pe umeri, ochii i se luminau de soarele de deasupra capului. Și-a ridicat basmaua neagră și și-a înnodat-o pe frunte. O ajuta și drumul, care acum, spre capătul satului devenea mai lin, ca fundul unei gropi.
„A știut Lefteria s-aleagă împreună cu soțul său și cei patru frați ai săi, casele gard în gard. Era neamul cel mai mare, cu cincizeci de suflete până mai ieri, întotdeauna cu bună dispoziție, veselie, petrecăreți, cântau toți cinci, fiecare cu cântecul său, ba chiar și femeile și chiar Lefteria, colega mea de brigadă, prietena mea de-o viață.”
Curtea casei Lefteriei era plină. Bărbații jucau cărți, femeile discutau despre toată lumea. Un străin care bea cafea și răchie îi vorbi bătrânei pe nume, cu mult dor: „Nu mă mai ții minte, îi spuse. Curmalele din curte eu ți le-am cules!” Nu avea timp de el. Avea vești bune de dat Lefteriei:
– Ați auzit, s-au întors toți!? Străzile sunt pline de copii, fete și băieți. Nu vor mai pleca. Nu mai există străinătate! Străinului îi căzu din mână ceașca cu cafea:
– Ce vorbești?! Aici a căzut bomba, poți să traversezi satul dezbrăcat și nu te vede nimeni!
Bătrâna nu stătu să-l convingă. Era bucuroasă! Le spuse bărbaților să lase cărțile de joc și să cânte ceva. Bărbații o ascultară, lăsară cărțile și începură să cânte:
„ai crescut, te-ai făcut mare, gingașă ca o violetă, vine noaptea-n cartier, dragă violetă…”
Bărbații se adânciseră în cântec, iar bătrâna în dansuri. Își desfăcu basmaua neagră, pe care o flutura și o scutura, invita la dans pe unul și pe altul, până se făcu un șir lung, nesfârșit, de dansatori, cum se întâmpla odată la nunți. A dansat cât și cum a dorit. Sudoarea îi curgea râuri. Obosi repede.
– Continuați voi, le spuse, eu sunt o femeie bătrână. E suficient și atât. Mâine o facem din nou. Acum plec.
Plecând, văzu o pereche de pantofi aruncați, într-un colț al curții.
– Pot să-i iau, o întrebă pe Lefteria?
– Să ți-i pun într-o pungă, îi răspunse aceasta.
– Dar ce faci cu pantofii, o întrebă străinul, în timp ce ea se îndrepta pierzându-se pe drumul pe care venise.
– Îi pun în fața ușii, îi răspunse, ca să pară că sunt oameni și la mine în casă…


Camelia Manuela SAVA

Despre TIMPUL rămas

Sandalele mele nasc pașii
Vara pleacă pe furiș
Încerci să îi faci semne de bun rămas
Buzele nu pot șopti adevăruri ucise
Burți de pește se aștern straturi
peste ochii mei
Dacă as porni acum la drum mai departe
Sandalele ar scrijeli peste tot numele împăratului care deja m-a uitat…


LISTA cu prieteni

Bastonul rezemat în colț
E prietenul cel mai bun
Te păzește ca un câine credincios
lupți cu hidra ajungi sa fii însetat de silabe pe care le uiți treptat
Te hrănești cu iluzia cã osteoporoza și alzheimerul
Se vor adăuga în lista de prieteni
(Aceștia nu mai pot pleca
Pentru ca sunt și ei credincioși…)


CINE EȘTI? CINE SUNT?

De unde vii?
De aici, din sângele tău plin de vise…
Cum te numești?
Nu am nume – de aș avea unul aș prefera să mă cheme Sora mai mică
de la capătul lumii…
Ce faci?
Mă îndrăgostesc de el, de
copacul cu două inimi
ascunse adânc
în lumină…
Ce vrei? Cere orice! Ai voie azi –
doar azi, fiindcă e ziua când poeții pot cere ceva…
Râvnesc la acel măr plin de sevă… nu e chiar așa mult, te poți lipsi de el…
îndrăznesc eu să șoptesc vântului –
Nu se poate! Cere altceva mai pământesc…
Mă rog atunci ție, Dumnezeule, să mă lași
să iubesc cât vreau
să iubesc
să iubesc…


Povești de călătorie

Doina CERNICA

Cristofor Columb la Barcelona

Grupul celor șapte, cum ni s-a spus în câteva rânduri pe aeroporturi, Suceava, București, Barcelona, deoarece – reprezentanți a trei generații dintr-o familie – aveam un aer comun, mai vizibil pentru străini decât pentru noi, a scos simultan un suspin de încântare la ieșirea din gura metroului la Drassanes: între noi și mare, pe ultimele două porțiuni ale faimoasei Las Ramblas se înălța și mai brun, și mai enigmatic în aura cu care îl învăluia soarele amiezii Cristofor Columb, monumentul lui Cristofor Columb. Din clipa aceea am fost mereu împreună, pe terasa care ne lega apartamentele la etajele patru și cinci ale hotelului Cantón era cel mai apropiat și mai familiar chip al Barcelonei. Vizibil la această altitudine fără coloana în vârful căreia se afla, Amiralul Oceanului, întotdeauna interesat de oameni din lumi noi, părea să ne privească meditativ și cumva ocrotitor. Deși Liliana și Tandin mai fuseseră aici, bătuseră orașul la pas, ne erau aproape ghizi, a fost și pentru ei o surpriză să afle descoperirea mea, dornică din prima zi să văd monumentul îndeaproape: deși părea atât de subțire, coloana din creștetul căreia Cristofor Columb scruta necunoscutul era străbătută de un ascensor minuscul. Cine îi suporta strâmtoarea, și lui, și perimetrului circular de la capătul de sus, putea să vadă Barcelona cu ochii Amiralului, dacă navigatorul cu făptura sa din bronz și-ar fi desprins privirea de linia invizibilă care unea cerul cu azurul Mediteranei.
Deoarece găsisem bilete la Muzeul Picasso abia spre seară, în ultimul flux de vizitatori înainte de închidere, cu porumbei aproape lipindu-ni-se cald de picioare, am înaintat prin Paseo de Colon, în care aveam să revenim câteva ore mai târziu, în muzeu, grație picturii „Paseo de Colon” a marelui artist care își petrecuse ani importanți din viață, anii formării, în Barcelona. Iubitor de porumbei, atașat de cei din așezarea natală, Malaga, dar și de cei printre care ne făceam drum acum, știuse oare Picasso de păsările pe care și le revendica Columb, de cele trei columbe de pe legendarul blazon al familiei sale? Tatăl său îi amintea mereu soției, spune povestea, că „ei, Columbii au neamuri în Piemont, în Plesantino, care încă își mai văruiesc cu albastru pereții dinafară ai caselor, pe care zugrăvesc semnul heraldic al spițerilor, trei hulubi de argint sub cântarul dreptății, sprijiniți de deviza: Fides, spes, caritas”. Credință, speranță, milă!


Piedestalul, baza columnei, rotund, cu patru scări de acces străjuite de câte doi lei falnici, ne invită, fie la urcare, așteptând ascensorul, fie la întoarcere, dornici de suveniruri, neașteptat de multe în spațiul oricum restrâns, și la o întâlnire cu vinurile Cataloniei, și la o alta cu Barça, emoționantă pentru Leo, care ține neapărat să se fotografieze lângă o imagine a cunoscutului său fotbalist Gerard Piqué, în bine știutul tricou al echipei, blaugrana, albastru-grena, care acum câțiva ani l-a îmbrăcat și pe Amiral.

Vegheați cu strășnicie de supraveghetor, fiecare gram și fiecare respirație contează!, urcăm câte trei în liftul vechi, cel puțin în aparență, ca și coloana, prin tunelul ei sfredelit în metal. Inginerul Wohlguemuth, constructorul, a realizat-o din opt bucăți cu greutatea în descreștere, baza cântărind 32 000 kg. Cu sfera și soclul statuii, cu ornamentele din bronz, columna adună o greutate totală de 205 000 kg. Ideea monumentului a fost aprobată de conducerea primăriei la 10 mai 1881, în semn de omagiu față de Columb care a ales portul Barcelonei pentru debarcare în 1493, la reîntoarcerea din faimoasa călătorie soldată cu descoperirea Americii. Concursul organizat pentru el a adunat 27 de proiecte, din care a fost declarat câștigător cel al arhitectului Gaietà Buhigas. Început în luna mai a anului 1887 și terminat în anul următor în martie, monumentul a fost inaugurat la 1 iunie 1888, la deschiderea Expoziției Universale găzduite atunci de Barcelona.

Ferestruicile sunt sub dimensiunile hublourilor la avion, subdimensionat este și coridorul prin care ne rotim, senzația de gâtuire ar fi insuportabilă, dacă nu s-ar dispersa în priveliștea Barcelonei urcând spre văzduh și spre noi deopotrivă: iată Las Ramblas, străbătută din prima seară, iată faleza care ne-a dus spre Parcul Acvatic, iată Sagrada Familia, căreia i-am dat ocolul cu dese opriri prin ploaie, ca să o vizităm în interior va trebui să așteptăm sfârșitul săptămânii, toate biletele până atunci s-au epuizat, iată Montjuic, la care copiii visează să zboare numaidecât cu telecabina, iată portul și ultima porțiune din Las Ramblas înaintând în mare! Cea din urmă ferestruică pare acoperită de aripi de porumbel, fac un pas înapoi spre penultima, și aceasta este acum alburie, revin, inima își accelerează bătăile, nu mă pot întoarce, dar mai fac o dată ocolul, între imaginea Barcelonei și vederea mea s-a deschis o carte, nu mi se mai arată clădiri și străzi, ci aventurile lui Cristofor Columb își desfășoară filmul, așa cum l-a dăruit închipuirii mele pre-adolescentine romanul „Cristofor Columb. Amiralul Oceanului” de F. Aderca, F. de la Felix, prenumele cu care E. Lovinescu i l-a înlocuit pe cel de la naștere, Froim. Prezent, nu în trecere, și în „Istoria” lui G. Călinescu, și în „Dicționarul” lui Marian Popa, scriitorul originar din Puiești-Tutova, promotor al modernismului, pare uitat în penumbra în care se mai odihnesc oameni ai condeiului, visând ca rotirea vremii să-i aducă iar în lumina zilei. În așteptarea criticilor, cercetătorilor de astăzi prin tipărituri pe hârtia fragilizată de vechime, mă mângâie gândul că mai suntem câțiva cititori care îi păstrează în memorie romanele despre Magellan și Cristofor Columb, alături de fermecătorul „Toate pânzele sus” al lui Radu Tudoran, cărți de aventuri pe tărâmuri îndepărtate evadate din anii 50 ai secolului trecut. Cu plete bălai-roșcate și ochi de culoarea zărilor, chipul Amiralulului zugrăvit de F. Aderca, probabil după pictura din 1519 a lui Sebastian del Pimbo, îmi evocă un cunoscut portret al lui Ștefan cel Mare, contemporanul său, cu care acolo sus, în foișor, în clipa magică a confluenței prezentului cu trecutul și a cărții cu realitatea, se înrudește prin măreția determinării.
Aflat deasupra noastră, atât de aproape de noi, nu putem totuși să-l cuprindem cu vederea. Statuia din bronz a lui Cristofor Columb, creație a sculptorului Rafael Atché din Barcelona în deceniul mirific al vieții omenești, între treizeci și patruzeci de ani, când tinerețea și maturitatea dau împreună tot ce au mai bun, cu aproape opt metri înălțime și cu degetul de jumătate de metru arătând spre zenitul imaginației sale, a fost gândită pentru privirea de jos în sus, privire căreia îi apare om ca toți oamenii și totodată mai presus de ei. Condei de indiscutabil talent, F. Aderca surprinde viața Amiralului într-o necontenită lucrare pentru urmarea unei chemări desenate de o minte genială și hrănită de patosul unui suflet capabil să însuflețească. Le-aș dori și nepoților mei atuul lecturii acestei cărți, dar tipărită în 1958 la Editura tineretului și reeditată în 1963 în colecția „Cutezătorii”, chiar dacă în 25 de mii de exemplare numai la prima apariție, astăzi nu mai este de găsit. Dar cititorii au steaua lor, la reîntoarcerea de la Barcelona Niadi mi-a adus-o – exemplar unic, provenind dintr-o donație – de la Biblioteca Universității „Ștefan cel Mare” Suceava. Ștampila cu numele fostului proprietar și cititor al aventurilor lui Cristofor Columb m-a luat de mână pe una din potecile visării, Teodor Bălan, doctor în Istorie și profesor al Universității din Cernăuți, director al bibliotecii acesteia, a fost cândva profesor și la liceul meu, „Dragoș Vodă”, în Câmpulung Moldovenesc, Câmpulungul Bucovinei.
Intrăm iar, iar numai trei dintre noi, în ascensorul strâmt din coloana subțire: are diametrul de doar 2,25 metri. Supraveghetorul ne întreabă de unde suntem. Din România? Se miră și se bucură: „Mămăliguță! Sărmăluță!” Apoi ne spune că, deosebiți și ei și noi, limba sa, catalana, seamănă atât de bine cu româna: „Plouă, fasole!” Insistă: „Mai sunt români?” În Columna lui Columb, mă gândesc, fiindcă în Spania, și deci și în Barcelona vor fi fiind mulți. „Cei care își așteaptă rândul pentru coborâre sunt tot români!” La despărțire schimbăm saluturi în limbile noastre și pentru că ne simpatizează ne explică răbdător: „Ploua, fa sole!” După ploaie, vine soarele… Cei mici, Leo și Mara, izbucnesc în chiot nestăpânit afară. Încă de la venire au ochit leii somptuoși, simbol al contribuției Cataloniei la descoperirea și colonizarea Americii, la bogăția Spaniei, și acum se străduiesc să urce pe spinarea lor, în vreme ce, în pragul majoratului, surioara lor, Dalia, mai întâi încearcă să se descurce între personajele statuilor și poveștile basoreliefurilor, regi, fețe bisericești, curteni, navigatori importanți în sprijinirea lui Columb în călătoriile spre Lumea Nouă, scene din istoria descoperirii sale, în care incredibilul ține nu atât de apariția continentului american pe hărțile cartografilor epocii, cât de îndârjirea cu care savantul navigator, o excelență a astrologiei, geometriei și aritmeticii, și-a urmat viziunea, până i-a dat materiei sale inefabile carnea și sângele realității.

De pe coama leului, cu degetul întins spre coloana statuii asemenea Amiralului spre necunoscut, Leo mă anunță triumfător: „Am vorbit cu domnul de la lift românește!” Iar eu îmi amintesc de accentul acelui „deosebiți și voi și noi”, așa că mă întorc să mai privesc o dată inscripțiile din piedestal, toate, ca mai peste tot în Barcelona, în catalană, spaniolă, engleză și uneori, ca aici și în hotelul nostru, și în franceză. Și să mai citesc o dată rândurile despre Cristofor Columb (1452-1506), „amiral în serviciul Regilor Catolici, vicerege și guvernator al Indiilor”, al cărui loc al nașterii „nu este cunoscut cu certitudine. De-a lungul anilor, diverși cercetători au susținut o teză conform căreia Cristofor Columb ar fi fost catalan, teză care o contrazicea pe aceea a unei veniri pe lume genoveze, acceptată îndeobște. Alții spun că s-ar fi putut naște la Genova sau în Corsica, dar dintr-o familie de origine catalană, din Empordà, Barcelona, Tortosa, Lerida, Ibiza, Palma sau din Felanix. Unele din aceste afirmații sunt de simplă conjunctură, dar, în ansamblu lor, argumentele privind teza originii sale catalane aduc răspunsuri misterelor care îl înconjoară pe Columb, rezolvă anumite lacune ale tezei originii sale genoveze și constituie o alternativă de luat în considerare”.
La urma urmelor, nu e ades convingerea mai puternică decât adevărul? Nu este chiar povestea lui Cristofor Columb, Amiral al Oceanului încă de la naștere, o ilustrare a acestei forțe tainice?
Se apropie ceasul vizitei la Muzeul Picasso. Cu pene calde la glezne, ne ridicăm privirile pentru un prietenos adio, Adéu-siau, ca să le facem plăcere catalanilor, și-l zărim nemișcat, de peste o jumătate de mileniu absorbit de ceea ce străvede dincolo de orizont sub lumina indescifrabilă a celor trei hulubi de argint.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share