Spații culturale nr. 66 (6)

Nina Elena PLOPEANU

Solomonara

Te-ai născut cu două luni înainte ca tatăl să-ți plece în marele război. Conflictul mondial începuse în 28 iulie 1914, după ce, cu o lună în urmă, moștenitorul tronului Austro-Ungariei Franz Ferdinand fusese asasinat la Sarajevo în Serbia. Bătrânul rege Carol I susținuse atunci intrarea României în război alături de Germania, țara sa de origine. Oamenii politici din jurul său așteptau un moment favorabil României. Reuniți în Consiliul de coroană de la Sinaia n-au adoptat poziția regelui și s-au pronunțat pentru neutralitate. Românii au intrat în război alături de Rusia, Anglia și Franța abia în august 1916 cu gândul de a redobândi Transilvania.
La început nimeni nu ți-a luat în seamă căița de pe frunte. Dormeai înfășurată în cârpe, făcute din cămăși și alte haine vechi, în copăița din mijlocul patului. Din când în când, cineva, o soră sau un frate mai mare dacă te auzea plângând, intra de afară în casă, mișca de două – trei ori marginile leagănului și îți punea în gură cârpa înmuiată în apă cu zahăr. Mama își aducea aminte că trebuie să te alăpteze când începea să i se umezească bluza de la picăturile de lapte care i se scurgeau din sânii umflați. Ziua era prea scurtă pentru a-i hrăni, a-i îmbrăca și a-i spăla pe cei șase frați pe care îi aveai. Tu erai mezina familiei. Când ai coborât din leagăn, brațele fraților și surorilor mai mari te purtau pe ulițele satului printre bătrânii care îți mângâiau fruntea și îți împrumutau câte un strop din înțelepciunea lor dobândită la școala vieții.
La sfârșitul războiul, mergeai singură prin odaia înghesuită de la pat până la masă și înapoi. Ai făcut ochii mari și ai început să plângi când un bărbat necunoscut cu obrazul acoperit de fire de păr aspru te-a luat în brațe și a încercat să te sărute pe frunte. Ți-a trebuit ceva timp să te obișnuiești cu cel căruia frații mai mari îi spuneau tată și care, ca să te împace, ți-a dăruit o fotografie cu o femeie frumoasă cu plete bălai peste care strălucea o coroniță din mărgăritare. Cei din casă îi spuneau mama regină. Era Maria, soția regelui Ferdinand Întregitorul. Despre ea, tatăl tău îți povestea ție și celorlalți din casă despre cum îi încuraja să lupte sau despre cum îi vizita în spitale pe soldații răniți, care se vindecau de cum o vedeau și îi auzeau glasul îndemnându-i să nu se lase pradă deznădejdii, să se ridice din patul zăcerii pentru că țara are nevoie de ei. După ce venise din război, tatăl tău a primit, ca și ceilalți veterani, o bucată de pământ pe care se căznea s-o lucreze cu palmele, pentru că nu avea nici boi, nici plug. Când nu ara sau semăna, citea ziarul împrumutat de la preotul satului și se minuna singur de câte puteau să se întâmple pe lumea aceasta, care se făcuse mult mai mare și mai cuprinzătoare de când luptase pe front.
Preotul cu barba până la genunchi și dascălul satului te-au învățat mai târziu să descifrezi slovele din abecedarele cu filele îngălbenite care trecuseră din mână în mână. O străbunică te-a învățat să croiești și să coși muște și cruciulițe pe pânza de cânepă, care apoi se transforma în cămașă. Când ai fost prima dată în pădure, ți-a arătat o salamandră și te-a îndemnat să așezi mâna dreaptă pe pământ, să lași vietatea să treacă de trei ori peste ea și să spui „dă-mi mie modelul tău, iar eu ți-l dau pe al meu”. Ai devenit foarte pricepută la lucrul de mână. Fota și ia pe care le-ai îmbrăcat când ai ieșit la hora din sat ți le-ai lucrat singură. Ai arătat că erai bună de măritat, deși aveai numai șaisprezece ani.
Ți-ai cunoscut ursitul la un bal. De cum l-ai văzut, ai știut că vei pleca după el. Era înalt ca bradul. Avea fața prelungă și smochinie, fruntea lată, ochii negri și vioi, părul ca onixul negru. Cei care îl cunoșteau îl porecliseră Titulescu, după diplomatul român despre care vorbea nu numai în Europa, ci și în state de pe alte continente. Oamenii din cele mai îndepărtate colțuri ale țării îi cunoșteau numele și chipul din ziare. Ministru în mai multe guverne, Nicolae Titulescu, auzeai vorbindu-se prin sat, condusese Liga Națiunilor și luptase pentru pace. A încercat să apropie România de URSS, dar a fost acuzat că este comunist și a fost înlăturat din guvern.
Valurile râului lângă care te-ai născut te-au purtat câteva sate în aval. Ai ajuns la casa bătrânească din care nu vei mai pleca decât cu picioarele înainte când îți va sosi sorocul. Ai adus cu tine în traista de lână semințe din toate florile și buruienile de leac pe care le aveai pe lângă casa de sub munte. Acolo învățaseși de la cei mai bătrâni să amesteci tot felul de petale și de frunze, să pregătești macerate și unguente. Le-ai plantat în grădinița din față și deseori le-ai udat cu lacrimi de dorul alor tăi. Din primăvară până în bătrânețea toamnei, plantele îți erau confidente și îți alinau durerile, ale tale și ale celor din jur. Aveai în traista pe care o păstrai cu sfințenie un toiag, o carte de învățături, o toacă și o bardă. Când tuna și fulgera de se cutremura casa, era semn că Sfântul Ilie și supușii săi se întreceau printre nori. Carele lor își zdruncinau roțile până scăpărau scântei și era vai și amar de cel prins fără adăpost. Atunci, pe ascuns, să nu te vadă nimeni, scoteai barda și amenințai bidivii de foc care te priveau chiorâș, dar se astâmpărau și în scurtă vreme părăseau hipodromul.
După nouă luni ți s-a născut primul copil, după alte douăsprezece cel de-al doilea. Amândoi erau băieți. Ai născut acasă în patul în care dormeai ajutată de vecine și de cea căreia mai târziu i s-a spus moașa Marița. Nu făcuse niciun fel de școli, ci doar asistase, încă din copilărie, alături de femeile mai bătrâne, la multe nașteri. Odată cu venirea pruncilor, nu aveai timp să te mai gândești la trecut. Spălatul cârpelor în care îi înfășai, îmbăiatul zilnic în covata din lemn, unsul cu ulei, pudratul pe la încheieturile picioarelor, când se opăreau, cu pământ curat râcâit cu vârful cuțitului de sub masă, îți ocupau ziua întreagă și o parte din noapte. Aveai grijă ca apa de la băița copiilor s-o arunci într-un loc curat, lângă tulpina unui pom pentru ca pielea să le rămână netedă și sănătoasă. Până la botez nu primeai pe nimeni străin în odaia pruncilor, de teamă să nu-i spurce. Din când în când, îți aduceai aminte de cartea din traistă și o deschideai la întâmplare. Așa puteai să-ți îmbogățești spiritul cu înțelepciunea lumii. Erai tânără și în putere, chiar dacă aveai corpul mărunțel, iar mâinile nu-ți stăteau întreaga zi. Înainte de a adormi și de a te trezi trebuia să-ți îndeplinești obligațiile de soție. Omul îți era tânăr și îi plăcea să te strângă în brațe și să te simtă aproape, chiar dacă trebuia să te împartă cu cei doi fii, care se mai și îmbolnăveau câteodată. Noroc că știai să le alini suferințele. Dacă aveau fierbințeală, le înfășurai picioarele în cârpe cu oțet, dacă făceau pojar îi îmbăiai cu țuică și îi îmbrăcai în cămășuțe roșii. Când li se inflama gâtul, le puneai comprese cu varză sau cartofi. Foloseai tot ce găseai prin gospodărie și știai că au puteri vindecătoare, dar mai ales te rugai. În fiecare dimineață, ori de câte ori băgai un dumicat în gură și seara adresai rugăminți fierbinți către mântuitor și către maica acestuia, al cărui nume îl purtai. Dacă li se înroșeau ochii și se umpleau de urdori, le turnai lapte proaspăt din sâni, iar când îi dureau urechile le picurai ulei cald. Primele ismenuțe și cămășuțe ale celor mici le-ai cusut cu mâinile tale, din haine mai vechi sau, dacă erau de bune, din finet. La fel și primii scarpeți pentru încălțat. Îi lucrai din stofe sau postavuri groase și, cu toate acestea, se rupeau des. Copiii îți arătau gaura din talpă și te rugau cu glasuri peltice să le repari încălțările: „pune mamă pec aici.” Râzând, le peticeai încălțămintea sau le făceai alta nouă. Chiar și bărbatului tău îi schimbai gulerul de la cămașă. Nu mai vorbesc de fețele de pernă, de cearșafuri și de rochiile tale de stambă. De primăvara până toamna târziu, tu, ca și celelalte femei de rând, umblai desculță. Talpa picioarelor ți se întărise și nu mai simțeai nici glodurile pământului, nici spinii sau mărăcinii, nici cioturile peste care călcai. Opincuțele și costumul popular de la cununie le păstrai în lada de zestre. Doar iarna te încălțai cu ciorapi de lână și cu șoșoni din pâslă luați de la negustorii evrei care colindau satele și orașele să vândă și să cumpere. Aveai un rând de haine bune pe care le-ai păstrat mulți ani. Cu ele mergeai doar în locașul sfânt sau, în zile de sărbătoare, în vizită la cunoscuți. La vechea biserică din sat ochii îți rămâneau adesea atârnați de ușa masivă din lemn în care o bardă sau un iatagan lăsase o rană adâncă ce însă nu o doborâse. Cineva ți-a povestit că, prin alte vremuri, turcii au vrut să doboare acea ușă în spatele căreia se ascunseseră mulți din locuitorii satului.
Regele Ferdinand a murit în 1927, la puțin timp după ce se stinsese Ionel Brătianu, șeful liberalilor și politicianul în fața căruia își plecase fruntea. Moștenitorul de drept, principele Carol, primul fiu al lui Ferdinand și al Mariei, renunțase la tron în urmă cu doi ani și rămăsese în străinătate cu amanta sa, Elena Lupescu. Timp de trei ani, România a avut un rege copil în vârstă de șase ani, Mihai. Când s-a întors Carol în 1930, și-a detronat fiul, pe care l-a proclamat voievod de Alba Iulia. Mama lui Mihai, regina Elena, a fost nevoită să plece zece ani în exil.
La un an după Ion, au venit gemenii pe care i-ai pierdut la scurt timp după ce s-au născut. Ai încercat tot ce știai. Degeaba ai făcut o scobitură într-un pom din spatele casei și i-ai scos pe partea cealaltă. Nimic nu i-a ajutat. Ai apucat să-i botezi și așa au putut deveni îngeri în împărăția cerului. Se nășteau mulți copii în perioada aceea, dar nu trăiau decât jumătate chiar și în familiile avute. Pământul își cerea și el răsplată pentru prinosurile pe care le dăruia oamenilor. I-ai jelit și le-ai făcut cele de trebuință. Apoi, s-au născut fetele, una după alta, la mai puțin de un an. De când te măritaseși, lumea te știa doar cu burta la gură. Mai în glumă, mai în serios, oamenii au început să-ți spună iepuroaica, iar când te vedeau te întâmpinau cu vorbele acestea „unu-n brațe, altu-n mațe, altul atârnă de corcoațe”. Îți spuneau Marioara atunci când aveau nevoie de tine. Ca femeie care a născut gemeni, ți-ai sporit puterile tămăduitoare. Consătenii te chemau deseori să le îndrepți mâinile și picioarele scrântite. Le așezai mâna sau piciorul beteag pe pragul ușii și îi întrebai cu subînțeles de mai multe ori: „ce vrei, doi copii gemeni sau mână zdravănă?” Ei îți răspundeau „mână zdravănă” sau „picior zdravăn”. După câteva astfel de tratamente și comprese cu mălai umed sau varză pisată așezate într-o cârpă curată, „ca să nu obrintească” le spuneai, omul se vindeca. Putea să meargă sau să-și folosească mâna la treburi și drept recunoștință te recompensa cu câțiva bănuți sau cu ceea ce-i prisosea de-ale gurii prin gospodărie: fructe proaspete, prune sau fasole uscată.
În toamna anului 1939 a început celălalt mare război. Erai atentă la tot ce se vorbea în jurul tău. Așa ai aflat că, în urmă cu un an și jumătate, regele Carol al II-lea adoptase o nou constituție prin care preluase întreaga putere în stat. Erau la modă regimurile politice autoritare și dictatoriale precum cele din Germania, Italia sau alte state. Oamenii avuți din sat, cei care făceau politică, îl acuzau că a desființat partidele politice și că a adus la guvernare camarila regală în frunte cu duduia. După ce a pierdut o treime din țară, fără ca românii să tragă un singur glonț, a fost obligat să plece împreună cu cea care îi era amantă de mai bine de cincisprezece ani. Rege a redevenit Mihai, fiul pe care îl detronase în 1930, un rege mult prea tânăr pentru asprimea vremurilor, chiar dacă mama sa Elena i-a stat de-a dreapta. Adevăratul conducător al statului era generalul Ion Antonescu. Acesta conducea guvernul în care pentru o perioadă i-a avut ca tovarăși de drum pe legionari. Iuliu Maniu, șeful țărăniștilor, și Dinu Brătianu, șeful liberalilor, refuzaseră să guverneze alături de cel căruia i se spunea Omul roșu.
Împliniseși abia douăzeci și trei de ani, dar arătai de patruzeci. Timpul fusese nemilos cu tine și cu femeile de starea ta. De frumusețea și zburdălnicia de la șaisprezece ani aminteau doar trandafirii din obraz și zâmbetul care îți apărea pe față când îți priveai țâncii. Bărbatul ți-a fost dus în concentrare, iar apoi pe front, mai întâi împotriva rușilor și apoi împotriva nemților. Copiii erau toți mici: de șase, cinci, patru și trei ani. Celor mari li se schimbau dinții de lapte. Îi învățai să-i tragă pe cei care se legănau cu o ață legată de clanța ușii, iar apoi îi puneai să-i arunce peste casă și să rostească o incantație care se sfârșea așa: „Cioară, cioară de la moară/ Ia dintele meu de lapte/ Și dă-mi altul de oțel”. După ce le cădeau toți dinții din față, când deschideau gurile arătau ca niște moși. Te amuzai împreună cu fetele de înfățișarea lor și le spuneai băieților să nu care cumva să pună limba în locul în care le creștea dintele nou pentru că acesta va ieși strâmb. Se jucau în praful din bătătură pe lângă păsări și animale. Uneori, te jucai și tu cu ei, mai ales atunci când ploua; un joc secret pe care nu-l cunoșteai decât tu și cei mici, un fel de-a v-ați ascunselea. Scoteai toiagul din traistă și te cocoțai pe norul de deasupra casei. Copiii te căutau și dacă nu te găseau, începeau să te strige plângând. Atunci le făceai cu mâna de deasupra norului și îi îndemnai să iasă afară unde soarele înlăcrimat îi chema la joacă. Ți-au fost de mare ajutor cele două capre pe care le hrăneai până toamna cu frunză de salcâm adunată din grădina din spatele casei sau din gardurile de pe uliță, iar iarna cu frunză de stejar și coceni de porumb pe care îi depozitai în podul pătulului. Nu erau pretențioase și îți asigurau hrana întreaga vară, iar primăvara fătau câte un ieduț. Când era mic se jucau copiii cu ei, iar atunci când creștea, îl tăiai cu prilejul diverselor sărbători. Pregăteai ciorbă și tocăniță din carnea fragedă, iar pielea o uscai și o vindeai. Colindai împreună cu cele două capre, Albana și Cărbuna, întreaga pădure. Ajungeai deseori la Lacul fără fund și, în timp ce animalele se hrăneau, tu stăteai de vorbă cu viețuitoarele din apă și de pe malul acesteia. Îmbrățișai stejarul bătrân al cărui trup nu-l puteau cuprinde decât șapte oameni cu brațele întinse, îți lipeai fruntea de scoarța lui aspră și simțeai cum corpul tău renaște.
Spre sfârșitul lui gustar, când prunele grase erau bine coapte, le adunai și le puneai la fiert într-un tuci mare pe pirostrii în curte. Le scurgeai și le așezai la uscat pe gratiile fixate între scândurile gardului de la grădina de flori. Când se uscau, le puneai în pod și peste iarnă le dădeai copiilor amestecate cu poame din felii de mere uscate și sâmburi de nuci. Uneori le astâmpărai foamea cu prune coapte căpătate de la cei care aveau cuptoare. Pe acestea le făceai compot sau supă cu orez și ceapă prăjită în puțin untdelemn. Așa le abăteai pofta de la plăcinte și alte delicatese pe care le făceai doar de crăciun sau de paște.
După aproape șase ani, războiul s-a terminat. Omul ți s-a întors. La putere au urmat Dej și ai lui, care la 6 martie 1945 au instaurat primul guvern comunist condus de doctor Petru Groza. Una dintre măsurile pentru care s-au bătut tobele prin sate a fost reforma agrară prin care s-a urmărit desființarea țăranilor înstăriți, așa-numiții chiaburi. În zona voastră de deal, livezile celor avuți au fost împărțite celor săraci. Aceștia n-au putut să le păstreze multă vreme. S-au îndatorat și le-au dat pe nimic foștilor proprietari. În 1947 a fost foamete. După mai mulți ani de secetă și după distrugerile războiului, câmpurile rămăseseră în paragină. Un ciur de mălai și o bucată de pâine se găseau cu greu, mai ales că grânele României, atât cât se mai făcuseră, plecau către URSS, ca despăgubire pentru pierderile provocate în perioada în care soldații români luptaseră pentru eliberarea Basarabiei. Mulți copii, desculți și înfometați, erau duși cu trenul în Dobrogea, unde familii cu suflet aveau grijă de ei. Micuții tăi și cei din sat se hrăneau cu sâmburii adunați de la cazanul de țuică al lui Gheorghe al Vetii. Mergeau la școală și nu prea. Băiatul cel mare, după ce fusese bătut zdravăn de învățător, își lua ghizdanul și se oprea la pod la Moțoc, împreună cu Vasile al lui Oană. Ascundeau cutiile de carton într-un boschet și se jucau până la prânz, când ceilalți copii se întorceau de la școală. Venea înfometat acasă, mânca și iar o zbughea la joacă. Înșelătoria aceasta i-a mers o vreme, până când fratele mai mic, căruia îi plăcea cartea, l-a pârât.
După al doilea război mondial, Omul de Oțel și-a extins stăpânirea în toată Europa de est, așa cum se hotărâse undeva în Crimeea, la Conferința de la Yalta. În 1947, România rămăsese singura monarhie din răsăritul Lumii Vechi. La sfârșitul anului, tânărul rege Mihai a fost alungat de Groza și Dej. Stalin dorea ca și în România statul să naționalizeze toate fabricile și toate pământurile. Ascultai, dar nu înțelegeai prea bine și nici nu făceai eforturi să pricepi, cu toate că auzeai despre cei bogați cărora li s-au luat casele, fabricile și au fost nevoiți să ia drumul străinătății. Aveai alte treburi cu care să-ți bați capul, nu aveai nici pământuri, nici alte acareturi pe care să ți le confiște statul. Singura ta bogăție erau copiii și harul pe care ți-l dăduse Dumnezeu.
Bărbații mai tineri, apoi și femeile, plecau în capitală să muncească pentru reconstruirea țării. Tu ai rămas la casa ta să-ți îngrijești copiii. Chiar dacă mai crescuseră, aveau încă nevoie de tine: să aduci uscături din pădure, să mulgi caprele, să fierbi laptele și să faci mămăligă. Pe timp de vară, îți luai pruncii cu tine și scotoceai dealurile și pădurile. Adunai de toate: urzici, măcriș, lăptoși, gălbiori, mitărci, frăguțe, căpșuni, mure, jir și multe alte buruieni pe care le fierbeai în oale de lut la gura sobei. Când flăcările se întețeau, apa din vas începea să bolborosească vrute și nevrute. În scurtul răgaz în care vegheai fiertura, ciuleai urechile la poveștile focului. De la el ai învățat să-ți vindeci copiii tăi și pe ai celorlalți de gâlci, de gălbinare sau de boli de burtă. Rosteai cuvinte magice cu voce tare sperând că cei care le vor auzi le vor duce mai departe așa cum și tu le auziseși și le învățaseși în alte vremuri. Când cineva mânca cu foame și i se apleca, îi frecai mâinile de jos în sus până la coate cu oțet și îi descântai cu vorbe de leac „Plecate nemțești, sârbești, franțuzești/ Plecate din nouăzeci și nouă de neamuri/ Ieșiți din os în carne/ și din carne-n piele/ și din piele afară./ Cum se potolesc apele, ploile, focu-n cuptor/ Așa să se potolească sfârșeala, amețeala, scârba din inima Mariei./ Să rămână Maria curată, luminată ca argintul strecurat de Maica Precista lăsat”. După ce terminai de topit bruboanele ce se formaseră sub piele, bolnavul se înviora, scăpa de greață și fața i se lumina. Îl sfătuiai să aibă grijă să nu mai mănânce cu lăcomie, să bea ceai de mentă, de sunătoare și de mușețel. El promitea că așa va face, dar dacă era firav și mânca ce nu-i pica bine, în scurtă vreme te chema din nou să-i descânți. Descântai de multe ori de deochi, copiilor, mai ales, dar și fetelor frumoase, care se moleșeau și aveau dureri de cap după ce vreo femeie cu suflet hapsân se mira de drăgălășenia lor. Acestora le ziceai de mai multe ori Tatăl nostru, îi mângâiai ușor pe frunte cu cele trei degete cu care te închinai și îi învățai să-și pună ceva roșu în păr sau să spună de la obraz celei ce deochea să rostească „ptiu,ptiu, ptiu să nu fii de deochi”. Când un copil de trei-patru ani nu putea să vorbească îi dădeai să bea apă descântată dintr-un clopoțel și, la scurt timp, țâncul începea să rostească primele cuvinte. Aveai har. Așa îți spunea lumea și tu doreai să-ți păstrezi puterile vindecătoare. Posteai de trei ori pe săptămână, lumea, miercurea și vinerea și respectai posturile de peste an. Nimeni nu putea să te convingă să mănânci carne, brânză sau ouă chiar dacă în aceste zile cădea sărbătoarea crăciunului. Odată ce copiii au crescut și dormeați toți într-un pat înșirați de-a latul, ai renunțat și la dragostea trupească. Bărbatul ți se îngrășase, arăta ca un pinguin imperial. Se angajase ca și ceilalți săteni la mina de cărbuni ce fusese deschisă în sat și care a fost mană cerească pentru toți. Trecea luna și își luau salariile. Tu erai tot mărunțică și alergai ca o sfârlează când la deal, când la vale. De la deal aduceai croznii de lemne și de frunze pentru capre, de la vale cumpărai de la cooperativă cele pe care nu ți le puteai face singură: gaz pentru lampă, sare pentru hrana cea de toate zilele, ață și stambă pentru cusut. Te-ai înstrăinat de omul tău. Munca și greutățile vieții te-au făcut să nu te mai gândești la dragoste. Omul a început să umble pe la altele, iar când se întorcea, îți dădea și câte o mamă de bătaie. Răbdai și tăceai. Nu erai singura femeie altoită de bărbat.
În primăvara lui 1965, Gheorghe Gheorghiu Dej a murit. Se zvonea că a fost iradiat de ruși pentru că a ținut partea comuniștilor chinezi. Alții vorbeau despre efectele bucății de uraniu pe care o ținuse pe biroul său de pe vremea când se înființaseră primele sovromuri și principalele avuții ale țării luaseră drumul Moscovei. Priveghiul a durat cinci zile timp în care nu ați avut dreptul nici măcar să zâmbiți. Ziarele scriau că un milion de oameni s-au perindat înlăcrimați pe la căpătâiul său. Primarul și ajutoarele sale au umblat prin toate satele și au spus oamenilor ce să facă atunci când vor suna sirenele și vor bate clopotele bisericilor, semn că marele conducător va fi înmormântat. Ați ieșit cu toții în curte și, timp de mai multe minute, ați înlemnit privind spre București, unde trupul celui defunct așezat pe un afet de tun a fost dus către mausoleul ce-i era destinat.
Zilele s-au înșirat ca mărgelele pe ață. Copiilor le-au crescut aripi. Sosise vremea să zboare. Băieții aveau meserie. Și-au găsit fete la care s-au mutat. Nu ai putut să le faci case și a trebuit să asculți gura satului care clevetea că s-au măritat. Mai greu era cu Cila și Marcia. Nu aveai zestre pentru ele. Le spuneai adesea că cinstea, cumințenia și hărnicia trebuie să fie avuția lor. Cele mai multe codane, supravegheate cu sfințenie de către părinți, care voiau să le ducă fără pată în fața altarului, se păstrau domnișoare. Părinții băiatului și chiar soțul aveau pretenția să vadă cearșaful în care în noaptea nunții avea loc deflorarea. Trebuia să aștepți băieți muncitori care să le placă și să fie dispuși să-și întemeieze o familie. Cea mică era ca o zână și nu-ți făceai griji pentru ea. Cea mare semăna cu fata babei din poveste. Erau apropiate ca vârstă și mergeai împreună cu ele la hore și baluri, le însoțeai chiar și când mergeau în vizită la vecini să privească la televizor. Primii care și-au cumpărat televizor au fost ai lui Bălțoi, care locuiau aproape de casa voastră, la doi pași de tâmpla pădurii. Așa ai văzut și tu ceva nemaivăzut și nemaiauzit până în 1969, primii oameni, americani, plutind pe lună.
Te gândeai ca toate mamele: nu cumva fetele să-ți facă vreo boacănă. Pe atunci, floarea rușinii încă avea mijlocul roșu. De ce ți-a fost frică n-ai scăpat. Cea mică, mai fâșneață decât sora ei, și-a luat zborul din cuib înaintea acesteia. A fost furată de un argeșean de-al tău. Ai jelit-o ca pe un mort, dar trecerea timpului ți-a vindecat rana din suflet. Când a devenit mamă la rândul ei, ai iertat-o și ai primit-o să vină să-ți sărute mâna și să-i dai binecuvântarea. Cea mare s-a măritat târziu, după vârsta de douăzeci de ani, când începuse să i se zică fată bătrână, cu un băiat care o curtase mai întâi pe cea mică. Ginerele știa zidărie de la taică-său, de la care moștenise și plăcerea pentru băutură. I-ai ajutat să construiască două cămăruțe alături de casa bătrânească. Ai dormit cu ei în aceiași cameră, tu cu fata, ginerele singur, până când s-au luat cu acte și s-au cununat în biserică. Când s-a născut primul lor fiu, l-ai luat și l-ai crescut ca pe propriul copil. Aveai nepoți și nepoate de la cei doi băieți. Pe toți i-ai doftoricit, dar cel care ți-a intrat la suflet și pe care l-ai iubit ca pe propriul copil a fost Dănuț. După el, Cila a purtat o sarcină până la nouă luni, dar a născut un băiat mort. L-ai luat acasă. I-ai cusut cămășuță și pantalonași din finet verde brotăcel, l-ai plâns, l-ai așezat într-o cutie de pantofi și l-ai îngropat la cimitirul din curtea bisericii, lângă mormântul socrilor tăi. Într-o iarnă, te-ai urcat pe scară în podul de la pătul să dai jos hrană pentru capre. Când ai vrut să cobori, scara a alunecat pe gheață și ai căzut împreună cu ea. Ai urlat de durere, iar când cei din casă au ieșit în bătătură, au văzut cum osul de la piciorul stâng îți străpunsese pielea și ieșise ca un ciot mai sus de gleznă. Au chemat salvarea și te-au dus la spital. Doctorii ți-au pus piciorul în ghips și ai stat așa o lună încheiată. Piciorul stâng ți-a rămas puțin mai scurt și de atunci ai început să mergi șchiopătând. În locul în care rana ți-a fost cusută, un semn ca o floricică amintea de tragica pățanie. Aveați părul înspicat de acum: și tu și bărbatul tău. Copiii îți erau aproape, la fel și nepoții, care până la sfârșit au fost șaisprezece. Cei mai mici se învârteau în fiecare zi după fusta ta, iar seara nu plecau la părinții lor decât după ce mâncau din aceeași strachină cu voi și din aceeași mămăligă aburindă, făcută afară pe pirostrii sau pe plita sobei de cărămidă din camera cu pământ pe jos și cu masa de la geam, cu prispa îngustă pe care stăteau înghesuite la taifas oalele cu mușcate roșii, roz și albe. Ai aruncat toate florile după ce fata cea mică ți-a murit în urma unui avort provocat cu o ramură de mușcată. Ți-ai blestemat zilele că le învățaseși pe fete cum și în ce fel să folosească plantele: și cele bune, dar și cele rele. În 1966, Ceaușescu dăduse decretul prin care femeilor care nu aveau patru copii le erau interzise avorturile. Marcia avea doar doi: un băiat și o fată. Nu-și mai dorea niciunul. Bărbatul ei era prieten cu paharul și nu aducea destui bani în casă. Nu avea cu ce să mai crească încă un suflet, deși unii ziceau că unde mănâncă doi, poate să mănânce și al treilea. Așa că a procedat ca de atâtea ori. De cum a constatat că este însărcinată, s-a înțepat cu o bucată dintr-o tulpină de mușcată, dar, de data aceasta, n-a fost să fie cu noroc. Și-a provocat o hemoragie puternică și a trebuit să fie dusă la spital. Aici doctorii nu i-au făcut nimic până când n-a venit procuratura. Ea era aproape inconștientă, iar omul legii o presa să spună cine a ajutat-o să facă întreruperea de sarcină. Au lăsat-o să moară ca pe un câine, așa cum au murit o mulțime de femei în vremea aceea. Erai bătrână și bolnavă. Băieții, care aflaseră tot despre sora lor, te-au pregătit cu grijă pentru înmormântare. Copiii tăi întotdeauna ți-au fost aproape. Niciodată nu ți-au vorbit urât, te-au respectat, te-au ajutat și au vrut întotdeauna să-ți facă viața mai ușoară. Au angajat un imeseu și te-au dus în orașul în care nu fuseseși niciodată și în care copilul cel mai drag zăcea fără suflare. N-ai avut putere să plângi. Doar îi mângâiai mâinile și picioare și îi sărutai fruntea. Fata ta ca o zână era vânătă și umflată și avea în picioare niște pantofi de lac cu un vârf prea ascuțit și un toc prea înalt. Din când în când te văitai fără să te audă cineva. Te întrebai cum o să poate merge Marcia cu pantofii aceia ca niște surcele? Cum o să vină să stea de vorbă cu tine când s-o sătura de străini? Cumnatele o împopoțonaseră și o făcuseră de nerecunoscut.
În 1969 populația țării ajunsese la douăzeci de milioane. Conducătorul era mândru de politica sa de creștere a natalității și de asigurare a forței de muncă pentru îndeplinirea planurilor cincinale. Colinda țara în lung și în lat într-un Ford cu trapă deasupra. Așa ai putut să-l privești de la câțiva metri când a trecut spre stațiunea pomicolă din Voinești. Oamenii erau înșirați de-o parte și de alta a șoselei asfaltate, strigau ura, ura și aruncau cu flori. Ai aruncat o garoafă din grădina ta. Ai vrut să-l lovești în inimă, dar floarea s-a oprit în mâna dreaptă care saluta publicul. Dincolo de conducător, ai deschis o fereastră în care i-ai văzut pe Ceaușescu și pe nevasta lui în fața plutonului de execuție, la o unitate militară, undeva lângă o gară, chiar în orașul aflat la optsprezece kilometri de locul în care vă găseați. Blestemul ți s-a oprit pe limbă. „De ce să mă mai încarc de păcate acum la bătrânețe”, ai gândit. „Dumnezeu nu doarme. Îi va da pedeapsa meritată”.
După moartea mezinei, n-ai mai fost la fel. Corpul ți s-a împuținat, glasul ți s-a stins, iar ochii au început să vadă din ce în ce mai puțin. Ajunseseși ca o umbră. Nimeni nu-ți mai intra în voie. Îți admonestai nepoții ori de câte ori îți călcau pragul. Chiar și la propriii copii te uitai chiondărâș câteodată. Încet, încet puterile miraculoase ți-au dispărut. Te-ai îmbolnăvit de inimă rea. Ai mai dus-o câțiva ani. Până la urmă, văzând că nu-ți revii, băieții te-au dus la spital. Doctorii n-au mai avut ce-ți face. Boala fără leac îți cuprinsese tot corpul. Te-au adus acasă. Țipai ca din gură de șarpe, când te apucau durerile. „Ce te doare, mamă?” te întreba Cila. Dădeai din cap. Nu știai ce te durea mai tare: sufletul sau trupul?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share