Spații culturale nr. 66 (5)

Petrache PLOPEANU

Alteritate la mijlocul secolului al XIII-lea – imaginea celuilalt: Guillaume de Rubrouck și creștinii ortodocși

La 200 de ani de la Marea Schismă (1054), cum a fost denumită despărțirea dintre biserica romano-catolică și cea greco-ortodoxă, după ce grecii căpătaseră numele de schismatici, iar catolicii aflați sub autoritatea papei denumirea de papistași, un călugăr franciscan avea să dovedească faptul că poziția oficială nu este întotdeauna specifică fiecărui membru al bisericii. Dacă în 1054 nu existase urmă de înțelegere și nu se putea vorbi de alteritate, călugărul Guillaume de Rubrouck avea să dovedească în relatarea sa, cunoscută sub numele de Itinerarium, redactată în limba latină, pentru regele Franței Ludovic al IX-lea cel Sfânt, relatare despre călătoria făcută de la Constantinopol până în Asia Centrală, la reședința hanului mongol Mangu – Mongke -, că nu respingerea este normă, ci alteritatea. Trecuseră 200 de ani în care cruciadele începuseră, se dezvoltaseră și apoi intraseră în declin, iar al VII-a, în proximitatea temporală a căreia se desfășoară și misiunea lui Guillaume, se încheie și ea odată cu capturarea regelui francez Ludovic al IX-lea de către sarazini (musulmani). Acum nu respingerea era conturată, ci alteritatea era cea care își făcea simțită prezența în conștiința și în scrisul contemporanilor. Unul dintre acești contemporani era și acest călugăr franciscan, Guillaume.
Titlul pe care l-am dat articolului nostru urmează o parte din ceea ce acest călător a relatat despre popoarele pe care le-a întâlnit în drumul său spre reședința hanului mongol din Karakorum și cele pe ai căror reprezentanți i-a cunoscut în Asia Centrală. Problema alterității în contextul secolului al XIII-lea poate părea forțată, dar sunt semne evidente în relatarea lui Guillaume despre existența Celuilalt, despre Celălalt, semne care se manifestă într-un anumit fel și, de asemenea, semne că popoarele creștine din zona Dunării și a nordului Mării Negre i-au atras atenția acestui călugăr catolic. Guillaume este un spirit curios, este interesat de tot ceea ce nu cunoscuse până atunci sau de ceea ce cunoscuse pe calea cărților. Este insistent în a verifica ceea ce știa, în a afla mai multe despre aspectele pe care el le vede în călătoria sa, mai ales despre popoare în mijlocul cărora petrece un timp și cu ai căror reprezentanți sau membri obișnuiți vorbește.
Care sunt popoarele ortodoxe pe care el le înfățișează în relatarea sa?
În anumite momente distincte, el vorbește despre grecii de pe malul nordic al Mării Negre și despre popoarele nord-pontice aflate sub stăpânirea mongolă sau încă autonome ori independente față de mongoli, despre ruși, apoi despre vlahi – românii din acea perioadă -, bulgarii din Bulgaria Mică, despre Sclavonia, înțelegând prin aceasta Serbia și pe sârbi. Ceea ce aduce el în discuție și poate fi folosit în analiza noastră despre alteritate la mijlocul secolului al XIII-lea se leagă de câteva aspecte care privesc aceste popoare ortodoxe.
Guillaume este interesat de religia acestor popoare, cum este și firesc, pentru el popoarele ortodoxe urmând modelul grecilor considerați schismatici. O a doua problemă pe care Guillaume o are în vederile sale și care pentru el reprezintă, la fel ca și ortodoxismul, o trăsătură identitară a acestor popoare din zona Dunării și de pe malul nord-pontic, este legătura istorică cu Imperiul Bizantin, cu împăratul și cu patriarhia de la Constantinopol. Astfel, sunt două aspecte principale, unul legat de religie, de fenomenul despărțirii bisericilor și orientarea către ortodoxie a popoarelor menționate, iar al doilea despre tradiția istorică a acestor popoare, de orientare politică spre puterea de la Constantinopol, care, în acea perioadă a călătoriei lui Guillaume spre reședința hanului Mangu din Karakorum, se găsea sub autoritatea latinilor, după ce în 1204 Constantinopolul fusese cucerit de participanții la Cruciada a IV-a, deturnată din scopul său anterior, eliberarea Țării Sfinte și a mormântului lui Hristos de la Ierusalim, reintrat în stăpânirea sarazinilor.
În mod implicit, există și o a treia problemă, aceea care a și determinat cauzal călătoria lui Guillaume spre Asia Centrală, viziunea regelui Ludovic al IX-lea asupra posibilei prezențe politice și militare a mongolilor în spațiul sarazin: regele francez vedea în mongoli posibili aliați cu care ar fi putut să împiedice dezvoltarea puterii sarazine, să realizeze eliberarea Țării Sfinte și a Ierusalimului de sub stăpânirea musulmană. Pentru eliberarea acestor teritorii, regele Franței considera că, printr-o abilă acțiune diplomatică camuflată sub acțiunea de convertire a populațiilor din spațiul mongol la creștinism, ar putea să creeze condițiile pentru crearea unei alianțe franco-mongole împotriva sarazinilor. Aceasta a treia problemă se leagă așadar de relațiile dintre popoarele ortodoxe și mongoli. Prin trecerea lor ca un adevărat tăvălug, la 1240-1241, peste aceste popoare, în drumul lor spre vest, mongolii le impuseseră o anumită presiune politică și militară, le siliseră să le accepte autoritatea politică exprimată prin anumite obligații, mai ales economice.
Vorbim așadar despre felul în care Guillaume îi receptează pe ortodocși din perspectiva religioasă și a relațiilor dintre catolici și ortodocși, din perspectiva legăturilor istorice cu puterea împăratului de la Constantinopol, și din perspectiva dominației mongole asupra lor. Guillaume are o atitudine rațională față de aceste populații, nelăsându-se dus de stereotipuri.
Astfel, identificăm în exprimările sale trimiteri la Marea Schismă, cu referire directă la greci, aceștia în câteva puncte, puține într-adevăr, fiind caracterizați drept schismatici. Termenul „schismatici” este folosit în exclusivitate cu trimitere la greci. Atunci când este folosit și în raport cu alte populații, ca în cazul alanilor, se specifică faptul că aceștia, deși aveau scrisul grecesc și religia grecilor, nu erau însă schismatici. Despre ruși, valahi, bulgari și sclavoni, el nu vorbește niciodată folosind termenul „schismatici”. Chiar dacă Guillaume folosește acest termen raportându-se la greci, totuși tonul său nu este unul acuzator, disprețuitor, ci cel mult prezintă o anumită problemă de diferență a viziunii asupra bazelor religiei creștine. În legătură cu o anumită acuzație cu trimitere direct la greci, că ar fi schismatici, este referirea la ruși, ruteni numiți în text, ruși care ar fi furnizat anumite „fantezii” religioase în legătură cu postul, popoarelor din nordul Mării Negre, cum erau acești alani. Era vorba despre preocuparea unor membri ai popoarelor necreștine din nordul Mării Negre, care ar fi dorit creștinarea în rit grecesc, că odată creștinați nu ar mai fi putut consuma kumâsul, acea băutură-aliment pe care o aduseseră în zonă mongolii și care era în anumite sezoane ale anului principalul aliment ce stătea la baza supraviețuirii locuitorilor de aici. Unii membri ai acestor populații mărturiseau în fața lui Guillaume că le vine greu să accepte trecerea la creștinism, datorită temerii că odată convertiți nu ar mai fi putut consuma kumâsul, pentru că, odată consumat, ei s-ar fi făcut vinovați în ochii episcopilor acestora și ar fi trebuit să fie din nou confirmați de către episcopii lor în religia ortodoxă. Guillaume vorbește despre ruși că ei ar fi responsabili despre răspândirea acestor idei despre consecințele consumării kumâsului, folosind termenul „fantezii”, cu trimitere la aceste idei ale rușilor. Frica de interdicția consumării kumâsului îi făcea pe cei doritori să se convertească la creștinism să ezite și să renunțe apoi.
Chiar dacă el folosește termenul de „fantezii” religioase pentru a vorbi despre ideile rușilor, este evidentă simpatia pentru membrii etniei ruse pe care el îi cunoaște în drumul său și chiar în Karakorum. Aflat în Karakorum, Guillaume avea să se exprime în termeni laudativi față de familia unei lorene de Metz al cărei soț era rus și care aveau trei copii „ualde pulchros” (foarte frumoși). În același timp, trecând prin mijlocul așezărilor rusești, remarcă felul cum rusoaicele se împodobesc și se îmbracă: „Rusoaicele își împodobesc capul la fel ca și ale noastre și își decorează rochiile cu benzi din blană de vair și de hermină, de la picioare până la genunchi. Bărbații poartă mantale ca germanii dar își acoperă capul cu anumite căciuli din pâslă, ascuțite și foarte înalte” . Să reținem exprimarea lui Guillaume „… la fel ca ale noastre…”, care marchează trecerea peste limitele impuse de religie, etnie sau cultură și surprinderea unei asemănări cu felul de a se împodobi ale femeilor din Franța timpului său, comparație pe care o face fără nici un fel de rezerve.
În legătură cu grecii, Guillaume nu se dovedește a judeca totul prin prisma ideii de schismă, apreciind faptul că toți episcopii greci sunt călugări, folosirea clopotelor, precum și cultura greacă. Guillaume îi vede așadar pe greci și din perspectiva istorică și culturală și nu se mărginește doar la cea religioasă. El îi apreciază și ca furnizori de criterii de valoare atunci când se referă la judecățile grecilor față de anumite personaje din istoria sfântă a altor popoare, cum era Sfântul Serkis al armenilor: „… grecii spun că a fost Canon”. Guillaume recunoaște totodată importanța Constantinopolului în modelarea religioasă a popoarelor din Balcani: „… aceste provincii de dincolo de Constantinopol, care sunt numite acum Bulgaria, Blakia, Sclavonia au fost provincii grecești…”
Faptul că Sfântul Imperiu Roman de Răsărit, numit mai târziu Bizantin, făcea parte din tradiția istorică și politică a vlahilor, bulgarilor și sclavonilor, nu pare să-l împiedice pe Guillaume să se exprime în termeni care marcau recunoașterea individualității lor, cu toate trăsăturile identitare care caracterizau aceste popoare. Guillaume vorbește despre români folosind două etnonime: blac și illac. Dacă primul etnonim se regăsește într-o frază generală „… drumul creștinilor, adică ruși, români, bulgari din Mica Bulgarie, oameni din Soldaia, kerkis, alani…”, al doilea termen, illac, îi prilejuiește lui Guillaume o interesantă, deși eronată, explicație lingvistică: „aproape de Pascatur se găsesc illac, este același cuvânt ca blac, dar tătarii nu știu să pronunțe sunetul B” . Guillaume identifică, separând după etnie, locuitorii statului Asăneștilor, blaci și bulgari, dar îi unește prin conducător. Bulgarii din Bulgaria Minor au ca teritorii vecine Blakia și Sclavonia. În același timp, Guillaume sesizează deosebirea dintre bulgarii din sudul Dunării din această Bulgarie Mică și cei din nordul mării Negre, din Bulgaria Maior vecină cu țara Pascatur unde trăiau unguri.
Observăm în final că un catolic, călugărul franciscan Guillaume, are conștiința existenței celuilalt pe care îl poate identifica folosindu-se de anumite trăsături etnice, de unele fapte istorice, credințe și date etnografice. Deasupra tuturor afirmațiilor sale se găsește rațiunea care îl determină să accepte diferențele dintre oameni, dintre grupurile etnice cu o capacitate de acceptare care, de multe ori, lipsește contemporanilor noștri mai de aproape sau mai de departe.

Guglielmo di Rubruk, Viaggio in Mongolia, (Itinerarium), a cura di Paolo Chiesa, Fondazione Lorenzo Valla Arnoldo Mondadori Editore, I edizione settembre 2011
Guglielmo di Rubruk, Op. cit.XIII 13, 81-5, p. 68
Guglielmo di Rubruk, Op. cit., XXI 5, 32-4, p. 106
Ibidem, XXI 3, 17


Dan SANDU

„CANTACUZINO, IA-ȚI BOARFELE ȘI MIȘCĂ!”
sau cum
„Ana, Luca și cu Dej
Au băgat spaima-n burgheji”

CÂNTEC DE PRIETEN
Închinat Oanei Orlea
Spre veșnică aducere-aminte
!

Icoane de seară, paingăni de licăr/ târziu spre cazarmă/
țipăt de focuri cu dulci adieri de iernare,/ alămuri de ceară topite în carmă,/ sentințe și jocuri/…
Răsună grav tristeți de fluide/ prin spații holteie loviri,/ molatice ploi/
Și somnul se-ascute adânc,/ totuna îmbracă posibile,
noi/
Biruinți/…
Vezi bine, noaptea-i o știmă,/ o amorțire-n versete de pace și sfinți. /
Atent, bolnăvind, istovit, de vrajă murmură scocuri,/ de-a dura se duc/
Chiar lauri,/ pe socluri,
purtați fiecine./ Și eu ridic cântări în moliciuni de
strane/ și tot închin uimiri în neclintiri de suflet – /
pribeag anahoret minunilor tescane/…
Alături tu, din exilată istovirea,/ Căci va veni o
vreme/ cu patimă ciobită,/
Când unul dintre noi înalță plinul,/ iar celălalt, sunând din oase/ – adăugat
În noapte – (cât de ușor e clinul!) – Nu va umbri un zâmbet,/
Ci/
Va/
Citi/
în zodii/ și-n harta cerului cernită… poticnirea din umblet.

…!!!
Astăzi îi citesc sufletul, amintirea și părerea de rău:
„În 1991, când președintele Mitterand a vizitat România, am aflat că acesta ar fi promis guvernului român să sosească la București cu multdoritele rămășițe… Am făcut, firește, cele necesare și totul s-a oprit… A fost, din nou, pace până în 1997. Am fost atunci din nou, contactată prin intermediul Cabinetului de avocați Ceccaldi din Paris. Aceștia mi-au trimis o scrisoare în numele guvernului român, cerându-mi să iau notă de instaurarea democrației populare în România și să accept, în sfârșit, întoarcerea rămășițelor marelui compozitor în țara sa de origine. Și din nou, am avut un moment de slăbiciune… În mai 1998 s-a întocmit un protocol de acord… Părțile și-au dat acordul la acest protocol. Eu l-am semnat, urmând ca până la data limită să-l semneze și un reprezentant al guvernului român. Doar că dinspre guvern a început un vals al ezitărilor și tergiversărilor, care s-a prelungit până când a trecut termenul final și protocolul de acord a devenit caduc. Am fost scutită, astfel de a face o greșeală pe care aș fi regretat-o toată viața, pentru că între timp am luat la cunoștință de ultimul testament al lui George Enescu, datat 1952, care le anulează pe celelalte… Mă voi limita la a aminti aici faptul că Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost donat în 1967 de bunica mea, Maria Cantacuzino, Ministerului Culturii pentru constituirea unui Muzeu George Enescu. La ora când închei acest rezumat al penibilului serial îmbibat de ipocrizie și încununat de afacerisme, e pură fantezie să mai vorbim de memoria lui George Enescu: situația palatului, subînchiriat unor terți care nu au legătură cu cultura – inacceptabilă încălcare a actului de donație – este dezastruoasă, ca și aceea a Tescaniului, pe cale de a fi transformat într-o anexă – o altă încălcare fără de scrupule a actului de donație în care se stipulează limpede că proprietatea este donată pentru a deveni un înalt așezământ cultural… …Regretabil e faptul că… se distruge în capitalismul postcomunist ceea ce nu a distrus comunismul. Ce ar trebui oare să se întâmple pentru ca un cor puternic să-și ridice vocea întru apărarea patrimoniului pe care Maruca Cantacuzino și George Enescu l-au lăsat moștenire nu mie, ci întregii națiuni?… … În 1990 am fost în România cu un convoi umanitar… După un lung moment de emoție, țuică fiartă și înfrățire, dimineața a venit trezirea la realitate. Realitatea era că notabilitățile erau exact aceleași ca înainte de căderea lui Ceaușescu. Preotul – o huidumă cu nas de tapir – și un tânăr securist frumușel… formau o pereche de temut… Totul era neverosimil și absurd, înfrățirea era o farsă programată. A doua zi, pe drumul de întoarcere, puțin înainte de a ajunge la frontieră, am cerut ca mașinile să se oprească, pretextând o nevoie urgentă. M-am dat jos din mașină și am tras un plâns. Câțiva copii au apărut de nicăieri. Francezii se căinau că nu mai aveau mâncare – copiii cereau, de fapt, ciungă și țigări și au vrut să (ne) ia aparatul de fotografiat. La frontieră, grănicerii români s-au comportat ca niște anchetatori, bătându-și joc de noi în fel și chip. Francezii au mai ținut un discurs despre democrație, convinși de utilitatea lui…! …Mă îngrozește uitarea colectivă. A ține minte nu înseamnă a te da cu capul de pereți în fiecare dimineață. A ține minte înseamnă a-ți trăi viața firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile și micile bucurii pe care ți le oferă ea…”
…!!!
Și iartă-i, Doamne, păcatele ei! Pentru că:
– Este fiica celebrului aviator Constantin Cantacuzino – Bâzu și a Ancăi Diamandy;
– Este, prin alianță, nepoata lui George Enescu și legatara sa testamentară;
– Este nepoata prințesei moldave Maruca Cantacuzino;
– Este autoarea mai multor romane scrise în limbile română și franceză;
– Este arestată, pe nedrept, la numai 16 ani, sub învinuirea de complot, înaltă trădare și acțiune subversivă împotriva regimului roșu, „bucurându-se”, mai apoi, de „binefacerile reeducării”, prin teroare, în pușcăriile patriei – 14 la număr! – adevărate temnițe-ubliete, cu nume de sinistră amintire: Văcărești, Jilava, Pipera, Târgșor, Mislea, Malmaison etc.;
– Și-a iubit țara și neamul care a odrăslit-o… Așadar, fii, Doamne, martorul inimii mele, iertându-mi tăgada! Pentru că și la îngeri se umblă cu șoalda!
(Din volumul în pregătire, „Cântece de prieten”)


Nicolai TĂICUȚU

O viață profesională
dedicată râului Buzău
și o carte, asemenea

Cu prilejul lansării volumului meu de poeme, vitregii suportabile, făcând parte dintre invitați, fostul meu coleg de la ape, Ion Sever Minea mi-a oferit un tablou cu un peisaj de vară splendidă în câmpie. În momentul lansării cărții eu împlineam 69 de ani, el având cu vreo trei mai mulți decât mine, deci, amândoi, pensionari în toată regula, dar tineri prin preocupări: el, cu pictura, eu, cu poezia. Acestea, de fapt, ne-au apropiat și menținut întru prietenie.
Am pus tabloul pe unul dintre rafturile bibliotecii mele, unde se află cărți tehnice și de știință, printre care și Râurile bazinului Buzău. Considerații hidrografice și hidrologice a prietenului meu geograf, care, pe coperta a patra a cărții, se prezintă detașat: Ion Sever Minea, născut la Drobeta-Turnu Severin (1947), a copilărit și a făcut liceul la Câmpulung Muscel. Face facultatea la București, după care ajunge în 1972 la Buzău. Aici rămâne. Lucrează în învățământ, apoi din 1976 este „om al apelor” la Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița (fostă Direcția Apelor Ialomița-Buzău și apoi, Direcția Apelor Buzău-Ialomița n. r.). Îi plac gârlele, culmile și peisajul. Din când în când mai și pictează. Prin anii ’80 a organizat o amplă și apreciată expoziție de pictură la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, dar despre o lansare (sau cel puțin o prezentare) a acestei cărți în cadrul instituției în care ne desfășuram activitatea nu s-a făcut. Păcat!
Este o carte impunătoare, de 300 de pagini, în care, așa cum spune autorul în Concluzii:… S-a dorit descrierea și analiza multor factori genetici, începând cu unitățile de relief la caracteristicile albiilor sau ceilalți parametri. Redactarea s-a făcut într-o manieră didactică, apelându-se la materialul grafic (hărți, grafice, tabele – toate din abundență și prezentate color n. r.), astfel încât lucrarea să fie cât mai perceptibilă.
Este o lucrare scrisă cu suflet și profesionalism. Și chiar spune Ion Sever Minea: …Am avut bucuria de a oferi multor studenți parte din cunoștințele mele legate de acest bazin hidrografic; de aici ideea că o lucrare descriptivă îi poate ajuta spre cunoașterea acestui spațiu hidrografic. Structura lucrării este asemănătoare unei lucrări de licență cu material grafic conceput în sistemul clasic (redat în manieră modernă), cu fotografii din abundență – pentru o mai bună orientare și cunoaștere a lucrurilor.
Este o carte utilă care nu ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă școlară și primărie din județul Buzău, cu amplasamentul teritorial în bazinul hidrografic al râului Buzău. Nu se exclud de aici nicio serie de comune riverane Buzăului din județele Brașov și Covasna (din bazinul superior) și Brăila (din bazinul inferior).


Doi prieteni pe o bancă: Sever Minea și Nicolai Tăicuțu

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share