Spații culturale nr. 66 (4)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 12

1 aprilie 1988

O primă încercare de variantă la „Orbul meu păienjeniș de vorbe”. Cu tot ce înseamnă imaginea ei scenică.

Întuneric.
Cortină închisă.
Vanghelis. Am ascultat de multe ori o piesă la care m-am oprit, care mi se pare că se potrivește până la identificare cu starea și structura spectacolului.
Deschidere lentă de cortină.
Vlad, cu spatele la sală, în picioare, în dreptul ferestrei, ca și cum ar contempla ceva de dincolo, de afară.
Muzica se pierde treptat.
Vlad se întoarce.

Vlad: Ceva se demolează și ceva se distruge, ceva există și ceva se scrie, CUVINTELE APAR DE PESTE TOT și-n materia lor mă înăbuș, aer irespirabil, un asalt de citate, lumea se intoxică de sintagme și creierul s-a bandajat în fașe, s-a infectat de straturi de propoziții, doar talpa ce transpiră, ce mai poate să treacă, să străpungă ceva.
Să ne salvăm tăcând.
Vorbind prin graiul ochilor, al gestului, al inimii.

Vocea copilului (pe bandă): „într-o primăvară, o prepeliță, aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar.”

„după ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ…”

„…mai sus, ca să nu-l înece plole, pe urmă șapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și-a început să le clocească.”

„în locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă bruma și să se rărească frunza lăstarului.”

Bătrânul: Uite ce m-am gândit eu, iarba tot nu ne trebe, de-o vacă nu ne-ajunge, hai să punem cartofi sau chiar sfeclă! Creștem și noi un porc, păi tu nu vezi că nu mai poți răzbi, nu mai poți să te-ajungi?”.
Ascultă, măi băiete, am mai multe să-ți spun, am vorbit și cu tac-tu acu vreo două zile, iar el m-a căutat, io știu că v-ați certat și lui îi pare rău, să nu-mi zici că și ție nu-ți vine prea ușor, că e greu, mă, e greu să nu mai ai pe nimeni, pe la mine mai vii așa, din când în când și io văd că tu vii de urât, da să n-ai tu părinți pe care să-i mai vezi și să nu mai ai nevastă și să știi că și copilul ăla n-are tată, spune ce treabă-i asta? Mă, io te-am înțeles că ai dreptate, păi io știu ce-i femeia mai bine… (etc. pag. 250)

Posibil dialog Vlad – soția

Vlad: Poți să ai în minte un desiș de copaci încă tineri și să spui „pădurice”, să nu știi că există și celălalt cuvânt. Tea nu avea de unde să-l cunoască și îl întâlnea prima dată în povestirea aceea pe care i-o citeam – precum știi – potrivit ritualului din fiecare seară, înainte de culcare.
Luiza: Nu scrie nicăieri că n-ar fi bine să le citești copiilor înainte de somn povestioare triste, construite didactic, cu finaluri povață. Dar ei nu i-a plăcut, nu se sfârșea frumos.
Vlad: Ce e aia frumos? Trebuia s-o întreb.
Luiza: Pentru noi e mai simplu, ai terminat și gata, când ai închis coperta dai de lumea reală (intră în acțiune la timpul prezent. Către fetiță) Uite, ți-am pregătit periuța de dinți, când termini, închizi apa. Hai, mai repede, dragă, nu vezi că mori de somn!
Vlad (aparte): Luiza se grăbește. Problemele de seară. Tea nu înțelege de ce atâta grabă, ce are mama ei de n-o ascultă și de ce nu răspunde.
Luiza: E târziu, tu n-auzi? Ia paharul în mână, deschide robinetul, pune pasta frumos, acum pune-l la loc, lasă că-ți spune mâine, îți povestește tata!

3 aprilie 1988

Acum continui scenariul, adunarea și selectarea materialului din cele două romane ale lui Gheorghe Crăciun. La rescriere, aproape că nu mai știu de unde am selectat fiecare pasaj și care a fost ordinea reală a secvențelor. Totul se concentrează acum pe starea și finalitatea pe care o văd întregului.

Vlad – Octavian

Octavian: Lumea noastră de atunci – un sat și nimic peste asta. Păduri, dealuri și pietre.
Vlad: Momentele de criză. Clipe de bucurie. Fericire măruntă. Peste toate, tăria ta. Și încrederea în ce scriai.
Octavian: Căutări. Revelații. Experiențe noi și noi mijloace. Trăirea în natură și natura trăirii. Îndepărtarea ta de pânza desenată era un lucru cert.
Vlad: Ești singurul vinovat pentru asta. Mă provocai, mă șicanai. Nu mă lăsai în pace nicio clipă. Îmi plăcea ce scriai; cum scriai însă, nu m-ai convins atunci. Scrisul mă speria, mă inhiba. Apoi duminica aceea, foarte clară în minte. Furia cu care m-am așezat în fața colii albe. Și liniștea finală, împăcarea cu lumea. Zău, n-am uitat nimic.
După plecarea ta, un fel de vegetare. Moral foarte scăzut, viață la gradul minus, înțelegi?
Octavian: Dar ți-am scris. Recunosc, o făceam ironic, sec, în doi peri. A fost o terapie răbdătoare. Atunci mă împărțeam între Filip al meu, cel mic, și tine. Realitatea și gândul.
Vlad: Acum știu că atunci eu încă mai trăiam ca un adolescent întârziat. Brusc aruncat acolo, m-am apărat stângaci și fără siguranță. Un tip naiv, distrat și cu capul în nori.
Octavian: Da. Insistam să scrii. Asta era salvarea. Singura cu putință. Știam, simțeam asta.
Vlad: Dar nu mă vedeam în stare. Mi-era frică? Poate că mi-era frică.
Octavian: Ți-am spus atunci că ești un personaj fără scăpare.
Vlad. Asta m-a îndârjit. Am simțit lovitura, am strâns tare din dinți și am încetat să-ți mai scriu. Trebuia să aștept, să adun, să simt că nu mai pot. Duminica aceea.
Octavian: Ți-ai declarat război. Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca sfărâmare a dogmei că exiști pur și simplu.
Vlad: Da, asta m-a îndârjit. Să fac cu neputință imaginea aceea din textul tău. Și bucuria de a câștiga, de a te fi învins.
Octavian: Violent și nebun.
Vlad: Când te privești într-o oglindă spartă, în mai multe bucăți ce se țin la un loc prin constrângerea ramei, ai cu totul alt chip. E al tău și nu e, ți-e cunoscut și nu. Îmi închipui o carte compusă din spărturi, din astfel de bucăți.
Octavian: (schimbare temporală. Prezent) Cel care trăiește așa și se pierde așa în nimicuri, o face în virtutea propriei sale comodități și delăsări și a unei lipse de fermitate și perspectivă față de viitor. Lasă-i pe alții să te ia în serios, șervește-le gogoși, lasă-i să creadă asta dacă asta le place. Și pune-te pe treabă!
Vlad: Pentru gloria artei, nu?

5 aprilie 1988

Alt dialog Vlad-Luiza

Vlad: Să fiu clar, draga mea! Amintește-ți de anul acela când ne-am cunoscut, când m-am îndrăgostit și când iubirea mea devenise un text pe care ți-l scriam la nesfârșit. Nu-ți păream nefiresc?
Luiza: Mă amuza și mă pasiona în același timp. Știam că scriai aproape zilnic. Jurnalul unui om îndrăgostit. Să fi scăpat o zi nepusă pe hârtie era o catastrofă…
Vlad. Tu erai mai lucidă sau poate mai șireată. Spuneai „literatură”, dar nici tu nu credeai.
Luiza: Credeam. Dar credeam altceva. Nu scriai texte de cucerire, nicidecum, ci de clarificare.
Vlad. O depărtare între noi – limbajul. Sigur o depărtare. Vorbirea se consumă, monotonă, fără nimic solemn. Nu puteam să-ți declar decât locuri comune, anoste și banale, asta simțeam atunci. De aceea-ți scriam.
Luiza: Ipostazele noastre de atunci, acum privite rece, cu un ochi înghețat. O distanță în timp. Nu ne mai recunoaștem. Ne dispensăm de noi, cei trăind în trecut, vrem să fim cei de azi. Nu simți același lucru?

(Vlad se izolează, monologhează, apoi revine la Luiza (ea nu-l vede) care aparține și chiar este din alt timp)

Vlad: Uneori mi se pare că ea nu s-a schimbat. Dar absolut deloc. Amintiri de neșters, nu-i așa?
Ce rămâne de azi? Povestea prepeliței și a puiului său? Sau câteva cuvinte neînțelese de Tea? O pagină cu nori? Perorația mea despre scris pe motive știute? Un plic mare cu poze pentru prietenul meu? Ce rămâne de azi?
CE RĂMÂNE DE AZI?

6 aprilie 1988

Altceva: Laurențiu Cerneț – „Moda jurnalelor”

„Tipii prea sentimentali n-au umor. Efremov spune că sunt cruzi.”

– la Los Angeles, un local poartă numele de Victor Hugo. După numele proprietarilor, frații Victor și Hugo.

Brecht: „Cel pe care-l iubesc mi-a spus
că are nevoie de mine

De aceea
îmi port de grijă,
îmi cercetez cu atenție drumul
și mă tem de fiecare picătură de ploaie,
să nu mă doboare.”

15 aprilie 1988

Continuarea variantei la „Orbul meu păienjeniș de vorbe”.

Eventual dialog Octavian – Bătrânul

Bătrânul (după ce bate la ușă, pentru sine): Că-n ziua de azi nicio ușă măcar nu mai sună așa cum știi că sună lemnul. (mai apoi) Ce mai faci, mă băiete?
Octavian: Ce să fac, mă tată, mă bucur că te văd (îi strânge mâna și apoi i-o examinează îndelung. Aici poate începe o altă secvență).
Octavian: Așa-i că-i vânt afară?
Bătrânul: O fi, o fi-nceput. Când am plecat eu din pădure nu era, cât am venit încoace n-a bătut. S-o fi pornit acum.

Aici poate își găsește locul tirada bătrânului. Elemente pentru sine, parțial, dar și pentru Octavian. Trebuie speculată și integrată această dualitate și complexitate temporală. Plus nesiguranțe interioare, personale, de căutare și identificare, la care se adaugă răbufniri ale unor idei ce țin de clarificarea unor stări de lucruri care s-au derulat anterior, în timpi diferiți, cu finalități diferite.

Mai e de văzut unde anume se introduce mini monologul lui Vlad, cel care dă titlul piesei. De altfel, este și elementul definitoriu al stărilor specifice discursului. În romanul lui Crăciun am desprins această frază într-un loc oarecare, nici nu mai identific exact care. Dar mi se pare că, pentru modernitatea punerii în scenă, pentru finalul deschis pe care îl propune, ar merge chiar la sfârșit, ca ultimă desfășurare de cuvinte, de stări. Mi se pare extraordinar de interesant și productiv să termini o reprezentație teatrală cu o întrebare. E deschizător de noi trasee pe care spectatorii sunt invitați să le parcurgă, cu propriile lor cuvinte, destăinuiri și finalități.
În acest fel, printr-o altă manieră de interpretare a textului, a rosturilor sale, se poate vorbi de imaginarea unei magme parțial informe, cu răbufniri aleatorii, cu o stare de contorsionare permanentă, cu adăogiri de foneme și sunete dezarticulate din care se modelează cuvântul. Dacă el este cuvântul începutului sau unul care presupune o zidire complexă mai apoi, nici nu e cazul să ne întrebăm și să ne răspundem. Ar fi bine să se lase tot auditoriului bucuria de a conduce întregul după parcursul care se potrivește cel mai bine structurii interioare a fiecăruia.

Așadar să notez acum fraza. Voi vedea la sfârșit unde trebuie ea introdusă.

Vlad: Singurul lucru care mă aștept e ca în orbul meu păienjeniș de vorbe să se prindă odată lucrul însuși; se va înscrie și se va descrie singur. Va avea cineva șansa asta? Am avut-o și noi și-am pierdut-o?

(Va urma)


CÂND AM PLECAT DIN LUMEA ASTA VIE

Când am plecat din lumea asta vie
Spre malul cu durere şi lumină,
Cei ce-au rămas în casa mea la cină
Striveau tăcuţi fărâma de vecie.

Mă întorceam ades cu tolba plină,
Rosteam spre toţi cuvinte ce îmbie,
Ceream un colţ de pâine aurie
Şi-un strop de apă dulce şi senină.

Cu ei am stat în seri cu lună nouă,
Le-am răsădit speranţa pe la porţi
Şi am uscat durerile de rouă.

Cu toţi am tras nădejdile la sorţi
Şi m-am gândit o clipă, poate două,
Că n-am murit, doar cei de azi sunt morţi.


NU MAI ADORM ÎN HĂRĂZITA ORĂ

Nu mai adorm în hărăzita oră
Cu străvezie trenă voluptoasă,
Când simt tăişul ruginiu de coasă
Cum trupul frânt de lipsuri îl devoră.

Nu ştiu minţii mânat de o angoasă
Că-n tihnă trec aripi spre auroră
Şi ne găsim nădejdea în agoră,
Când bluza clipei într-un cot e roasă.

Nu preţuiesc o rană ce se strânge
Când între noi sunt altele ce dor,
Nu râd senin când altu-n juru-mi plânge

Îngăduind obida prea uşor.
Nu vreau oricând să-nmoi un vers în sânge
Şi, mai presus, nu pot, uitând, să mor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share