Spații culturale nr. 66 (2)

Șerban GEORGESCU

YOU AN DIE

am înghițit fără să-mi dau seama
toată istoria lumii
uneori, când deschid gura, scot aburi din tunurile lui Napoleon
prin ochi îmi ies imperceptibile lacrimi din lacrimile Hypatheei din Alexandria
elina pe care creștinii au jupuit-o cu țigle
în locul numit Cinaron,
fumez din halucinațiile lui Constantin
când urc pe vreun munte, din nas îmi curge un firicel
din sângele hipiotului genial pe care l-ați răstignit
am inhalat genocide care acum îmi ocupă o bună parte a plămânului stâng,
încearcă să-l perforeze
și asta chiar acum
în prima zi caldă și verde
de mai

inima mea s-a pus pe lătrat,
dă din coadă, scâncește…
îmi spune: viața aceasta este un limax
dăm pinteni unui limax muribund…

să desenăm deci,
să desenăm fiecărui munte care ne iese în cale
o guriță cu ruj de buze
și să-l sărutăm ca și cum am vrea să scăpăm de înec

copii musculoși, scăldați în lumină,
cu piepturi goale, bombate, pe care scrie cu litere mari:
”YOU AN DIE”
îmi arată punctul din care începe nebunia
seamănă cu un punct de trecere a frontierei,
are barieră, uși, ferestre, ghișeu, mustață, chipiu…
trec
fără să salut


Emil NICULESCU

ION CARAION – DINTR-UN SECOL ÎN ALTUL

Ne încumetăm a aminti (pluralul senioral se datorează exclusiv celui evocat) că, acum trei ani, s-au împlinit treizeci de ani de când Ion Caraion a intrat în „fereastra de pământ”. Nimeni, dintre cei care l-au cunoscut sau i-au citit cărțile, nu pare a-și mai aminti de poetul de la Pălici, din Vipereștii de Buzău.
Caraion și Șalamov, dacă nu viceversa, fiindcă rusul a părăsit gulagul în 1953, după 17 ani de detenție, s-au aflat în puterea spațiului concentraționar din țara satelit și însăși U.R.S.S. și, la vremuri barbare, au stat sub protecția Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor.

De la Cavnic la Kolîma și retur

Într-o carte de interviu-maraton, realizată de Daniel Cristea-Enache, în 2006-2007, cu Octavian Paler, ajunge în discuție volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, închegat din documente aparținând arhivei CNSAS, unde se poate urmări modul în care Securitatea folosea toate mijloacele posibile pentru a-i transforma pe intelectuali în colaboratori și a lărgi cercul. Interogația este următoarea: L-ați cunoscut pe Ion Caraion? Nu vi se pare ciudat ca un poet de calibru și un om atât de chinuit (cu două condamnări la activ în anii democrației populare) iese cu memoria terfelită de și din comunism, în timp ce marii profitori ai acestuia ne dau astăzi lecții de democrație? Fără a fi avut decât banale schimburi de replici cu autorul „Cântecelor negre”, austerul Paler, cu doar trei ani mai tânăr, discerne: Știam că trecuse prin pușcărie, iar asta presupunea niște calități pe care noi, care ne-am căutat un loc „sub vremi” ferit de riscuri nu le-am avut. Că era cârcotaș, invidios și cam bârfitor, după cum ziceau unii? Dumnezeu nu și-a ales îngerii dintre artiști. (…) Dar nu-mi cereți să judec un om care a fost bătut cu o bară de fier peste piept în pușcărie și a fost condamnat la moarte. Mi s-ar părea necuviincios s-o fac. Nu doresc să fac nici presupuneri despre motivele care l-au determinat pe Caraion să cedeze. N-am trecut printr-o asemenea experiență infernală ca să pot ști după câte bătăi se sfărâmă rezistența unui om. De ce mi-aș permite să-mi imaginez că eu aș fi făcut față mai bine terorii? (…) N-au decât să-l disprețuiască pe Caraion cei cărora nu le-ar păsa dacă ar fi torturați. Eu nu pot. Am refuzat. Am refuzat, de altfel, în toți anii de după 89 să-i judec pe cei care au trecut prin închisori, indiferent ce li s-a pus în seamă.
Mă întrebați dacă nu consider „straniu” faptul că unul ca Ilie Merce, unul din securiștii care s-au ocupat de „cazul Caraion”, are tupeul să apară la televizor „zâmbitor și prosper”, dând „lecții de democrație”. Nu, nu mi se pare deloc „straniu”. E „logica” ticăloșită a realităților de azi din România! Într-o paranteză, imediat următoare, seniorul notează: Cad peste o frază a lui Cioran: ,,La Judecata de Apoi se vor cântări numai lacrimile!”( Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, Editura ,,Corint”, 2008, p.286-290); adăugăm că antologia apărută în B.P.T. (1978) se numea „Lacrimi perpendiculare”)
Gheorghe Grigurcu, care, după 1990, a tratat culpa „colaboraționiștilor”, fiind unul dintre campionii acestor revizuiri est-etice, într-un lung eseu, „Dosar Caraion” din „România literară” (1999), află cel puțin trei „pricini” prin care acest scriitor diferă de tagma în care, cu grăbire, a fost înregimentat: Mai întâi Ion Caraion n-a ajuns, totuși, în pofida unor pași schițați în această direcție sau pur și simplu într-o direcție întristătoare, un bard oficial, un realist-socialist sau un fabricator de omagii, de tipul Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Boureanu, Maria Banuș, Nina Cassian, Adrian Păunescu. Ceva l-a împiedicat. A refuzat și cadrilul național-comunismului, în care s-au prins destui confrați, chiar cu întârziere.(…) Oricum, autorul „Cântecelor negre” nu ne-a oferit un spectacol al compromisului pe scenă, ci unul de culise, nu în lumina reflectoarelor, ci în umbra unei rușini nedezlegate, mistuindu-se misterios pe sine. Eroarea îi aparține, indubitabil, dar nu în cadrul, să zicem așa, al carierei, ci al unei anticariere. Nu reprezintă un instrument al afirmării de sine, ci al căderii tragice.(…) Greșim oare dacă-l vedem pe Ion Caraion drept un poet „blestemat” de un tip aparte, stigmatizat nu doar de blestemul „metafizic” al naturii sale, ci de cel istoric al biografiei sale, și ea, la rândul său, bifurcându-se în ultragiile ce i le-a adus și cele ce și le-a adus singură? Dacă-l vedem întruchipând formula rimbaldiană care-l desemna pe poetul maudit drept „marele bolnav, marele criminal, marele damnat – și supremul savant”? „Savant”, în egală măsură, al Binelui și al Răului. ( Gheorghe Grigurcu, Ion Caraion, o cutie a Pandorei?, în: „România literară”, nr.13-14, 7-13 aprilie 1999, p. 30).
Într-o scrisoare către Soljenițîn, după 1964, când, la noi, s-au „deschis” închisorile politice, Șalamov arăta regimul „de excepție” de care se bucurau, în gulag, ficționarii: Cu poeții și scriitorii se discuta altfel. Mandelstam, Gumiliov, Pilneak, Babel (și alții, sute, ale căror nume nu figurează încă pe placa de marmoră de la Uniunea Scriitorilor, deși e clar că îi depășesc și numeric, și valoric pe cei căzuți în război) au fost lichidați dintr-o lovitură (Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma,Editura „Minerva”, 1993, p.283).
Confesiunea lui Caraion asupra minerilor în zeghe este dramatică și expresivă: În Maramureș sunt mine de plumb, de cupru și de aur, dar în același timp sunt închisori. Unele din cele mai crude închisori, de predilecție pentru intelectuali. Crude și multe. Eu am stat în două. Ca deținut politic și intelectual, mă trimiseseră, la un moment dat, să-mi execut pedeapsa acolo, în sălbăticie, la aproape 1000 de metri sub pământ, unde temperatura era așa de ridicată, că umblam cu toți în pieile goale, în abataje foarte înalte, unde nu se putea asigura securitatea muncii. Nici o mirare că unii au pierit zdrobiți de blocurile de rocă desprinse de sus, la cea mai ușoară clătinare produsă de perforatoarele cu care trebuia să găurim roca și să căutăm filoanele de minereu. Filoane din ce în ce mai zgârcite. Dar nu era numai asta. Din fisurile stâncii, se infiltra apă. Apa era acidulată și picura pe trupurile noastre, după cum v-am spus, goale. Acolo unde cădea stropul de apă, carnea sfârâia și se făcea bubă. În așa fel, încât la scurtă vreme toți cei care lucram în astfel de locuri expuse ajunsesem să avem corpurile îmbrăcate ca într-o plasă de zale de bube. Și bubele acelea nu se mai treceau, nu aveau timp să se cicatrizeze ori să se vindece, deveniseră o rană vie și deschisă, care ne durea tot timpul; normele pe care eram obligați să le îndeplinim erau în sine irealizabile, înadins calculate astfel. De ce? Pentru ca prizonierul politic să se afle continuu față de direcția închisorii și de puterea politică a statului în stare de culpă și de recalcitranță. Pentru ca, în permanență, nimeni neputându-și realiza norma, fiecare să poată fi oricând învinuit că sabotează munca, munca socialistă, socialismul, așadar, și că sabotajul este, firește, politic, și că deci se face susceptibil de un nou proces, în care va fi gratificat cu o și mai mare pedeapsă, în așa fel încât să nu mai spere a se elibera vreodată (Ion Caraion, Ultima bolgie. Jurnal 3, Editura „Nemira”, 1998, p. 23-24).
În „O pată de sânge intelectual și o amintire ”, evocare semnată de dr. Paul Norbeck, ce ni se pare a fi un alt „pseudonim” al scriitorului, aflăm un „portret” al acestuia de prin 1952. Ne găseam la sute de metri sub munte. (…) El avea 29 de ani și 38 kg. Trebuia să livrăm – aceasta era norma, o normă irealizabilă – fiecare sclav, căci sclavi eram, câte 4 tone de minereu pe șut. Ajunsesem niște epave și Ion Caraion vorbea de cultură. Despre trădarea oamenilor de cultură. (…) Scrise cu mâna, cu creionul, cel mai adesea pe hârtie de sac de ciment, în anii detenției Ion Caraion a inițiat și a făcut să circule de la un penitenciar la altul și din temniță în temniță, iar lesne nu era, revistele clandestine „Generații” și „Don Quijote” (Ion Caraion, Op. cit., p. 230; 232).
Șalamov avertizează că nici în lagărele staliniste „inginerii sufletului omenesc”, cum îi numea tătucul popoarelor, nu erau menajați, dimpotrivă: nu mai vorbesc de faptul că a scrie versuri este una din cele mai grave crime dintr-un lagăr. Numai eu știu și am văzut zece cazuri, cred, dacă nu mai multe, de condamnări pentru activitate literară. Înseamnă că aici firul vieții nu e deficient sau denaturat. Regimul de robotă silnică, în gulag, avea trepte și gradații: La aur ziua de muncă era de 14 ore (și norma era de 14 ore). Vara nu se dădea nici o zi liberă, iar „efectivul scriptic” al fiecărei brigăzi de abatajiști se înnoia de câteva ori în cursul unui sezon aurifer. Cu ciomagul, cu patul puștii, cu pumnul, cu foamea și gerul se scotea din abataje un deșeu uman care era trimis în spital, sub movilă, la lagărele de invalizi (Varlam Șalamov,.,Op. cit., p. 279; 28).
Infernul indiscutabil al minei de la Baia Sprie se profilează și din amintirile avocatului buzoian Nicu Păun, fost comandant legionar: Exploatarea se făcea pe două sectoare – Est și Vest, complet diferite unul de altul. Cel de Est era uscat, spre fund roca fiind călduță. Oamenii îl numeau „Tibet” datorită dogoarei uscate a aerului. Cel de Vest era și mai inospitalier. Infiltrația apei făcea ca, din loc în loc, să „plouă”. Apa era acidulată din cauza substanțelor minerale dizolvate. Aerul era umed, sufocant chiar. (…) Gazele rezultate de pe urma exploziilor cu astralită, pentru dislocarea rocilor, erau toxice și puteau provoca moartea, așa cum s-a întâmplat cu arhitectul Frâncu (Nicu Păun, Muntele suferinței, Vol.2, Editura „Institutul European”, 1997, p. 28).
Ioan Ioanid, unul dintre componenții unui grup de evadați, readuși, după un timp, între gratii, evocă repertoriul deținuților de la abataje, ce putem spune era „de largă respirație”: La cântecele de închisoare se adăugau cele aduse din stepele Rusiei, de cei care, înainte de a cunoaște temnițele românești, mai făcuseră și experiența lagărelor sovietice de la Oranki, Vorkuta, Marlisk și Magadan. În mină, pe drumul de intrare și ieșire, luasem obiceiul să cântăm în cor „Imnul minerului”, cântec de pe vremuri al minierilor, sub actualul regim interzis. În cântec se vorbea despre munca grea a minerilor care trudeau în subteran. Acum, sub regimul „muncitorilor”, nu se mai putea vorbi de chinul muncii din mină, ci doar de elanul și bucuria cu care se avântau muncitorii în galerii. Celebrarea unui 23 august, în 1952, la Aiud, e cusută cu o impecabilă ață culturnică roșie: Demonstranții au fost puși să strige: „Unde sunt americanii?” și tot ei răspundeau: „S-au ascuns ca șobolanii!”. A doua o scandau așa: „Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători/ Moarte lor! Moarte lor!” După cum vedeți, luase naștere un folclor M.A.I (Ioan Ioanid, Închisoarea noastră de toate zilele, Vol,1, Editura „Albatros”,1991, p. 117-118).
Un reportaj „liric” al peisajului geologic și uman de la minele din Maramureș se reia în multe din cărțile scriitorului: Aici numai piatră și noapte,/ Din viitoarele lor pergamente,/ amintirile caută-absente/ prin bandajele cerimilor coapte.// Năluca privirilor, gânganie,/ îmbibată de nevroz, așterne/ pe zidul cu fum și caverne/ o altă iarbă a fiarelor, stranie,// Cine plânge, nu știe ce plânge./ Unde-apunem, nimeni nu apune./ Împăienjenindu-se de sânge,/ pute hruba ca o mortăciune.// Vai, măi fraților, măi! Vai, măi fraților,/ până mâine paserile închipuirii/ au să ne ciugulească trupurile înalte ca mirii,/ care dorm fără nici o taină la cine știe ce răscruce-a uitaților (Parabolă); de asemenea: De pe fața ca o cocă/ de noroi cu saramură/ terciul pulberii de rocă/ mi se-amestecă în gură (Ora pulpelor de lemn).

La Canalul morții

La prima întemnițare, Caraion a fost și „oaspetele” Canalului morții, brevet stalinist ce viza neantizarea „constructivă” a elitelor, a oponenților regimului „democrat-popular”. Era, de fapt, un minerit de suprafață, unde politicii urmau, până la epuizare și dispariție, un proiect atât de grandios încât (mai târziu) a fost avortat, sub atenta priveghere a caraliilor: Inși pământii cu fețe de ghips/ ne-alungă pe câmp cu bolovani./ Pustietate… croncani/ ies cârtițele logodnelor de-apocalips.// Duc azi furca și târnăcopul./ Metri cubi… metri cubi…/ Primăvara râde cu plopul/ ciuruit de hulubi./ (…) Sângele zgârie. Dobrogea latră./ Pumnul s-a-nchis ca un clește./ Omul privește/ în sufletul lui ca o piatră (Omul cu lada). Aici îl va întâlni, pentru întâia, dar nu și ultima oară, numitul Nicu Păun, care, în memoriile mai târziu redactate, poate chiar după „defectatea” scriitorului și defăimarea sa în „Săptămâna” lui Eugen Barbu, îi va lipi un abțibild de traseist între extreme: l-am cunoscut pe Stelian Diaconescu, semnând ca poet Ion Caraion. Talentat, fără nici o discuție, dar cu un caracter ce lăsa de dorit. Buzoian de origine, a scris poezii pentru o extremă și pentru alta, fiind inconsecvent toată viața lui. Ar putea forma un subiect aparte, dar mă opresc aici (Nicu Păun, Op. cit, p. 167).
Mărturia deținutului Caraion se bizuie, între testatori, pe o „pasere speriată”: a trecut peste lagăre de muncă/ forțată, vermiculare,/ peste care se-aruncă/ alt imn? altă uitare? (pasăre speriată). Un întreg ciclu, „Regii din Pont”, din „Dragostea e pseudonimul morții” (1980), „se ocupă” de această bolgie: Spre mai jos de jos începe Pontul/ Euxin; meduzele și ciorba/ unui fel de terci de oameni stinși/ unui soi acum sublim de idioți./ Pute apa neagră, pute vorba,/ saramura, vremea, sângele, put toți./ Baltă grasă biruind cu ghiontul./ Bâlci pestriț de forma unui rât./ Nu rămâne locului nimic. Decât/ (către-apus și-apus de adevăr)/ nestatornic pururi orizontul./ Niște zeamă, niște cocă, niște păr./ Oxidează soarele. Fidelii/ unui soi acum sublim de idioți./ Timp de pleavă. Cer al oboselii./ Dai să scoți un vaiet. Nu-l mai scoți (Nestatornicia, orizontul).
Într-un interviu tupeist, Adrian Păunescu, care i se adresează cu „tovarășe”, ba chiar îl gratulează cu eticheta de „japonez fanatizat de obsesii”, autorul „Cântecelor negre” se parează, cu anumită iritare: Titlurile cărților mele sunt moduri de a gândi, a vedea lumea, comprimate până la metaforă.(…) „Cîrtița și aproapele” îmbracă în structura sa de simboluri și categorii filozofice o anumită condiție umană care nu este numai a mea, ci și a poporului meu, cu care se conjugă inconfundabil. (Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Editura „Cartea românească”, 1079, p.124-12).
Că scriitorul se simțea consubstanțial națiunii sale, ea însăși agresată, îl probează și romanul autobiografic al lui Teohar Mihadaș, aflat în lagărul de muncă Peninsula Poarta Albă. Împreună cu poetul Ion Caraion, am fost obligați să facem muncă voluntară, adică să sădim arpagic pe terenul de lângă barăci, în incinta coloniei.(…) Înaintam foarte încet, spunându-ne versuri din Blaga, Voiculescu, Barbu, Arghezi… De pe linia dealului din fața noastră, ca ieșind direct din pământ, curgeau spre colonie, la vorbitor, bărbați, femei și copii, în căruțe sau pe jos, acoperiți de pulberile verii și-ale stepei. Ieșeau necontenit, nu se mai terminau… Adevărată bejanie.
Tot recitând versuri, simt că vorbesc în pustiu, că am rămas singur. Răsucesc capul. Caraion rămăsese în urmă cu câțiva pași și, drept ca un lar, privea spectacolul acelui exod, cu ochii înlăcrimați. Mă duc la el:
-Ce-i cu tine, Ioane, îl întreb.
-Țara mea, măi Mihadaș, țara mea, îmi răspunde el, arătând cu mâna tremurândă spre zarea de unde apăreau necontenit valuri de oameni (Teohar Mihadaș, Pe muntele Elbal, Editura „Clusium”, 1990, p.199).
Cum se va fi „împăcat” Caraion cu dublul său regim (de fost suferitor și delator la securitate) rezultă, parțial, dintr-o „rețetă” comunicată lui Steinhardt și aflată la finalul acelui „Jurnal al fericirii”: Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion și mă lămurește. Ca să te poți răstigni și libera trebuie: mai întâi să te căiești, să-ți mărturisești vina în public, să te autodenunți și să recunoști: am greșit! am fost un porc!; abia atunci poate urma și treapta a treia, abia atunci dobândești dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce.
Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! și s-a zis, spui o anecdotă și ai trecut vămile.
Asupra reeditării „Jurnalului”, Nicolae Manolescu relevă niște „lapsusuri” ale editorului, ce ar putea scăpa, spre marea ei pagubă, istoriei literare: Un amănunt: prietenul care informase Securitatea de existența cărții, care a condus la confiscarea ei, cunoscut de George Ardeleanu, este Ion Caraion, nume de cod Artur. Ceea ce George Ardeleanu nu știa și nu știa nici N. Steinhardt, este că același Artur a participat la vizita inopinată a Securității în locuința lui N. Steinhardt, indicând cu exactitate sertarul unde se afla versiunea dintâi a „Jurnalului”. Din nefericire nu este singurul scriitor care a împins colaborarea cu Securitatea până la abjecție (Nicolae Manolescu, Jurnalul fericirii în ediție definitivă, în: „România literară”, an 47, nr. 22, 27 mai 2016, p. 9).
Proza pe care o mai poate face un „pacient” supraviețuitor al gulagului, Șalamov, este profund marcată de „dangaua”/ pecetea morală a acestui loc de puniție politică: Asemenea degerăturilor aceste modificări ale psihicului sunt ireversibile. Amintirea doare, cum doare o mână degerată la întâiul vânt rece. Nu există oameni întorși din detenție care să trăiască o singură zi fără să-și amintească de lagăr, de munca înjositoare și teribilă de acolo. Autorul povestirilor din Kolîma descrie lagărul ca pe o experiență negativă pentru om, din primul până în ultimul ceas. Omul nu trebuie să știe, nu trebuie nici măcar să audă de el. Nimeni nu va deveni nici mai bun, nici mai puternic după lagăr. O experiență negativă, o școală negativă de pervertire a tuturor: comandanți și deținuți, soldați și spectatori, trecători și cititori de literatură (Varlam Șalamov,Op. cit., p. 307).
Despre „Cârtița și aproapele” , Dan Laurențiu, cu unele precauții sesiza: Universul acestei cărți se proiectează în subterană, iar vocea care îl denunță se aude tot din subterană. Titlul se adecvează, așadar, poemelor, tonului lor de tristețe și plictiseală, rătăcirii prin universul întunecat al materialității vâscoase, prin noroaiele fără cer și speranță ale pământului plin de ploaie și cețurile toamnei, de apele reziduale ale orașului etc.(…) În „Cârtița și aproapele” ni se relevă o lume al cărei orizont pare că se sfârșește în ea însăși și recunoaștem în această ipostază una din coordonatele poeziei moderne, și anume aceea a excluderii oricărei forțe transcendentale din funcționarea lumii reale, pragmatice, uneori cu scopul de potențare a realului, alteori pentru a-l reduce la dimensiune derizorie. Poetul, dezmoștenit de sentimentul sacru al lumii, percepe rănile acesteia într-o viziune grotescă: „Răspândească-se pe uliți, ca din moarte postumă./ singurătatea cu oceane de firi și-obiceiuri / vin dușii de pe lume îmbrăcați în uleiuri,/ cu brațele păroase ca rănile lumi (Dan Laurențiu, Eseuri asupra stării de grație, Editura „Cartea românească”, 1976, p.70).
Regimul bifrontic al veritabilei poezii nu exclude zona pe care a investigat-o cu un anume masochism Caraion: De când există, poezia a avut demnitatea ei proprie: ea a fost și încă este la poeții adevărați, un nobil exercițiu, al spiritului – fie că vizează ospețele luminoase și mândre de sine ale vieții sufletești, fie că se coboară în infern pentru a ne transmite de acolo un cutremurător cântec al tenebrelor. Noblețea ei spirituală stă în biruința asupra materiei: materia extremă, propriu zisă, sau materialul brut al rezidurilor amorfe ale spiritului (Ștefan Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, Editura „Eminescu”, 1972, p. 183).
Ar putea veni să pledeze aici ca probe ale apărării niște texte ale incriminatului: Când ciuguliți din umerii ce ni i-a/ pierdut visarea-n mers – rărit mănunchi –/…noi lacrimile, vezi, și nebunia/ pe lângă-aceste lucruri în genunchi! (Lucruri în genunchi / Eseu); și nesmeritele:Tristețea mea e mai nemuritoare/ decât bucuriile voastre (Trib/ VIII) sau abulicele versuri: Mă întorceam de la propria mea înmormântare./ Fusesem pus să vorbesc despre mine./ Dar am uitat unde și am uitat cine/ ieșea din țintirim cu-n ospiciu-n spinare (Necunoscutul ferestrelor).
O seară de Crăciun, într-un lagăr din Kolâma; în jurul unei sobe ceva mai calde decât în alte nopți, deținuții fac, rând pe rând, un exercițiu de imaginație – ce ar face, sincer, cu prioritate, dacă ar ajunge acasă; -Cât despre mine, zise el, și vocea îi era măsurată și calmă, eu aș vrea să fiu un ciot. Un ciot de om, nu știu dacă mă înțelegeți, fără mâini, fără picioare. Atunci aș avea puterea să-i scuip drept în față pentru tot ce fac ei cu noi (Varlam Șalamov,Op. cit., p. 134).
Ion Caraion se îmbărbătează/ consolează ca și pușcăriașul din Kolâma cu o „revanșă” pe buza gropii, cu precauția că nu este sigur cum vor recepta urmașii mesajul lui final: Voi pleca din viață făr să sufăr/ c-am lăsat vreo bucurie-n urmă./ Cum deșerți un cufăr în alt cufăr/ dezgustat de drumul ce se curmă// (…) Poate-n ironia ceea nouă/ flegmele de azi pietrificate/ or să-mi pară-n cernerea de rouă/ cine știe – crini ori nestemate.// N-o să-arate stranie nici halta,/ nici zbanghiu luntrașul ce m-așteaptă./ Ca dintr-o odaie goală-n alta,/ voi intra în moarte câte-o treaptă (Prelungirea morții, Cârtița și aproapele). Revine, mai direct și apocaliptic, în volumul „Interogarea magilor” (1978): Nemulțumit de mine ca de-o râmă/ găsită-n buzunar și-n demâncare,/ mă răstignesc cu tocu-n trotuare/ și-ascult copacii care se dărâmă./ abisuri, neuimiri: n-aș mai avea alt gând,/ decât să pot să am atâta flegmă/ să-nec în valuri lumea – și să cânt (Decât).

Scriitor în lagărul țărilor comuniste

Era, în cele din urmă, o reacție față de un regim politic, ce avea propriul lui „mercurial”. În conferința „Intelectualitatea și puterea politică în România de azi”, citită, în 1982, la Facultatea de Istorie din Geneva, Caraion „informa”: Spre deosebire de ceea ce se spune, una din formulele total vide cu care comunismul narcotizează naivi, adică (…) sloganul „Omul cel mai prețios capital”, – adevărul este că în comunism omul nu contează nici cât un scuipat sau nici cât un gunoi (Ion Caraion, Tristețe și cărți, Editura Fundației Culturale Române, 1995, p. 200).
Eminescu era de părere că „În orice om o lume își face încercarea”; Caraion are conștiința perdantului, a ratării șansei extraordinare pe care, la start, putea să o aibă, dar ce, la întâlnirea cu istoria, a fost spulberată: Că noi toți nu mai suntem ce-am fost/ și toți am ucis în noi câte-o lume:/ și-obrajii aceștia care stau să se-afume/ și mâinile-acelea cu bâțâitul anost (Fii risipitor). Ar mai fi, pentru cel care și-a dorit cu ardoare să fie scriitor, maximum în ce-și putea putea dori, de unde o mărturie, ce, pentru viitorime, poate avea dignitatea unui testimoniu: Aduni o soartă, pulberea dezmierde/ ce-ai adunat, ce-a fost mai viu într-însa./ Dar poate-n nava goală-or să rămână/ jurnal de bord, epava, vidul, pânza (Vom asculta căzând în gol cuvinte). E, brusc, bântuit de păcatul trufiei, deși nu era credincios, și își derizionează și această prezumție: Viața râde ca o pațachină./ Civilizația se pișă pe eroi./ Vor scrie poate proștii ce-or să vină,/ la vreo beție, ode despre noi.
Ofițer în Wermacht, prin 1942, pe frontul din Kaucaz, Ernest Juner nota: Umiditatea e un element al vieții. Afluxul sevelor, în cazul plăcerii potențate: apa pe care ne-o lasă în gură vederea unor îmbucături gustoase, clocotul sângelui și secrețiile în jocul erotic. Ne situăm în sevă. Transpirația și lacrimile arată, de asemenea, că în zonele mai adânci ale sănătății, viața e activă. E rău de acela care nu mai poate asuda și plânge. Apoi umiditatea în plan spiritual, de pildă suculența, lichenismul și prospețimea pădurilor în poezie. Mai cu seamă fluiditatea, afluența de cuvinte și imagini în care plutesc particulele tari. (…) Boala poate fi asemuită cu o zeamă rea care zace în adâncurile apei noastre freatice (Ernst Junger, Grădini și drumuri. Însemnări caucaziene, Editura „Polirom”, 2002, p. 91; 122).
Universul acvatic al lui Caraion se „rinocerizează” prin natura firii sau/ și odată cu oamenii: Atâtea ape dulci fac mările sărate (Copacul care dă vinovăție – volumul „Interogarea magilor”). A ființa, în aceste septice condiții, înseamnă a nu mai fi cu adevărat, rosturile lucrurilor și curgerea lumii și-au smintit sensul, înțelepciunea nu-și mai poate apăra valorile tradiționale: bucură-te nebunie, Hamlet e cu noi/ șerpii au murit pe comori/ apele curg înapoi (Manualul de flăcări). Umorile negre ale poetului (Heleștaie negre mă încarcă/ de trecut. Sub cerul fără glorii,/ numai tu, durere, umbră-a florii,/ ne rămâi statornică și pură – Obsesie) conduc spre senzația unui înec perpetuu („Sfârșitul continuu” se numea o exegeză simpatetică a lui Caraion despre Bacovia): Înot și tot mai slabă mi-e vlaga și-o să-nchei/ cu-notul și cu mine, prin glod, prin vâsc, prin clei (Filosofie întoarsă); și încă: Nopțile m-aud strigat brusc/ de înecatul către care înot (Singurătate săracă).
Comentând volumul „Duelul cu crini ” și „Munții de os”, Monica Lovinescu remarca, la „Europa liberă”: o vocație se răzbună, își recunoaște sensurile, febril și obosit în același timp, fiindcă de-a lungul anilor de închisoare lui I.C. i s-a răpit nu numai libertatea, ci și ceea ce ar fi putut să devină el dispunând de această libertate. Totuși, în ciuda gustului de cenușă și zădărnicie din poezia sa de maturitate, scriitorul nu s-a resemnat: după groaznica întâlnire cu istoria subterană, în poezia lui Ion Caraion s-a făcut târziu. Lupta pe care poetul o duce pentru a recupera ceea ce nu mai poate fi recuperat e însoțită în chiar clipa gestului de sentimentul deșertăciunii ei. (…) În acest univers de blestemate ireversibilități, doar atât se repetă: conștiința pierderii. (…) Poetul real s-a născut la Ion Caraion din înfrângerea omului, din neresemnarea lui (Monica Lovinescu, Seismograme, Unde scurte, Vol.2. Editura „Humanitas”, 1993, p. 62-63).
Ca un întăritor de recul se așază în umărul acestor edecari ai durerii, din albia Canalului Morții, și mărturia lui Teohar Mihadaș. Un deținut avea voie să facă și să obțină orice: să muncească pe brânci, să stea flămând întruna, să-ndure năprasna continuă a frigului, să stea la carceră, să fie înjurat, să fie bătut, să fie tras de limbă și dat pe mâna ideologului, să fie împușcat, și nu oricum, dar nu avea în nici un caz dreptul să se simtă om; această criminală abatere de la programul partidului era savant și drastic pedepsită (Teohar Mihadaș, Op. cit., p.161).
De unde, poate, și cedarea în fața torturii numită „picătura chinezească”, ce i se administra și după ieșirea din pușcărie: Mă doare capul./ Unii pot, alții nu pot să-ndure,/ Un râu mic, mic, mic/ robinetul. Obișnuința vine cu-ncetul,/ moartea în plic (Mai nimic).
Apele viciate, dejecțiile se reinstaurează, încă din primul volum „socialist” („Eseu”, 1966), cel de după recuperarea din tenebre, apărut, după aproape douăzeci de ani de la editarea „Cîntecelor negre”: Scuipătoare și/ omidă,/ am cunoscut burgul./ O tăcere lichidă tonifica amurgul (Satul de la marginea bucuriei); este un univers băltit, băhnit, purtând tarele unei insalubrități dobândite, perpetuate: zorii răsăreau din putini (Trib XII), din care sacrul a fost alungat: Ziua-i ca un preot scuipat (Abducții). La acest grad de pestilențialitate, consolarea, exorcizarea răului sunt zadarnice, nimic, nici o ablațiune nu mai are virtuți purificatoare: Vezi, ce importă dacă am plâns sau dacă/ ne-am culcat prin gropi și prin gunoi?/ Viața noastră tot așa rămâne:/ un lighean cu gulerul de zoi (Fertilități). Față cu niște poeme din exil ale lui Caraion, Ion Negoițescu nota: Încercarea mea mai veche de a orândui imaginile poeziei lui Caraion în perioada maturității în metafore inconfortabile, metafore mutilate, metafore sordide, relevă imanenta lor tendință spre ordine, pe când ticăloșia existenței, ce le întemeiază din punct de vedere moral, este chiar haosul în care ele se dezvoltă și pe care îl reprezintă: un haos bogat și impetuos, invitând sensibilitatea estetică să-l înfrunte (Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, Editura „Dacia”, 1994, p. 76).
În două dintre antologiile poetului, „Necunoscutul ferestrelor” (1969), mai masivă și „istoristă”, și „Selene și Pan” (1971), Dan Cristea remarcă faptul că, în cea de a doua culegere, punerea accentelor pe versurile cu miez alegoric dau o explicație mai alegorică volumului: sublinierea conștientă a unui poet politic, interesat de chipul moral al veacului. E mai ușor acum să observăm că și prin mai vechile strofe (…) irumpe aceeași febră polemică, același sânge circulă, întunecat de sarcasme, de vedenii, coșmaruri și întâmplări grotești. Temperamental, poetul este, simbolic vorbind, un chinuit, un sceptic, un invadat de gânduri mizantropice uneori, pe care le proiectează într-o lume desacralizată, tânjitoare zadarnic după descinderea pierdută, în mijlocul ei, a miracolelor. E o lume condusă de „gimnastica adaptării la mediu”, suferind nu atât de pe urma dispariției misterelor, cât din propria ei înjosire. (…) Ion Caraion se încarcă de presentimentele sale. Exilul, singurătatea, durerea, scârba sunt evocate, par ale propriului chip. (…) Sarcasm ce, în realitate, precede poezia, fiindcă Ion Caraion lasă senzația că nu privește spre ea ca spre un tărâm de purificare, ci ca la un teren de luptă. Privire ce poate să însemne și că poetul nu mai așteaptă nimic de la poezie (Dan Cristea, Un an de poezie (februarie 1971 – februarie 1972), Editura „Cartea românească”, 1974).
Câmp de luptă cu cine? (în ultimul volum de versuri apărut în țară, „Dragostea e pseudonimul morții” (1980), există un ciclu – „Cântece în poziție de tragere”. Să credem că, precum soldatul japonez uitat în tranșee, menține un front pe care se încheiaseră, oricât de rușinoase, toate păcile? Cât despre divorțul lui Caraion de poezie, nu cred că putem conta pe o astfel de variantă, aceasta rămânea mesajul din sticlă, S.O.S.-ul, ultima sa rațiune de a-și supraviețui: Și vom pluti pe-oceane – puncte, linii/ din texte ce-au rămas necunoscute,/ c-o liniște mai albă decât crinii/ cu-n rictus mai sever decât o cute (Polen căzut pe nici o ferire). Cu securitatea în cârcă, cu compromisuri (doar de sistem și cei către care sifonau știute – după plecare, revista „Săptămâna” se va lăfăi în documentele securității), îndrăznea să fie, cu toate acestea, incomod, făcea mai mult decât o „rezistență prin cultură”, o ofensivă a memoriei (ce se cerea eludată).
Într-un volum de eseuri, Caraion, care nu avea motive foarte întemeiate, la experiențele sale, să fie dat de modestie afară din casă, se „deconspiră”: Cel mai semnificativ poet politic de astăzi? Acela sunt eu. Însă când lucrul acesta se va înțelege deplin, atunci despre mine o să se spună: a fost… Ca despre Dimitrie Stelaru, care nu mai este. (…)
Ori de câte ori un poet a surpat o societate fără orizont sau o rezervație, el a întărit în proiecție viitorică și societatea și istoria. (…)
Am văzut vagonete împinse pe dedesubtul munților (…) corpuri goale pe care curgea în mină apă acidulată împreunându-se cu transpirația lor într-o sare întreruptă de bube și exeme. Era greu, era foarte greu. De cele mai multe ori de nedescris (Ion Caraion, Enigmatica noblețe, Editura „Eminescu”, 1974, p. 19; 24).
În 1976, Ion Negoițescu scria: Ion Caraion impune prin prematura-i stabilitate a sensibilității, nedezmințită mai târziu, ci doar sporită de lirismul său definitiv. Poezie a mizeriei sociale și a mizeriei umane produsă de hidoasa conflagrație, cu toate consecințele în spațiul și timpul văzute și nevăzute. O sinteză personală între Bacovia și Arghezi, cu mai profunde accente decât realismul ideatic al candidului lucid care era combatantul Camil Petrescu.

Recuperări?

Cezar Boghici, Gabriela Dinu și Florin Șindrilaru sunt, destul de probabil, prin 2015, ultimii care fac vorbire de Caraion, este comentariul poemului „Omul profilat pe cer”, din volumul omonim (1945); contribuția aparține profesoarei Gabriela Dinu, care, alături de 14 colegi, sub coordonarea celor trei pomeniți, au „cotizat” la tipografica alcătuire (Poezia românească. Antologie de texte, ediția a 2-a, revăzută, Pitești, Editura „Paralela 45”, 2015, p.322). Bibliografia este cu totul incompletă, dacă se oprește la volumul de versuri „Apa de apoi” (1991); au mai urmat: „The error of being/ Greșeala de a fi”, traduceri de Marguerite Dorian, Editura Fundației Culturale Române, 1994; „Postume”, Editura „Adevărul” S.A., 1995; „Dragostea e pseudonimul morții”, Chișinău, Editura „Litera”, 1997; „Exil interior”. Poeme din exil”, Editura „Libra”, 1997; „Antichitatea durerii”, Editura „Vinea”, 2005. În afară de „evaluarea” lui Negoițescu, singura citată la „Aprecieri critice”, doamna mai citează un critic, foarte dezamăgit de inferecventalitatea, dobândită, în postumitate, de scriitor. Decupăm, ce ni se livrează, fără sursă, din Nicolae Manolescu: O analiză temeinică a poeziei lui ar trebui să ne arate cum reușește poetul să creeze impresia că își transcrie aproape automatic, fără nici o sintaxă lirică, întunecatele lui viziuni, coșmarele, torturantele mișcări ale unui suflet ultragiat, și, în același timp, să recurgă la o expresivitate în care să se regăsească, sedimentele, resturile unei atât de intense și de profunde ale culturii poetice.
Recent, în „România literară” (nr. 45?, 2017, p. 3), a apărut o fotografie de grup lăsată de Ion Cucu: Mihail Carama, Ion Caraion și I.D. Sârbu, în 1981. În 1979 apăruse antologia celui prim pomenit, „Împărăția de seară” (Editura „Cartea românească”, 232 p.), care avea în deschidere textul „La curțile pregătirii pentru ardere” de Caraion (p. 5-21), unde se pomenește de „Traumatizarea instituind un regim special conștiinței și lucidității, ce au să descifreze în propria lor lezare o apologie a recluziunii și dezordinei (…)”. I.D. Sârbu, de-a stânga lui Caraion, care (epistolar) încerca „Traversarea cortinei” către Occident, fost deținut politic, ce nu a mai prins nici „revoluția în direct”. Caraion are ochii plecați. De jena anticipată a alegerii exilului?; de rușinea notelor informative ce i s-au imputat (și încă nu e gata) o postumitate de treizeci de ani? Nu știm, vorba crainicilor T.V. ce comentează accidente rutiere, dar ne exprimăm nădejdea că poliția (politică) va afla „cu exactitate”.
De curând, a apărut antologia „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului” (ediție alcătuită de Claudiu Komartin, Chișinău, Editura „Cartier”, 2018, 256 p.), în care lui Ion Caraion i se rezervă un spațiu tipografic (p. 151-165), în care încap textele: „Coșmar”, „Clișeu”, „Cartierul din fotografie”, „Caseta cu inimi de fosfor” și „Cântec din timpul ocupației” (selectate din „Panopticum” și „Cântece negre”). „Proiectul recuperator” al lui Komartin s-a declanșat, conform propriului „argument”, prin 2007, având ca resort „o datorie pentru cei de azi, nepoții sau chiar strănepoții copiilor teribili din anii *40 ai secolului trecut”. Ar fi de observat că jumătate din „cartea de vizită” a lui Caraion este dedicată posturii sale de delator, de „turnător” la Securitate (Eugen Barbu i-ar da, categoric, o șampanie la „Capșa” sau „Intercontinental”, de la care masă n-ar lipsi nici Mihai Pelin, citat, ca sursă sigură de K.).
Plutonul selectat îi conține, cu variabile distribuții de spațiu tipografic, pe: Dimitrie Stelaru, Constantin Tonegaru, Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, C. T. Lituon, Mircea Popovici, Ion Caraion, Ben. Corlaciu, Alexandru Lungu, Mihnea Gheorghiu, Ion Cutova, Margareta Dorian, Victor Torynopol, George Dan, Iordan Chimet, Radu Teculescu, Ovidiu Râureanu, Elena Diaconu (aici, cu o notă de acerbă arheologie istorico-literară) și Marcel Gafton. Putem spune: multum in parva? Nu prea. Singurul care a participat cumva la campania 1941-1945 ar putea fi „tânărul matroz” George Dan. Restul: așa-numita „parte sedentară”. Desigur, nici Caraion n-a văzut frontul, dar a putut empatiza cu atmosfera tranșeelor mult peste media „mărturisitorilor” din antologie (și, mai ales, în texte care n-au fost depistate ca reprezentative).
Ploile istorice, înregistrate în „monitorul oficial” al istoriei militare, se infiltrează în paginile poetului încă de la volumul de debut, sub identitatea ploilor de front: Huruie mereu. Canoniera spintecă aerul. Înserează/ cu ploaia rece cursă din cască până-n sân./ Deasupra noastră norii țin cerul, ca pe o pălărie, să nu cază,/ prin văile unde ugerul lui de piele zbârcită sta-n lapte de fân (Clișeu). Din panoplia acelorași averse militare se desprinde și această pagină de jurnal imaginar: Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi/ cu unghiile cu ghearele, cu dinții cât o seceră./ Șrapnelele ne-njură, curg apele dense cu oloi/ extras din greabănul cu vinețeală caldă. Ne degeră (Coșmar). În aceeași plachetă (care, inițial, urma să se numească „Circ domestic”- exact cum a nimerit să-și boteze Claudiu Komartin un volum de versuri din 2005 apărut la „Cartea românească”), frisoane date de proximitatea dispariției, de necunoscutul agresiv, dublată de o bulimie de stres: Ne colcăie alcoolul imensități-n vine/ ca-n negre cazemate o foame animală (Jurnal de grupă); altunde: La dansul grotesc al orbitelor/ vom vedea atunci fabricile de cărămidă umană/ pompându-și alcoolul în bureții lor anonimi/ peste inimi cât o capcană.? (…) Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri/ din alifia țărânelor, din vegetații de fier –/ că noi noi pentru tine ducem războiul acesta/ mare cât o felie de cer (Panopticum). Evocării rețelelor de sârmă ghimpată i se adaugă, ricanator sau nu, memoria unei piese medalistice, instituită în 1942, pentru combatanții de pe frontul de est: „Cruciada Împotriva Comunismului”.
În „Cântece negre” se aflau, pentru cunoscători – memorie livrescă, documentară? –, alte ploi de campanie: Din marea zestre de metal, pe-armură/ curgea leșie;/ bidoanele-ncărcate cu-alifie// celestă parcă, se căscau la gură/ și-n jur ploua vegetativ, – ploi lente/ cu bube de pământ și pansamente (Tranșee). În ritm folcloric, se evoca și calvarul leților de rând: De trei luni de plumb și-oleacă/ bem din cer ori din băltoacă/ apa putredă pe dungă -/ de-a rămas inima ciungă. (…) Mi-aruncai ochii pe câmp:/ câmpul negru, ochiul strâmb,/ ploaia rece, masa-n frig/ stele nu-s, luna-i covrig (Recviem).
În volumul „Eseu” (1966), reintrat în viața civilă, după două runde de încarcerare – în ultima, păscut de primejdia unei condamnări la moarte – Caraion introduce ciclul „Erau anotimpuri ciudate (1939-1944)”, o prelungire a dezastrelor, un recviem: Ploaia care se îndeletnicește cu creșterea melcilor și-a mohorului/ ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări. S-a oprit./ E-o lumină veștedă, bolnavă/ cu ceva de bandaj ca apa din tranșee.// (…) Iar somnul pregetă lângă nevestele-adânci/ rezemate de porți./ La vetrele și-n gândul lor,/ luna coace cucuruz pentru morți (Vechime). Evocarea dușilor din lume stă sub semnul lui Heraclit, al apei, al jilavului: Pasărea nopții nu știe:/ apa mea a murit. Apa vie (Medalionul lichenilor).
Înhumarea unui luptător, fără onoruri militare, pâlpâie de o infinită delicatețe, asistată de o ninsoare hieratică, consacratoare: La iruga verde din pădure/ pentru adormitu-n zale, c-o siringă,/ noi, de braț, l-am dus să-l ningă-n/ văi cu sirincși – solitudini pure.// Mai ții minte? Strâmt ca-ntr-o carlingă,/ apa-i ciuruia peste femure./ Luna-n iarbă – vânătă secure -/ începuse vinul să-și prelingă; nervii celor de față la minima ceremonie se comportă precum cilii unor vietăți marine sudice într-un univers boreal, mai adecvat cumva pentru rigor mortis: Bâțâiau prin ochi niște-amintiri,/ inimile-și părăseau vecinii/ și prin nervii liniștii subțiri// ca O Groenlandă de actinii,/ umbra lui (oceanică văpaie)/ se-ntindea din munți până-n odaie (Umbra eroului). Oximoronul face și mai pregnantă senzația de realitate și vis, de somn și moarte, cumva rimbaldiană, a sonetului.
Un mare poem, antologic, „Lazării morții” pare a fi conceput ca scenariu al unui film oniric, având ca personaje pe cei aflați în carlingele lor de pământ care se catapultează în memoria celor vii, defenestrații din „fereastra de lut” bântuind pe acei care i-au pierdut. Catalizatoare ale acestei viziuni sunt, iarăși, ploile: Ploile mulg orașul/ din toate părțile;/ bărbații plecați la războaie/ și-au strâns inima, și-au dus cărțile. Efectul afrodisiac al ploilor generează frustări și halucinații: Unii au fost. Unii nu mai sunt./ Caută ochiul în humus și vânt./ Coclite de ploi, fără leat,/ Femeile lumii-au țipat.// Mint cugetele toate. Sufletu-i strâng – nu-l aud./ S-au întors iubitele vechi la-nceput./ Oriunde/ e om, omul se-ascunde. Imagini de front și rele prevestiri se prevestesc cu visul și spectre amnezice: Amurgul ploua-n mantăi,/ învinețește prundul de broaște./ Lazării noștri, dacă ne-ar intra în odăi,/ acuma – Lazării noștri nu ne-ar cunoaște. Totuși, dintr-un tablou escatologic (Țurloaie la nord, țurloaie la sud) morții fac efortul (zadarnic) de a evada: Bărbații de-acolo, bărbații/ au ieșit pe fereastra de lut;/ șesul i-a dus, vântul a suflat/ și nu i-a mângâiat, i-a bătut.// În turla cu priveghiuri albastre,/ unde ne mor femeile/ pure, ca și ideile,/ ardeau lumânările noastre…// Iatacul se-nchide. E șapte./ Ploile cad cu miros de mosc./ Singuri Lazării morții ne cheamă, da-n noapte – se uită la noi și nu ne cunosc. O subversivitate manifestă.
Criticul Daniel Dumitriu, precaut să nu atingă zone „cu probleme”, justifica absența autorului „Cântecelor negre” din volumul „Ares și Eros” (Editura „Junimea”, 1978) astfel: „am grupat poeți al căror temperament s-a conjugat cu un anume determinism istoric, văzut cu precădere din unghiul socialului și politicului. Insurgența în sine, nesubordonată determinismului respectiv, nu m-a interesat, pentru această carte, se înțelege. Un exemplu? Ion Caraion, poet foarte important, de altfel.” Insurgentul congenital, fostul deținut politic se obișnuise cu fel de fel de abuzuri, ba chiar (cu un aer masochist) îndemna: urcați-vă pe mine/ sunt lucrul în sine; își pierduse individualitatea din „unghiul socialului”.
Că, în pofida ursuzeniei și bizareriei sale comportamentale, a sucelilor induse de lungul stagiu carceral, în lumea scriitoricească, avea o cotă de stimă considerabilă o probează faptul că, în iulie 1981, la ultimele alegeri adevărate ale U.S.R., din cei 44 de candidați, la președinție, după G. Macovescu și Doinaș (375, respectiv 361 de voturi), al șaisprezecelea în top, cu 287 de opțiuni era I.C., după el aliniindu-se nume din cele mai prestigioase: Jebeleanu, Manolescu, M. Dinescu, Geo Dumitrescu, Al. Paleologu, Gellu Naum, Dimov, L. Raicu, V. Cristea etc. Până la ultimul propozabil, Marius Robescu (159 opțiuni).
În 1980, când a apărut „Cel mai iubit dintre pământeni”, unde, se știa, pe ici pe colo, că e vorba și de pușcăriașii politici de la mine, vigilența organelor, după mărturia lui Mircea Zaciu, rămăsese mărită: „la Baia Sprie au venit în mica librărie doar două exemplare din Marin Preda, Cel mai iubit… și le-au cumpărat ei unul, directorul N. pe celălalt. După câteva zile, amândoi au primit o citație la miliția locală. Moldovan era la Baia Mare și n-a aflat de citație. Între timp, l-a avertizat colegul lui M. fusese somat să restituie romanul lui Preda. Mințind că nu-l mai are, că-l împrumutase cuiva la Cluj, a fost interogat apoi de „organe” dacă a citit romanul și la răspunsul lui afirmativ, l-au „sfătuit” să nu-l mai comenteze cu nimeni și, cât se poate de repede, să restituie cartea. S-o depună (Mircea Zaciu, Jurnal, Vol.1, Editura „Dacia”, 1993, p. 306; 107). Exista prezumția că personajul Petrini conține o doză considerabilă de confesiuni ale lui Caraion, ce se „știa” cu Preda din redacțiile gazetelor din timpul războiului.
Nicolae Breban avertiza, în 2012, asupra implicării în politica „efectivă” a unor scriitori care a indus „forme acute și partizane, spărgându-ne unitatea, confuzionând grav conceptele și ideile cu care și atacând nu puține mari valori, vii sau moarte. (…) Începând cu , poet de marcă, închis nai bine de un deceniu în cele mai dure pușcării comuniste. Iar lista se termină în zilele acestea cu Adrian Marino, fost pușcăriaș politic și unul dintre puținii creatori de sistem de clară anvergură ai culturii noastre dintotdeauna, publicat pe mai multe continente, care i-a iritat pe unii inși la organul și de care vorbim (G.D.D. și C.N.S.A.S., n.m) și care l-au pe dată, expunându-l batjocurii și oprobiului mulțimii, fără să ezite. Neștiind sau uitând că odată cu Caraion, Marino, dar și cu Buzura sau Doinaș și alții, sunt târâte în noroi demnitatea și prestigiul elitei, iar odată răul făcut – un rău care atinge întreaga stabilitate și orgoliu al națiunii – nimeni nu-l va mai putea repara” (Nicolae Breban, Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii românești, Editura „Muzeul Literaturii Române”, 2012, p. 377-378).
Când aproape nu mai credeam că scriitorului Ion Caraion (m. 1986, Lausanne) i se mai poate ridica „biletul de lup” – o bună bucată de istorie, exmatricularea din toate școlile țării – conform proliferării unei „politici corecte”, centenarul statului unitar național produce, în termeni ecleziastici, o minune: „O listă canonică cu 100 de poeți români în 100 de ani” („România literară”, nr. 16, aprilie 2019, p. 14-15), în care 35 de critici, istorici literari și poeți își exprimă opiniile/ crezurile pe liricii unui veac destul de zbuciumat și, peste optimismul lui Brucan, tâmpit de tranzitoriu.
Între aceștia, trei buzoieni; Vasile Voiculescu (astfel grafiat), Ion Caraion și Ion Gheorghe; primii doi deținuți politici, sub regimul „democrației populare”, cel de al treilea comunist convins, plagiator al lui Lao Tse (după Dorin Tudoran) și atașat cultural în China, apud 1989 (debut, în 1957, cu singurul- deocamdată – roman în versuri din istoria noastră literară „Pâine și sare”; armata sovietică de ocupație a fost retrasă de Hrușciov în 1958). Oarecare echilibru, în ideea lui Caragiale „nici prea prea, nici foarte foarte”? Să fie.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share