Spații culturale nr. 66 (12)

Valentina BECART

Nimic nu-i imposibil, când spiritu-i boem…

Volumul de poeme „Buze-n templul dimineții” apare la editura Princeps Multimedia, Iași, în anul 2018 și poartă semnătura poetului Sebastian Golomoz. Se bucură de o postfață semnată de distinsul poet Daniel Corbu. Câteva date: Sebastian Golomoz este licențiat în drept, cu un master în drept și Administrație Publică Europeană, la Universitatea Danubius din Galați. A studiat și la Facultatea de litere din cadrul Universității Jean Monnet, Saint-Etienne, Franța. Este redactor la ziarul Realitatea. Volume publicate: Un romantic incurabil, Ed. Zigotto, Galați, 2012; Scrisoare către Alex(t)andra/ Lettre pour Alex(t)andra, ed. Armonii Culturale, Adjud, 2014; Sub zodia visării, ed. InfoRapArt, Galați, 2016; Codul iubirii/ The code of Love, haiku, ed. Pompidu, Galați, 2016. Este prezent în peste 17 antologii colective. A avut și are colaborări cu diverse reviste literare: Cronica, Iași; Vatra-veche, Târgu-Mureș; Basarabia literară, Republica Moldova; Tecuciul literar-artistic, Tecuci etc.
Tema fundamentală a acestui volum este iubirea sub toate aspectele ei: oscilând între „angelic și demonic, între divin și infernal”. Sebastian Golomoz, aflat la „vârsta promisiunilor”, își deschide sufletul în fața cititorilor, ca o floare într-o dimineață senină. Lirismul său, de o mare delicatețe, poartă, deseori, amprenta legănărilor nostalgice ale valurilor. Rătăcind prin grădinile imaginarului – de mână cu iubirea visată, „niciun vis nu e prea înalt/ nicio iubire nu e imposibilă/ pentru cel care iubește fără măsură” – încearcă să antreneze în structura versului întreaga-i trăire pură, sensibilitate.
Metafore relevante, care conferă versului profunzime și alunecare fină spre estetismul poetic, se regăsesc în fiecare poem. De exemplu: „dezmierdând cuvinte de porțelan”; „două cupe de mojito ochii ei”; „în complicitatea difuză a luminii”; „fluturii pleoapelor mele”; „în poeme cu metehne feminine”; „ într-o lumină brâncușiană”; „ tristețe îmbălsămată” etc.
Cuvintele sunt cele care ne ajută să comunicăm. „Există două limite ale cuvântului ca semn, din care derivă un dublu eșec al invocației. O limită e în afara noastră; chemi, dar de „dincolo” nimeni nu răspunde. O altă limită e în noi; nu poți exprima pe de-a-ntregul ce e în tine. „Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuținate, făcute trup, ale vieții lui lăuntrice.”( N. Balotă – Arte poetice ale sec. XX). Poetul Sebastian Golomoz ne face părtași la zbuciumul său poetic, lirismul izvorând din apele limpezi ale simbolurilor. Extrag din volum câteva expresii care mi-au reținut atenția, expresii care conferă consistență și rafinament versurilor, cuprinzând în țesătura lor nuanțe variate ale semnificațiilor: „pășea sfioasă printre silabe/ dezmierdând cuvinte de porțelan”; „iubito, cuvintele ți se nasc pe ochi/ înainte ca gura ta să le ucidă”; „retina ochilor e sătulă/ de sincerități selective”; „moartea e singura femeie/ imposibil de cucerit”; „lumina pâlpâie în sufletele noastre/ precum ochii leoaicei în paradis”; „visul se înălța vesel ca un lampion”; „ochii rămânându-i două geamantane/ golite de vise”; „ca o notă de subsol/ la picioarele tale”; „până când amintirea ochilor tăi/ se va stinge-ntr-un poem” etc. Pentru ca energiile poetice să străbată întreaga poezie, e preferabil a se căuta verbul cel mai potrivit, expresia cea mai adecvată astfel ca rostogolirea în albia efervescenței lirice să se facă cu ușurință.
Volumul „Buze-n templul dimineții”, volum în care descoperim un „suflet vinovat de frumusețe”, cuprinde atât poeme în vers alb, cât și poeme clasice, cu ritm și rimă. La final, ca bonus, pot fi găsite câteva haiku-uri. Uneori, textile lirice tind spre o filosofare existențialistă, poetul fiind un „cerebral” care dorește să afle adevăruri, să înțeleagă sensul lumii, al iubirii, acest „ludic poem”.
Nu știu de ce, sau poate știu… voi „începe” cu sfârșitul, cu declinul iubirii. Orice lucru are un început și un sfârșit, din păcate. „În fața colii albe/ gândurile îmi sunt mânate/ de pretenții ambițioase/ ce refuză să accepte că/ visurile noastre nu s-au potrivit”…
Iubirea este cea care dă vieții un sens, ne umple sufletul cu izvoare de lumină, ne urcă, ne coboară, ne bucură și ne întristează, în același timp. Există un timp pentru iubire. Aripile se deschid, sufletul își etalează cea mai frumoasă stare. De undeva, de la orizont, apare ea: la început seducătoare, încărcată de taine. O cuprinzi cu privirea, o sorbi cu toată ființa. Apoi, discret, începe jocul, începe tangajul inimii. Când alunecând pe ape line, pline de soare, când pe ape învolburate, pline de spaime. Și-n tot acest timp, o urmărești, o cauți, o aștepți, o dorești… După cum spuneam: există un început pentru toate, dar, din păcate, există și un sfârșit. Să vedem cum s-a întâmplat mirajul? Unde își aștepta poetul iubirea? Se pare că „într-o cafenea”, mai spre fereastră, pentru a o întâmpina cu privirea, pentru a-i zări chipul „de-o frumusețe cuminte”. Atunci când pe „geamul aburit” a desenat o „inimă sinceră”… a înțeles că e timpul să-și mărturisească iubirea.
Doar atunci când „buzele ni se ating/ cu o energie primăvăratică”… abia atunci simți inima cum îți tresaltă și viața se strecoară în fiecare fibră, precum seva în trunchiuri.
Era pregătit poetul pentru iubire? Pentru „vibranta ei sensibilitate?” Iată ce ne mărturisește: „Ce început sublim,/ sărutul pe frunte!/ Când iubirea te surprinde/ nepregătit pentru fericire”…
Abandonându-se acestui sentiment – ca o lavă incandescentă – va afla că flăcările pot încânta, dar pot provoca și durere. Iată câteva expresii care scot în lumină frumusețea și vibrația sufletului, având alături „complicitatea difuză a luminii”: „ce frumos ne stă îmbrățișați/ în bucle noi onirice”; „trupurile incendiate de săruturi efuzive”; „și acum cămașa mea poartă amprenta/ visului tău de femeie îndrăgostită”; „iubito, dragostea a intrat peste noi/ fără să bată la ușă.”
Cu toate că erau „stăpânii” clipelor pline de magie, de iubire, pe nevăzute, neștiute „între noi se perindau umbre melancolice”… ne spune poetul. Oare cât a durat până a apărut acel „covor hibernal” pe care iubirea nu mai îndrăznea să pășească? Și, iată cum…, într-o zi, cu „vântul a plecat cuvântul/ iubire”. Cu toate acestea, poetul pare convins că „noi suntem inseparabili/ la fel ca poezia și muzica.
Încet, dar sigur, în suflet se cuibărește îndoiala, incertitudinea: „azi plouă pe interior/ plouă cu așteptări/ plouă cu neîmpliniri”… Sub masca cuvintelor se poate desluși un conflict lăuntric, o sfâșiere. Să fi fost iubirea doar un foc de paie? „Cu fruntea sprijinită de amintire”… poetul își ascunde o lacrimă. Chiar dacă a fost înșelat în iubire, dacă sufletul s-a frânt… „tot nu i-am putut/ trânti ușa în nas iubirii”. Momentele de singurătate l-au curtat adesea. Avea nevoie de ele pentru a se regăsi, vindeca. Și pentru acest lucru și-a luat ca aliat tăcerea. „tăcerea se învață/ n-am nevoie de cuvinte/ acum ascult muzica ploii”.
În poemul „Ea nu-și dă seama” descoperim tristețea ce-i bântuie sufletul, dezamăgirea de a nu fi înțeles…; „ea este un înger de lumină? În ochii mei ce/ nu mai știau să verse/ lacrimi de fericire”…. „eu fumez vise cu noi/ purtându-mi tristețea elegantă/ în poeme cu metehne feminine/ și visul meu de a fi împreună/ pare un trandafir/ ofilit prea devreme”.
Cu toate că a fost rănit… el așază iubita într-o lumină pură, lumină izvorâtă din sufletu-i delicat, frumos și sensibil.
Există momente când poetul savurează „nehotărârea” iubitei: „ochii tăi mă strigă/ ca din gură de șarpe/ să rămân lângă tine/ și mie îmi place/ să mă învârt/ în cercul nehotărârii tale”.
Te întrebi, de multe ori: dragostea poate răni? E puțin spus! Uneori, durerea te devoră, simți cum altarul iubirii e cuprins de flăcări, și rămâi neputincios în fața acestei priveliști zdrobitoare.; „când două răni se întâlnesc/ durerea intră în moarte clinică / și din sărutul/ a două puncte/ iese învingătoare/ linia inimii.”(Știu că mă iubești). Ce poate fi o linie? Un suflet redus la tăcere. Sau poate un strigăt ce nu răzbate de sub clipele prăbușite asurzitor.
Remarcabil este poemul ” Să iubești femeia”: „Să iubești femeia/ care vorbește cu ochii/ și a cărei mângâiere/ devoalează taina cuvintelor./ Să iubești femeia/ care a trăit viață de hârtie/ și doar dintr-un zâmbet/ îți poate oferi/ o provocare inteligentă. Deci, dragostea poate fi „oarbă”, dar pentru poetul Sebastian Golomoz trebuie să fie și ”inteligentă”, să aibă substanță trainică și nobilă.
De multe ori, în nopțile lungi de nesomn, „înfruntând demonul nopții”… poetul simte cum este copleșit de singurătate, de deznădejde. Redau câteva exemple relevante: „singurătatea amară”; „într-o oră incertă”, „e frig în camera de foc”; „liniștea mea e hărțuită de tăcerea ta”; „și singurătatea poate fi/ o femeie frumoasă/ într-o simfonie nocturnă”; „nelipsindu-mi/ curajul singurătății/ nu mi-e străină/ psihologia așteptării.” ( Autoscopie).
Până la urmă, visul este cel care te hrănește, îți dă aripi. Crede poetul în vis? În „Iubirea ca un vis” avem următoarea mărturisire: „în orășelul mort/ tocmai se năștea o iubire cuminte / visurile mele au fost/ sărutate de ochii ei.”
Citind versurile lui Sebastian Golomoz, nu pot să nu mă gândesc la expresia lui Blaise Pascal: „inima își are propriile rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”. După o experiență nefastă, poetul nu renunță. Își dorește o iubire intelectualizată, o iubire unde sufletul și intelectul să se întrepătrundă, să creeze o osmoză, o armonie: „verticalitatea inimii mă îndeamnă/ să nu înșel frumusețea intelectuală/ Co o iubită de ocazie/ La lumina întâmplării/ Ci să aștept răbdător/ pe femeia care, îmi va oferi liniștea perfectă.”( Într-o primăvară).
De cele mai multe ori, poetul nu-și iartă greșelile…, dar ce inimă nu greșește!? După ce ai fost provocat, incitat, sfâșiat… trebuie să înveți să te ridici, chiar și atunci când ochii rămân „două geamantane/ golite de vise”…Uneori, parcă îi auzi chemarea de la miezul nopții: „Mi-e dor de tine, cu ochii te strig/ Ucide-mi visele sau hai să-mi dai/ Sărutul tău, cămașă antifrig.” (Prizoniera nunții necesare). Dar ce-ar putea fi viața fără emoții, fără aceste trăiri care te învăluie asemenea unei muzici universale!? Din insomnii se hrănesc, adesea, „cele mai nobile gânduri”. Oricât ar fi de greu, de dureros… ” cu zâmbetul pe buze/ sensibil ca o șoaptă/ eu fac naveta/ de la un vis la altul/ fără emoții n-aș simți că trăiesc.”
Luându-și ca aliat divinitatea, poetul trăiește cu credința că orice emoție frumoasă, orice zbor trebuie să-și afle împlinirea dorită. Redau câteva versuri din poemul „Preludiu în patru puncte cardinale”: „Freamăt astral. Amurg îmbujorat./ Farmec poetic./ Lună rușinoasă./ Fericirea ne întâmpină/ În pași de dans.”
Cum ne întâmpină poetul Sebastian Golomoz? Cu sufletul la vedere, cu întregu-i alai liric, delicat, armonios… tresărind la întâlnirea cu iubirea. Un visător cu suflet curat, dornic să „smulgă” cuvântului, pe măsură ce vor avea loc noi arderi alchimice, întreaga semnificație, întreaga taină…


Monica MUREȘAN

XII.

Soarele mă privea cu ostentaţie
îndreptase toate razele împotrivă-mi
şi mă scana bucată cu bucată
vântul se dădea de ceasul morţii
nu-i ajungeau patru răspântii
îmi clănţăneau dinţii auzindu-l
cum spune că-mi acordă
o atenţie amicală
degeaba întrebam: ce-am făcut ?
am călcat iarba recunosc
am mai şi smuls-o de nervi ce-am avut
dar numai câteodată
am aruncat gunoaie le-am împrăştiat
am poluat apa
da dar unii au mai lăsat să cadă
şi o bombă-două
nu înţeleg de ce să fim condamnaţi
cu toţii la grămadă ?!

într-o astfel de dimineaţă ursuză de iarnă
e bine să dai dovadă de prudenţă
aş zice să te culci la loc
aşteptând să vezi
ce aduc următoarele ceasuri

sigur dacă te pierzi cu firea poţi uita
lesne că tu eşti stăpânul universului,
posesor de noroc divin

sau şi mai bine fă cum spune preotul:
trebuie să ne înălţăm minţile!

desigur spre a domoli odată şi odată
natura asta îndărătnică.


Fevronia SPIRESCU

Simona Epure adoptă un iepure și trei vrăjitoare*

Literatura pentru copii și literatura didactică se intersectează uneori, dar nu se suprapun. Simona Epure, scriitoare sensibilă și cu un talent deosebit traversează intersecția cu grație de felină când într-o direcție, când în cealaltă. Autoarea se descurcă minunat cu versul care alunecă ușor, fără efort pe idee și curge din ea firesc: Am preschimbat și-un împărat,/ cu-alai cu tot și cu palat,/ într-o pădure-ncremenită,/ de toată lumea ocolită./ Tot petreceau și dănțuiau,/ pe mine mă cam evitau,/ și-atunci, deodată, am decis/ să nu mai zică nimeni Bis!/ (Povestea celor trei vrăjitoare toante).
Dacă ne oprim asupra activității literare, constatăm că Simona Epure a ajutat-o pe Greta în bucătărie, a adoptat Coșul cu pisici și Niște mâțe aiurite, a investigat Literele vesele, s-a rotit în Caruselul numerelor, s-a întâlnit nas în nas cu vrăjitoarele toante în Povestea celor trei vrăjitoare toante și, nu de mult timp, a adoptat un iepure, care trebuia să se confrunte cu un mare obstacol în viața lui (Urecheatul Sașiu și Lupul Sur). Acestea sunt câteva dintre cărțile autoarei, șaisprezece la număr, apreciate cu șapte premii literare obținute pentru ele, la diverse concursuri și festivaluri de literatură pentru copii.
Povestea celor trei vrăjitoare toante apoi Urecheatul sașiu și Lupul Sur sunt cărțile acestei autoare discrete care mi-au căzut recent în mână. Am citit multe versuri pentru copii. Unele merg, altele șchioapătă, altele sunt ,,drăgălașe”, cum se exprimă unii cititori pe diferite rețele, unele sunt chiar adevărate, cum ar trebui să fie toate. Simona Epure nu cultivă versul „drăgălaș”, în ce am citit eu. Este o autoare adevărată.
Cele trei vrăjitoare, Nalta, Scunda și Zurlia par trei vecine care locuiesc lângă noi, pe aceeași stradă sau scară a blocului și suferă de niște „boli” sau de niște metehne, ca orice om, aș adăuga eu. Nalta are reumatism, drept pentru care are dureri și e mereu nervoasă, furioasă pe toată lumea, cea durdulie gătește și deretică prin casă fără încetare, iar cea fistichie, Zurlia, cultivă și adună flori din care extrage esențe de parfumuri, se pudrează și se fardează toată ziua.
Cea mai rea dintre ele, probabil din cauza durerilor de reumatism, Nalta, le ia la zor pe celelalte două pentru activitățile lor deloc amenințătoare, chiar nevrăjitorești de-a binelea și le convoacă la o activitate menită să refacă o vrajă veche ce ar trebui să le repună la locul lor, știut de toată lumea, cel de vrăjitoare rele. Ce fel de vrăjitoare ești?/ Citește și tu prin povești:/ o vrăjitoare e gheboasă, / urâtă, neagră, fioroasă./ E rea și-otravă-ți dă la masă,/ tu ai doar flori puse prin casă… Aș vrea, pe loc, o poțiune/ să stăpânim întreaga lume!/ Că știu o vrajă mai străveche,/ v-o spun acum, după ureche:/ Abracadabra! Sfârrr! și Fâss!/ din răsărit pânʼ la apus,/ să nu mai zică nimeni Pâs!/ să mă trăsnească de nu îs/ cea mai grozavă vrăjitoare,/ din toată lumea asta mare!/
Cum se întâmplă de multe ori, cel care sapă groapa altuia fie cade în ea, fie o acoperă. Atunci se întâmplă cu adevărat ceva și totul se transformă în altceva. Cea de-a doua variantă e preferata autoarei, care pare că trece prin procesul Pygmalion, se îndrăgostește de personajele create, dar care autor nu pățește această „rușine” și nu se-ndură să le pedepsească. Vraja se răstoarnă și: Era ceva ce nu era…/ Parc-apăruse cineva,/ pe loc schimbând a vieții rotă,/ schimbând-o și pe baba-naltă./ Căci, dintr-odată, era bună,/ parcă picase-atunci din lună…
Cea mai rea dintre cele trei uită de situația ei de vrăjitoare rea, celelalte două zic merci că au scăpat de obligația de a-și folosi puterile pentru ceva rău și, în final, rămân trei prietene, trei vecine care se vizitează – nu prea des -/ stând la un ceai sau la un nes/ ori încercând câte-o rețetă/ de-un nou parfum sau de omletă…
Simona Epure folosește cu subtilitate ironia: Focul e greu să-l întreții,/ la el să stai întreaga zi,/ mă dor picioarele cam rău/ și spatele. Văleu, văleu!/ Reumatismul m-a cuprins/ și nicio vrajă nu l-a-nvins…/ Despre Durdulia aflăm că: făcea vrăji bune în tigaie/ cu untdelemn și seu de oaie. A treia îi provoacă crize de nervi celei dintâi: Pe mine mă cam enervează,/ că-i tralala și tot visează/ că poate, într-o bună zi,/ deodată va-ntineri,/ imaginându-și Feți-Frumoși/ cu ochii verzi și-alunecoși.
Autoarea știe că ludicul potențează funcția de comunicare a limbajului și folosește caracterul plastic al limbii cu pricepere tocmai în acest scop. Secvențele hazlii se leagă într-un lanț narativ spontan și perfect adecvat cititorului de orice vârstă.

Cu cea de-a două carte, Urecheatul Sașiu și Lupu Sur, lucrurile devin mai elaborate, mai „serioase”. Autoarea trece de la narațiune la vers și înapoi, folosind un subterfugiu literar, un jurnal – Jurnalul Uriaș al Pădurii în care un raton mărunțel, scribul jurnalului, consemnează toată povestea în versuri. Tehnica aceasta narativă (titlurile capitolelor, inserarea paginilor de jurnal și stilul narațiunii ne duce cu gândul undeva în timp, la clasicele romane cu domnițe și cavaleri gen Don Quijote sau la cele cu descoperiri de lumi noi, mă refer la Guliver în țara piticilor).
Naratorul, care se adresează direct cititorului, nu-și asumă veridicitatea întâmplărilor, el doar le transmite așa cum le consemnează ratonul mărunțel în jurnalul mai sus amintit. Deci, nimic mai credibil, dacă urmărim și citatele în versuri ale scribului, citate ce dau vioiciune și întrerup firul narațiunii exact la timp, pentru a nu plictisi micul cititor.
Povestea conține un personaj negativ, Lupul Sur, care crede că totul i se cuvine în pădurea îndepărtată și ucide animalele, nu neapărat că i-ar fi foame, ci și de plăcere, doar pentru că este convins că i se cuvine, el fiind cel mai puternic și mai mare peste locuitorii pădurii.
Vă imaginați că niciun animal nu mai vrea să dea nas cu lupul, drept pentru care atunci când animalele mai mici hotărăsc să se jertfească una câte una din fiecare familie pe rând, lupul nu poate fi decât mulțumit. În fiecare zi are ceva de mâncare, un fel de livrare la domiciliu. Asta până când familia iepurilor hotărăște să trimită în gura lupului, nu pe cel mai reprezentativ dintre ei, ci pe cel mai prăpădit, pe Urecheatul Sașiu care era: Un iepure cam bâlbâit/ Trăia, cândva, într-o pădure./ Era și slab, și aiurit,/ Fricos, bineînțeles, din fire./ Prea vorbăreț și curios/ Și enervant peste măsură,/ Vorbea fără niciun folos,/ Fiind, se pare, rău de gură.
Toată lumea știe că „buturuga mică răstoarnă carul mare” sau că orice ființă cât de mică are un dar, un talent la ceva și, chiar dacă fizicul și comportamentul nu-l prea ajută, iepurașul nostru are adevărată stofă de super erou. Încercând să-și salveze pielea, Că-s încă slab și pricăjit…/ Aș vrea să mai trăiesc un pic!, iepurele inventează un personaj și mai mare, mai puternic, un personaj care vrea să-i surpe autoritatea și puterea Lupului Sur, un lup mai rău pe care l-ar fi întâlnit pe drum. Pornind la drum să-l întâlnească și să se confrunte cu acesta, Lupul Sur are parte de o cavalcadă de întâmplări din care va ieși ciufulit rău de tot. Un roi de albine îl atacă, pentru că la sugestia iepurașului vrea să mănânce miere. În scorbura ciocănitoarei unde-și bagă capul să scape de albine, tot la sugestia iepurașului, este lovit cu ciocul de posesoarea celor câteva ouă, ce aștepta să-și vadă puii ieșind din ele, de vede stele verzi. Niște furnici supărate foc de stricăciunile aduse mușuroiului îl atacă și-l fac să se aplece deasupra unei fântâni unde, surpriză îl vede pe adversarul lui. Vă dați seama că adversarul era tot el oglindit în apa fântânii.
Povestea are două finaluri, adică un final deschis, ce lasă la dispoziția cititorului rezolvarea conflictului. Unu: pedeapsa, nu neapărat a făptașului, ci a lăcomiei lui – lupul rămâne în fântână sau al doilea final, iertarea personajului pentru a-i oferi o a doua șansă și a-i demonstra că cei mici și isteți sunt și iertători – eliberarea lui din fântâna unde se aruncase după adversarul lui și deasupra căreia Urecheatul rostogolise un bolovan. Al doilea deznodământ este mai generos cu lupul: i se oferă și o felie de tort de morcovi. Asta dacă, stând la răcoare în fântână, lupul o fi devenit vegetarian măcar pentru ceva timp. Dar să nu avem prea multe așteptări, căci: Lupul își schimbă părul, dar năravul ba! cum încheie autoarea. Cine știe?
Nu vreau să trec cu vederea condițiile grafice deosebite în care au apărut cele două cărți, ambele la Editura DPH. Cărțile sunt cartonate și ilustrate de Diana Pandelea Tivu. Ilustrația este deosebit de frumoasă, cu mult umor și talent. Vrăjitoarele, Urecheatul, Lupul, și toate personajele au caracterul lor minunat scos în evidență de mâna pricepută a ilustratoarei. Când deschizi cărțile, nu știi prea bine ce să faci: să citești textul sau să studiezi pagina desenată, pentru că atmosfera creată din culoare, fiecare colț și obiect inventat de creion și pensulă au frumusețea și umorul lor bine gândit și elaborat, perfect în acord cu textul scriitoarei.
In concluzie, două cărți absolut minunate, pe care cele două, scriitoarea și ilustratoarea, s-au străduit să le aducă la viață și au reușit pe deplin, spre bucuria copiilor și a celor mari care le vor citi. Alegere inspirată a editurii!

*Simona Epure, Cele trei vrăjitoare toante, Ed. DPH, București, 2016, ilustrator Diana Pandelea;

*Simona Epure, Urecheatul Sașiu și Lupul Sur, Ed. DPH, București, 2019, ilustrator Diana Tivu.


Silvia Ioana SOFINETI

Despre umbre și rătăciri

Poetul „în cămașă albă de in” are nevoie de purificare într-o imaginară apă a Iordanului, înainte de a purcede la ritualul scrierii, singurul prin care se poate descoperi „Graalul vieții”. Într-o „Ars poetica”, ideea aceasta este completată cu imaginea de „nobil proscris” a celui care nu a înțeles că, pentru vulg, „poezie” rimează cu „nerozie”, într-o lume predispusă la aberații și ingratitudine, refractară în fața cuvintelor care pot să tulbure tihna profană. Poemele adunate în volumul „Spovedanii nocturne” – majoritatea, de factură religioasă – sunt lirice, confesive, muzicale, trădând starea de spirit a credinciosului care nu se miră, nu întreabă, nu tăgăduiește, ci acceptă senin și cu bucurie învățăturile din veac, singurele care-l pot alina pe cel „golit de suflet și flămând”. Învierea prin credință presupune o relație aparte cu divinitatea: Tatăl ceresc îl va primi întotdeauna la Sine pe cel aflat în ipostază de fiu risipitor care, după ce experimentează ororile lumii, se întoarce smerit, „Plin de zgură/ De pământ” („Fiul risipitor”), acasă, pentru a fi recuperat la un festin al învierii.
Daniel Nicolescu este un poet care nu-și cenzurează lirismul, ci îl concentrează în poeme minimaliste, și aceasta într-o perioadă în care versul lung face parte dintr-un discurs poetic și mai lung, împănat cu banalități și vorbe care trebuie cernute și răs-cernute, pentru a se găsi, sub ele, eventualul grăunte de aur. De fapt, important este să spui mult în cuvinte puține, să practici o alchimie a textului până când obții licoarea-mesaj creatoare de univers poetic: „Vise coborâte/ În bucla iernii/ Nerostite/ Nevăzute// Neștiute/ Din cripta/ Subconștientului” („În bucla iernii”). În aceste condiții, un poem care concentrează, printr-o metaforă, tema fundamentală a morții este mai convingător decât pagini întregi cu lamentații lirice: „Viața trage în noi/ Din toate unghiurile/ Ascuțit, drept, obtuz ori nul/ Dar nu ne țintește/ Decât o singură dată/ Când s-au terminat/ Toate săgețile” („Tirul vieții”). Prin introspecție, poetul își descoperă o stare de inocență pe care, ca adult trecut prin vâltorile lumii, încă n-a pierdut-o, ceea ce-l ține în continuare legat de eternitate, de aripile îngerilor, de „urcușul spre rai”: „Eternă clipă/ Fâlfâind din aripă/ De îngeri/ Ca tu să nu sângeri/ În urcușul spre rai/ Te duci fără grai/ Cum te-ai ivit/ Pe lume cioplit” („Eternă clipă”). Examinarea lucidă a propriei conștiințe, cu „tremur metafizic”, aduce răspunsuri la întrebări dureroase, dar și la înțelegerea faptului că nu substratul ideatic este esențial pentru ființarea întru duh, ci substratul afectiv, al credinței fără de tăgadă: „Desculț/ Sufletul meu/ Tremură de frigul/ Metafizic/ Încarcerat într-o pâine/ Dospită/ Cuminecată/ La cina cea de taină” („Descălțat de idei”).
Ruperea „contractului de viață” cu divinitatea duce la „cădere zadarnică”, la rătăcire/ dezorientare, la pierderea sensului și a scopului existențial („Contract de viață”), la o grabă spre nicăieri: „Grăbiți oamenii/ Aleargă buimaci/ Spre nicăieri/ Ei cred că au o țintă/ N-au timp/ Nici măcar/ Să folosească semnele diacritice/ Când scriu/ Deturnând astfel/ Sensul cuvintelor/ Și al vieții” („Grăbiți spre nicăieri”). Pericolul rătăcirii este cufundarea în umbră, adică pierderea markerilor de identitate: „De câte ori rătăcesc (…)/ Cineva/ Mă urmărește continuu/ Întorc capul/ Nu văd pe nimeni/ Când renunț/ Să privesc în urmă/ O întunecată umbră/ Mă învăluie, mă confiscă” („Umbra”). Și tot legată de rătăcire este și tema timpului, timpul fiind „toarcere/ din caierul vieții”, dar și „plugar iscusit/ Pe ogorul mănos/ Al ființei noastre”; stă înscrisă în firea omenească încercarea dramatică de a-l stăpâni, pentru transformarea lui în veșnicie: „Moartea de o zi/ Preludiul eternității/ Trezit m-am privit în oglindă/ Aveam pe chip/ Semnele timpului trecător/ Drept pentru care/ Am plecat la plimbare/ prin parcul de roze/ străjuit de veșnicii” („Străjuit de veșnicii”).
Profesorul Ioan Dănilă, care semnează prefața, are dreptate când afirmă că „Daniel Nicolescu scrie ca pentru ascultătorii dintr-un cenaclu mănăstiresc: fără încrâncenare, dar cu fermitate; fără artificii, dar cu norma bunului-simț”.

*Daniel Nicolescu, „Spovedanii nocturne”, Ed. „Egal”, Bacău, 2018


Valeria MANTA TĂICUȚU

Simplitatea distorsiunii

Cele două cicluri ale volumului „Vocea din somn” („Jocul și cheia” și „Drumul spre casă”) se completează reciproc, pentru a contura un univers situat între realitate și imaginar: „să privim realitatea cu ochii larg deschiși/ chiar dacă realitatea se compune din bucăți mici și foarte agresive/ simțim zilnic pe pielea noastră afrontul acestor iluzii de împrumut” („Mi-am spus”). Realitatea care, inevitabil, este un punct de pornire în orice demers artistic, rareori își lasă balastul aruncat peste bord, de aici, lupta poetului pentru eliberarea de aparențe și atingerea a ceea ce este esențial ca reper poetic: „dacă ne apropiem de realitate/ riscăm să nu vedem nimic/ cineva ar trebui să spună ceva/ în mijlocul acestei ploi glorioase/ sub care ne ascundem/ ca niște cârtițe metafizice” („Cu gura plină”). Geo Galetaru folosește frecvent ușa ca simbol pentru trecerea dintr-un segment existențial într-altul, dar și ca metaforă pentru închidere, claustrare într-un spațiu primejdios, într-o „transă selectivă între pereții albi ai amiezii” („Cineva la ușă”).
Poeții locuiesc într-o „casă cu ferestre deschise spre moarte” („Asta e tot”), dar această convingere nu-i împiedică să practice un joc subtil, cu mecanisme deprinse într-o îndepărtată copilărie: „poeții urcă-n copaci aleargă pe sub/ pământ penițele lor lovesc munții alungă/ duhurile pragului târziu/ în preajma lor renaște destinul păpădiei se aude/ sunetul care întinerește apele. Poeții fac din lacrimă o barcă se urcă în ea/ și călătoresc entuziasmați prin venele frigului ca/ niște copii cărora uneori le cresc aripi/ ei ascultă căderea fructelor în palma celui ce pleacă/ adulmecă visul și-l trec sus printre nori/ acolo unde iarna își face cuib/ și ninge cu îngeri peste lumea neștiutoare” („Poeții”).
Poezia ca „lucrare a timpului” este, de fapt, „o altă încercare de a păcăli depărtarea” („Pe un vârf de munte”) sau un simplu joc visat în somn, sub paza unui înger nu întotdeauna binevoitor: „ce e de făcut când vine îngerul/ el se apropie cu aripile sale de gheață/ cuvântul lui trece prin tine ca o sabie tăcută/ ai adormit și ai visat că stai pe un vârf de munte” („Pe un vârf de munte”). Trezirea este dramatică. „când ne trezim/ cerul este deasupra/ lumea este dedesubt/ colecția de mierle a cerșetorului/ ruginește pe tarabe derizorii” („Când ne trezim”). Și tot ca în vis, poetul Geo Galetaru experimentează coșmarul dicteului automat: „un timp ca o șurubelniță pe fundul apei trebuie doar un/ surâs pentru cangurii din baie alelei hoinar al leprelor/ titrate la miez de noapte când va veni bumerangul și vom/ reinventa ghilotina din aceleași motive ca lumpenul cu/ inocența grizonată vino și întinde mâna vom adora/ șobolanii și atentatele la pudoare” („Sincope I”).
Printr-o tehnică a contrapunctului, ciclul al doilea („Drumul spre casă”) începe cu „sincopele” care marchează finalul acelei căutări ludico-onirice din primul ciclu, dar persistă senzația de confuzie, amorțeală, resemnare în fața adevărului că „Nimeni nu vede noi corupem imaginea” („Sincope”). Geo Galetarul își ambiguizează textul poetic prin fragmentare și punerea laolaltă a unor elemente care par a proveni din jocuri de puzzle diferite, cum se întâmplă, de exemplu, în poemul „Memento”: „Îmi plac cutiile de chibrituri./ Îmi plac salturile în gol./ Visez la limita unui destin catifelat/ în care să-mi regăsesc fisura, chimia personală./ De la umeri în sus încep scările/ și continentele adjudecate în lipsă./ Pe trepte o pisică amnezică, ea vede/ dincolo de aceste perfecțiuni clandestine./ Vor sosi prietenii și vor spune cuvinte./ Ei construiesc teoreme inexplicabile, adună/ ocultisme și ne pun zurgălăi la picioare./ Cândva am stat în apropierea unui copac,/ era târziu și nimeni nu vorbea despre moarte./ Un timp al buncărelor și al pleoapelor reci./ Autobuze pentru patria recunoscătoare”.
Nu vom găsi la Geo Galetaru efuziuni lirice, discursul pe care-l construiește fiind de factură filosofic- metafizică. Cea care ar favoriza dezlănțuirile subiective/ de tip confesiv, respectiv tema iubirii, este cultivată, dar, printr-o tehnică specifică, ce ține de redactarea la rece, după un filtru cerebral, poetul diluează/ decantează/ distorsionează sentimentul, cam în maniera în care Dali, pictând ceasuri păstoase, care se scurg, distorsiona ideea de timp: „Nu/ eram/ o pagină se apropie de/ celălalt mal/ un manuscris în/ simplitatea distorsiunii/ mecanisme pentru/ prezențe tardive/ aciziționăm unelte și/ tradiții/ imagini precare ale viitorului/ cruzimea ta contemplativă/ și/ mâinile tale/ în jurul unui gât invizibil” („Simplitatea distorsiunii”).

*Geo Galetaru, „Vocea din somn”, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2019


Oana Mihaela SAVIN

Cea mai scurtă cale către tine însuți

Pentru destui dintre cititori, experiența lecturii unei cărți de călătorii este chiar mai interesantă decât însăși călătoria. Totuși, cei care și-au învins frica de necunoscut și au îndrăznit să colinde Pământul în lung și în lat, au descoperit, cu oarecare uimire, că „cea mai scurtă cale către tine însuți este în jurul lumii” (Richard Hoffman). Mulți au privit călătoria ca pe o inițiere, ca pe un prilej de cunoaștere, de explorare, de îmbogățire spirituală și au simțit nevoia să scrie despre toate aceste noi experiențe.
În acest teritoriu s-a afirmat deja onorabil prozatoarea Adriana Ambrosie cu volumul „Călător pe Arca lui Noe”, apărut în 2018, despre care prof. Dr. Mihaela Chiribău a afirmat că este „o sumă de lecții: de geografie, de cultură, de literatură, de sensibilitate, de economie, de adaptare” și, nu în ultimul rând, „o lecție despre cum să te menții mereu tânăr și în formă”.
Autoarea oferă acum cititorului o a doua carte de călătorii și povestiri, intitulată „Regăsiri”, care ne dezvăluie, încă o dată, o prozatoare talentată, cu o scriitură limpede și plină de culoare, aflată în căutarea sinelui și a frumosului existențial. La fel ca și în cazul primului volum, prozatoarea își transformă experiențele practice în emoții pe care le așterne pe hârtie, creând, de fapt, un jurnal al interiorului ei: „…Câțiva copii se joacă în colbul străzii. Sunt fericiți, lipsiți de griji (…) Fețișoarele le sunt acoperite de praf, dar bucuria pe care o citim în ochii lor când li se spune că ne pot însoți în căruță, de pe ulița principală, nu poate fi redată în cuvinte. Ne-au dat lacrimile: Așa arată fericirea adevărată!”(pag.59)
Volumul este alcătuit din două părți distincte foarte bine gândite, mergând spre înțelegerea cititorului: cinci narațiuni scurte – mici lecții de viață, neostentative, care stau mărturie a capacității sale evocatoare – și jurnalul de călătorie propriu-zis: Barnstaple, Barcelona-Islanda, Palma de Mallorca, Peru-Bolivia-Paraguay-Argentina-Brazilia.
Scrisul Adrianei Ambrosie impresionează, îndeosebi, prin atenția pentru detaliile descriptive, de o tulburătoare acuratețe. Aflată în Peru, în curtea muzeului Rafael Larco Hoyle, ea notează: „… Afară, în soarele orbitor, două păsări colibri cochetează cu noi, zburând ghidușe, neliniștite, între florile viu colorate și palmierii impunători…” (pag. 131), sau altă dată, în apropierea cascadelor din Parcul Natural Iguazu din Brazilia, considerate minuni naturale ale lumii: „…Cascadele se zăresc mai întâi printre copaci, apoi, în toată măreția lor, într-un spectacol de sunet și culori. Zeci și zeci de căderi de apă, unele mai aproape, altele în depărtare, nesfârșite, mărețe, învolburate, spumegând în josul stâncilor ce le stau piedică, prăvălite de la sute de metri… Acesta să fie oare tărâmul basmelor?” (pag. 219)
Plăcerea cu care povestește și buna ei dispoziție oglindite în aproape fiecare text descriptiv îl fac pe cititor să participe, să se entuziasmeze, căci autoarea povestește cu aplomb, folosindu-se de un umor bine dozat, autoironizându-se chiar, pe alocuri. Citez cu plăcere, spre deliciul cititorilor „… Cu siguranță, în orice dicționar ilustrat al vremii, la cuvântul „fraier” apărea o poză cu mine, zâmbind cu naivitate unor prieteni imaginari, care mă așteptau în gări îndepărtate…” (pag. 30)
Filele de jurnal se țes firesc, scrisul Adrianei Ambrosie având delicatețe și forță în același timp. Fiecărui colț de lume vizitat și fiecărui grup de oameni întâlnit i se rezervă o poveste interesantă, care îți dă de gândit. Informațiile geografice și istorice se adună clare, bogate, bine documentate în paginile volumului, iar informația culturală nu este seacă, ci plină de nerv și căldură pentru că scriitoarea se gândește, în primul rând, la cititor:„ Întreg teatrul e construit pe șapte nivele. (…) Loja cea mai scumpă este loja centrală. Autoritățile au onoarea de a sta în lojele laterale scenei, cu o vizibilitate mică a spectacolului, dar putând fi observați de spectatori, căci erau ei înșiși parte din spectacol, nu? (…) Ieșim din minunata clădire a teatrului. Orașul Buenos Aires se desfășoară în fața noastră cu bulevarde imense, construcții splendide, catedrale, muzee și ambasade, un adevărat Paris al Americii Latine”. (pag 209)
Curiozitatea cititorului este satisfăcută de bogăția informațiilor și a detaliilor oferite. Stilul este proaspăt, neartificios, ritmul este alert, dar se vede scrupulozitatea, plăcerea, chiar bucuria cu care scriitoarea consemnează fapte, evenimente, stări, – căci Adriana Ambrosie se întoarce din fiecare călătorie îmbogățită cu emoții. Iată una dintre mărturiile ei: „… În fața unei intrări, pe trotuar, un băiețel stă așezat, gânditor, mângâind cu afecțiune un câine mare, alb, întins lângă el, bucuros să primească atâta dragoste. O scenă de o duioșie rară în nepăsarea generală a străzii. Iau cu mine darul prețios al acestei minunate secvențe de fericire…” , sau alta: „…Târziu, în noapte, adorm revăzând, cu ochii minții, imaginea unei femei îmbrăcate în haine tradiționale, așezate pe un scăunel, privind în lungul drumului. Ca într-un tablou, lângă ea, un cactus cu trei brațe completează scena neprețuită prin simplitatea ei…” ( pag.154)
Călător în adevăratul înțeles al cuvântului, Adriana Ambrosie nu a ales întotdeauna destinații comode și asta face ca jurnalul ei să fie cu atât mai interesant. Toaletele insalubre, dărăpănăturile, mizeria, mirosurile pestilențiale sunt observate atent și trecute în revistă fără căinări și scandalizări inutile. Toate aceste dezagremente fac parte din călătoria însăși. Autoarei nu-i scapă nimic. Condeiul ei reține cu sinceritate realitatea: „…Câinii, porcii, oile și caprele conviețuiesc de-a valma cu copiii și oamenii, fără a da impresia că ar exista o ordine logică…” (pag. 162), sau „ …Exista doar o toaletă „oficială” într-o coșmelie de lemn, dar oamenii ne sugerează să intrăm într-o curte mai ferită unde un măgăruș plouat e martorul evenimentelor discrete ce se petrec pe teritoriul lui…”
Zgomotele, miresmele de asemenea, culorile, pulsul mulțimii pestrițe, toate sunt notate cu pricepere și acribie. Iată cum descrie, aflată în Sao Paulo, în piața da Se: „…Piața este vegheată de palmieri falnici și acolo se înalță Catedrala orașului, maiestuoasă, frumos decorată, dar locul este înțesat de cerșetori, oameni fără adăpost, care creează un spectacol înfricoșător al degradării umane. Alături, polițiștii nu par deranjați de grupurile de oameni murdari, întinși pe caldarâm, unii dormind, alții fumând, ori pălăvrăgind…”
Deducem din titlu și din paginile volumului că fiecare călătorie întreprinsă a reprezentat, pentru autoare, încă un pas către starea de mulțumire interioară și de regăsire a sinelui.
Cu adevărat importantă rămâne căutarea, ca și răspunsurile găsite la un moment dat. Pentru că, așa după cum spunea Mircea Eliade, „cea mai frumoasă călătorie este cea către noi înșine”.


Cristina ȘTEFAN

cică eternitate

dimineața bem lapte din
ceșcuțele olarului
el stătea pe marginea drumului
care duce în pădurea de spaime
și ne-a spus că învârte roata de frica pământului
de atunci tot am încercat
împreună
câte un pic de lirism vindecător
doar laptele maternal are poezia lui
este de o frumusețe perfectă
în lumea urâțită de idealuri
este desăvârșire albă
în cinismul descompunerii
sufletelor
poate fi o întoarcere fragilă
la spuma nașterii dintâi
sorbim din mamă fragment de veșnicie


Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

POEME

La început de lume

Eram trimisul dintâi înnobilat de cuvânt
ca într-o scriere pictată
unde vocalele cântă psalmi
de teama sălbatică a vedeniilor
prezente prin preajma.

Memoria începe să-și umple golul
cu nume convenționale
strigate, glasuri si elemente prime
alungate de orice mișcare
cu o aripa de umbra
și alta din întuneric scăpată.

Privesc cum cerul se arcuiește peste pământ
ca o boltă rupestră, desenată,
de mă uimește ca pe un intrus
între hotarele sale,
în anotimpuri de căutare
unde apa nu poți să o cari
ci doar pește să prinzi.

Cu o sclipire de platină
prin rumegușul de vorbe auzite
și nicio iubire ajunsă la mal,
de lemnul se aprinde de la fulgere.

Numai lumina mă îndemnă la liniște
îmi pune pe jar îndrăzneala
în mâinile iuți,

cum toate din instinct se petrec.
Cu iluzia chipurilor de ceară

Sângele s-a încărcat cu aerul sticlos al pădurilor,
arborii se tem de vântul morții adus de oameni
și apele repezi fără remușcări se răzbună.

Trupul e atins de pulberi ca nisipul roșcat
pătrunde adânc până-n măduva cuvântului
și starea în care se află e una precară.

În gândurile obosite se face frig.

Zilele devin alunecoase și schimbătoare
tot ce este crud se uscă de sete.

Cu iluzia chipurilor de ceară
se retrag din el păcatele cu teama de iad
întorcându-mă din drum văd un oraș luminat.

Mă călăuzește-ntr-acolo ca o stea magică
inima ta cu sânge de fibră sticloasă.


Te aștept demult

Cu gândul dimineață-n cuvinte, îți scriu.
Cu ochii deschiși am simțit că visez,
am în ei tot ce-au văzut și nu spun,
surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.

În trup am scorburi împrumutate de păsări.

Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
mă străbate o dorință de carne
prin care se plimbă nervii, se scutură de dorințe.

Te aștept demult și-ți scriu fără rost.

În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.

Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
lumina cu pielea subțire ce strălucește.
De inima mea se prinde un dor
cât plecarea ta-i rămasă în sânge.

Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?

Întors din drum cum norii de vânt
plouă cu fulgere ca șerpii de piatră,
și cad undeva pe câmpia încinsă
cum lipești pe coapse săruturi.
Urcătoare prin trup

Niciodată n-am fost cum am vrut,
ci doar o formă a luminii din gând
cum copiii în dorința unei mame.

Tu
îngenuncheată
cu sufletul pe lespezile ursitoarelor
înfumurate
mă străbați urcătoare prin trup,
iederă oarbă-n spirală fluidă
până-n cerul cărnii utopic
unde aștept întâmplarea,
mă supun…


Tot mai înstrăinat

În spatele lui mulți se întreabă și caută
cum se poate pătrunde-n sâmbure,
sâmburele-l așază-n pământul atins
cu palmele mângâietoare de povestitor.

Măsoară așa ca pentru sine orizontul
și gândește cum să dezmiede singurătatea
cu verdele crud care iese din lujeri.

Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins
este în pielea sa înflorit de nuferi
și frigul de teama ninsorii cu fluturi
se lasă dus spre dealurile vălurite
de unde se surpă pe văi noaptea.

Diminețile care se nasc fermecate
sunt oglinzi ale luminii din care curg
zilele cu arome de liliac mov.


O umbră care-i lasă luminii nimbul

Libera ta trecere prin sufletul treaz
tăioasă și fierbinte
de care mă zbat să te eliberez,
nu poate fi decât o himeră
care se îndepărtează de om.

O umbră care-i lasă luminii nimbul
acela care pătrunde în adânc ori se înalță pe culmi,
existent în fiecare celulă care-și știe rostul
dat ori dobândit,
sărac de orice formulă care-l inhibă.

Ea poate fi doar creația minții,
simbolul libertății de acțiune,
cuvântul care-i traduce sensul în vorbe
dintr-o clipă-n alta a vieții
până la momentul ultim
când o înghite universul.

Poate nu mai există nimic în fapt
de care să ne ferim
doar o sămânța de omenie
și nu cred că din lutul uscat
o să mai răsară!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share