Spații culturale nr. 66 (11)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

ANTARCTICA, UN SEDUCĂTOR LOCUS POETICUS *

Oxenstierna era de părere că de cât să ne molipsim de nebuniile altora – care se iau ca bolile contagioase – mai bine să ne folosim de nebunia lor. Nimic mai util decât nebunia! Teza filosofului este cu atât mai de necontrazis atunci când intră în discuție scriitorul și etern-necesarul grano de salis ce intră în alchimia creației. Se știe, inspiratul, poetul, inițiatul, filosoful, pictorul, savantul etc. par adesea nebuni, deoarece ei nu intră, nu încap în patul procustian al societății. După Evanghelie, înțelepciunea oamenilor este nebunie în ochii lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu, nebunie în ochii oamenilor.
Se înțelege că dintr-o asemenea paradigmă de evaluare, călătoria în Antarctica a lui Doru Viorel Ciucescu (conform „Certificatului Expediției Antarctica v. Anexa 3), „primul scriitor-călător în șapte continente, din literatura română”, care a vizitat peste 60 de țări – până la data când fac aceste însemnări -, din care 34 în afara Europei și a scris 34 de cărți, cele mai multe traduse în franceză, engleză, rusă, nu mai pare o surpriză pentru nimeni, ci mai curând ca un blestem al iubirii de locuri, ce amintește de motivul jidovului rătăcitor.
Ce a argumentat strălucit D. V. C. în toate volumele sale (v. Nota bene, pp. 78-81)? Cunoscutul proverb: „Omul sfințește locul”. În cazul scriitorului bacăuan, orice spațiu centrat pe/ de prezența umană devine expresie unde autorul își motivează/ centrează călătoria în îndepărtata Antarctica, pe povestea a două personalități ale României: Emil Racoviță – „născut pe 10 august 1868, la Iași, decedat pe 17 noiembrie 1947, la Cluj, licențiat la Sorbona în drept și științe naturale, doctor în științe naturale, membru al Societății Franceze de Zoologie, participant al Expediției Belgiene în Antarctica, descoperitorul științific al balenei cu cioc, director-adjunct al Laboratorului Oceanografic „Arago”, din Banyuls-sur-Mer, fondatorul Oficiului Național de Turism, fondatorul Institutului Speologic din Cluj, președintele Academiei Române -” și evreul românizat, Julius Popper, – „născut pe 15 decembrie 1857, la București, decedat pe 5 iunie 1893, la Buenos Aires, neprimit la București, dar… primit la Școala de Drumuri și Poduri, din Paris, cu cetățenie română refuzată, cu cetățenie otomană acordată, colonizator al Țării Focului, conducătorul Companiei Anonime Spălătoriile de Aur din Sud, scoate monede de aur cu numele „Popper”, de un gram și de cinci grame, găsit mort în propriul apartament”.
Antarctica percepută în perioada 9 – 27 februarie 2019, de „călătorul împătimit” și niciodată „împlinit”, D. C., se vrea și este calificată în această carte prin calitatea umană. Călătoria merită cu prisosință cei aproximativ 10.000 de euro (moștenirea părinților. Ei să trăiască!). Frumusețea glacială și stranie a Locului configurat simultan ca proiecție a istoriei, dar și a cotidianului văzut ca un spațiu antropocentric, trăit. sfințit de om, îl va fi determinat pe autor să considere Antarctica, drept un „obiectiv turistic”, (contaminat, cred eu, și de romanul lui Radu Tudoran – în comunism: 1. 500.000 de exemplare?!) în care să găsească spațiul iconografic pur, acel spațiu poetic al cărui rol este de a de-temporaliza Timpul.
Spera acest frumos „nebun” al marilor orașe, ca turiștii, asemenea lui, să regăsească Antarctica cu calotele de gheață de odinioară, cele ce au ținut captivă, 13 luni, nava de cercetări „ Belgica” cu un echipaj de 19 oameni din care doi au fost predestinați să-și afle sfârșitul chiar în acel spațiu iconografic pur, visat de Doru Ciucescu în copilărie, acel spațiu poetic prin excelență, simbolizat de Ion Barbu în Joc secund, cu scopul etern al artistului de a de-temporaliza vremea/ „vreme trece, vreme vine”. În cadrul spațiului acestei călătorii mamut, parcurse de cei „90 de turiști cu vechime, majoritatea americani, nici un englez, francez, german ori spaniol, un singur român” – se înțelege D. V. C. – distanța temporală se șterge, iar orizontul are tot atâta existență ca și centru.
Autorul recunoscut pentru acribia științifică/ documentară (v. Anexa 1. Lista neexhaustivă cu avionul, în călătorii externe (peste 150.000 de kilometri; Anexa 2. Lista neexhaustivă, cu personaje de ficțiune, din cărțile mele – peste 240 de personaje de ficțiune; Anexa 3. Antarctic Expedition Certificate) ne configurează în vol. Calotă de gheață, pinguini și… temperaturi estivale în Antarctica, fascinantul spațiu al acestui continent sub cunoscuta lui deviză literară: „Instruiește și delectează” , drept o rezervă de eternitate împotriva timpului. În acest sens, are dreptate psihanalista Maria Bonaparte: „Spațiul este prietenul nostru, el este atmosfera noastră spirituală, spre deosebire de el, timpul consumă”. Războiul profesorului univ. dr. Doru Ciucescu este împotriva Timpului nefolosit pentru (auto)educație. Și Nicolae Iorga era de părere co o călătorie face cât o universitate! D. V. C. are, după judecata savantului, peste 60.
Nu am uitat întrebarea implicită din primul mottou ce deschide volumul: De ce nu este împlinit călătorul împătimit care nu a vizitat Antarctica? Pentru că nu a văzut cu ochii lui, cele 1001 de locuri/ de topoi care marchează spațiul imaginarului ce configurează provocarea teribilă a unei expediții polare. Fiecare realitate spirituală consemnată de Doru Viorel Ciucescu (București, Amsterdam, Buenos Aires, Strâmtoarea Magelan, Țara de Foc, Patagonia, Ușuaia, Capul Horn, Oceanul Antarctic etc. își are un loc geometric al ei, în care se întâlnesc, parcă exorcizate de autor toate elementele care o circumscriu.
Ce este Lumea cuprinsă în cercul Bacău – București – Antarctica, dacă nu un loc privilegiat, acela în care totalitatea poveștilor (inclusiv Filele din istoria șoptită a românilor), lucrurilor cheamă laolaltă cerul, pământul, muritorii și zeii, adică Tetrada ce definește orice operă de tipul celei oferite de D. V. C. Fixându-și atenția în imaginile: „De la Ușuaia la Antarctica, 1000 de kilometri de parcurs pe lângă Capul Horn, traversând pasajul Drake, cu nava Ushuaia” sau „Opt debarcări cu bărci „Zodiac” pe… diferite insule și două pe… continent…”, pe care autorul le sustrage fluxului devorator al timpului, cititorul are posibilitatea de a face imaginar, din orice punct al Antarcticii, un anume loc încărcat de sublim, grație, mister etc. sau dimpotrivă, un loc generator de oroare, absurd, tragic.
Sub excesul de informații, documente, specific scriiturii lui Doru Ciucescu, continentul Antarctica în care trăiește omul obișnuit, nu turistul ce știe aproape totul despre locul pe care-l vizitează, este în primul rând o imensă topografie afectivă, un atlas miraculos, un locus poeticus rar, spațiu/ topos al funcției creatoare, a ficțiunii care ne salvează provizoriu, de sub tirania fatală a timpului.
Nu poți uita/ înșela timpul decât servindu-te de el, în călătorii cât mai depărtate, intergalactice și cu viteza gândului, dacă s-ar putea! Aceasta mi se pare a fi visul principal al scriitorului Doru Ciucescu?

*Doru CIUCESCU, „Calotă de gheață, pinguini și… temperaturi estivale în Antarctica”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2019


Gheorghe ONEA

Septembrie

mă aplec în calea toamnei
mut, în tine mă-nfășor
doar copilului din mine
vreau să-i spun cât mi-e de dor
de o vară rătăcită
veșnic printre pașii mei
căutând popas de-o seară
lângă poarta fără chei

cum mă frige vechiul drum
și m-apasă pe orbite
plâng mirese nenuntite
fetele,- în visul lor

Gabriela Ana BĂLAN

,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare”

Am citit volumul de povestiri semnat de scriitoarea Dorina Stoica, mărturisesc, chiar cu acest gând, oare cum mă va surprinde în proza sa o poetă care trece cu dexteritate de la clasicul vers al poeziei sale religioase la poezia postmodernistă citadină? Am citit-o și pe Dorina Stoica, premiata cu trofeul Festivalului de poezie religioasă Credo, dar și pe Dorina Stoica, poeta publicată cu volum personal la Editura Cartea Românească, în Colecția Qpoem sau autoarea unei cărți de cronici literare. Am crezut că le știu pe toate! În acest moment, citind ,,Bietul om sub vremi” am descoperit că mai am multe de aflat și despre om, și despre vremi.
Am primit cartea la care fac referire ca premiu la concursul de creație literaturitate.ro. Fără să intuiască la cine va ajunge volumul, autoarea semnase autograful cu textul ,,vremuri, oameni și iar vremuri și iar oameni”.
Argumentul cel mai solid care stă la baza existenței acestui volum este mărturisit de autoare într-o Precuvântare cu valoare de argument ,,Nu scriam niciodată această carte dacă nu aș fi aflat de pe diferite situri de socializare, părerile unor tineri născuți prin anii 1985 – 1990 despre acele timpuri pe care nu le-au trăit. Lipsiți acum, la 23 de ani de la evenimentele din 1989, de perspectivă și de speranța în viitor, mulți dintre ei spun ,,era mai bine pe vremea comuniștilor”. Cititorul descoperă că volumul devine o situație de conștiință, moment de reflecție în fața oglinzii, țipătul prin care adevărul iese la lumină. Dorina Stoica știe să surprindă latura morală a adevărului care nu poate fi îngropat. ,,Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare”. Suita de întâmplări devine astfel un șir de relatări cu valoare istorică. Autoarea apelează la o părere avizată a unui specialist care parafează ,,Volumul domniei sale face mai mult decât o duzină de teze de doctorat, scrise și publicate în țară sau în afară, pe tema prăbușirii comunismului românesc” (Dr. Liviu Țăranu, Consilier superior, CNSAS, București). Specialistul consideră că volumul Dorinei Stoica poate fi un scenariu de film, să sperăm că apucăm să îl vedem pe marile ecrane. Specialistul ține să sublinieze valoarea istorică și literară a textelor.
Volumul autobiografic, scris cu implicare maximă, are ca personaj principal o primăriță aleasă din rândurile muncitorimii, clasa sănătoasă, unsă cu alifia morbului politic, la comandă și instaurată după normele dictaturii, în fruntea obștei, într-un sat, în ultimii ani ai regimului comunist. Prilej pentru protagonistă să întrebe azi, deasupra vremurilor, cum a fost posibil?
Dincolo de drama politică și socială, autoarea pune pe tapet condiția femeii în acea societate, în acele vremuri îngropate sub papucul femeii supreme, autointitulata Elena Ceaușescu. ,,Evenimentele din 1989 o găsesc pe femeie complet nepregătită, valul de ură și de răutate o spulberă”. Dar deasupra tuturor, peste oameni și vremi, ca un steag alb se ridică, biruitoare, femeia morală, model uman, mama care poate și-a neglijat educația copilului din cauza grelelor sarcini de partid, activista care s-a dedicat complet muncii sale, dar care ,,nu a reușit în ultimii ani ai comunismului românesc, cât a deținut funcții în partid, să devină ceea ce doreau comuniștii, omul lipsit de personalitate”.
O dramă greu de redat în cuvinte, țesută în povestiri care se succed ca secvențe cinematografice ale filmului care începe cu mohorâta zi de 21 decembrie, ziua căderii comunismului, și se sfârșește cu o întrebare grea cât toate filele cărții – Oare unde o duc?” – subiectul cărții conduce, așa cum observă și Geta Modiga în Postfață, spre ,,ziua judecății” în care făuritorii epocii de aur ruginit sunt chemați la bara istoriei.
Fiind o carte ieșită din mâinile unei fine mânuitoare de condei care scrie cu sufletul deschis, se citește lesne, cu plăcere sporită de autenticitatea personajelor care lasă o amprentă puternică. Lectura nu se îngreunează, pentru că stilul literar e bine stăpânit, chiar și când se descriu situații oripilante. Să dăm un exemplu aleatoriu, secvența în care ghicitoarea Maria îi conturează destinul primăriței: ,,Păi să știi matale că nu apuci Anul Nou aici în casa asta și nici în satul ăsta! N-ai să pleci cum ai venit! Or să te alunge! Ești la o școală înaltă, dar nu o termini, că școala aia nu o să mai fie. Matale ai suflet bun și îi iubești pe toți, dar nimeni nu te iubește, să știi”.
De remarcat registrul simplității cu care limbajul se adaptează personajelor în funcție de rangul pe care îl poartă, în dialoguri mânuite cu abilitatea păpușarului care cunoaște bine scena.
,, – Măi, tovarăși, ați auzit de icoana aceea, de la Poieni, care aduce ploaia?
-N-am auzit, i-am răspuns, mirată.
-Trimiteți pe cineva să vorbească cu popa de acolo, să aducă icoana, să vă trimită Dumnezeu ploaie, că muriți de foame.”
Personajul pozitiv întruchipat de primăriță este dublat pe scenă de personaje care devin simboluri ale răului din interiorul omului, din interiorul epocii. Facem cunoștință cu Omul Negru, activistul de temut și demn de dezgust, dar și cu personaje mărunte gen ceapistele care fură cașul să îl vândă în piață. Polițistul, învățătoarea, secretara, preotul etc. sunt personaje reale decupate din tabloul de epocă.
Autoarea își structurează volumul în patru capitole sugestiv intitulate, Vremea schimbării, De la oraș la sat, Primărița, Bietul om sub vremi. Între paginile acestora, cartea este o icoană pe care omul bun își bate în cuie credința că, dacă el e bun, totul în jur trebuie să fie bun. Iluzii, speranțe, vise, împliniri, dezamăgiri, unse toate cu mirul încrederii în marea schimbare, într-o lume mai bună. Un destin la răscruce de vremi. Cartea Dorinei Stoica mă impresionează plăcut. Un premiu pentru care a meritat să mă lupt într-o competiție literară pentru că eu, una dintre miile de tineri care au participat la revoluție, mi-am recâștigat încrederea în ideea că sacrificiul de sânge al tinerilor din 89 nu a fost în zadar!

*Dorina Stoica, „Bietul om sub vremi”, Editura Pim 2012


Emil NICULESCU

Portretul domnișoarei din Corona

Într-un oraș de munte locuiește
Unde fructele-s scumpe și vara
E scurtă: abia de-nflorește
Cartoful și-nspică secara.

Acolo pe scări retrograd înclinate
Spre evul de mijloc și azi se salută
Cu „servus” – apendix de latinitate.
Jur-împrejur e pădure hirsută.

Clădiri în stiluri de varii sorginte
Unde-n duminici scriau demni și pali,
Încă sub forța misselor sfinte
Rapoarte demnitari imperiali

Timp revolut… Pe lîngă fosta casă
A breslei cojocarilor îmi pare
Într-o-ncăpere lungă și umbroasă
Ea vinde cărți și discuri și herbare

În preajmă de an nou primește-n stoc
Felicitări, măști carnaval, frați Grimm
Sub fabuloasa umbră-a acelei păsări Rock
De care, cînd și cînd, ne amintim.

Nume de-alint ca pentru un taifun
Minion din emisferul austral
Un șal bengal – pe umeri păru-i brun
Și lung ca o duminică-n spital.

Ea fluturîndu-l ia de pe tartaje
De clasici praful fin ca un polen
Ce îl emană sobrele uvraje
O, praful – un bătrîn mereu monden.

Îmi scrie-n stil rigid de cancelarii
Cu-n amalgam de-arsenic și tincture.
Ultimul plic i l-am deschis în ploaie
Și literele ude creșteau ca niște mure.


Ion FERCU

,,Viața este ficțiune sau ficțiunea este viață?”

Criticul și istoricul literar Petre Isachi este suveranul democratic al unor imperii ideatice elevate. Atunci când așază sub lupă un scriitor, îl poartă prin aceste imperii lăsându-l să decidă dacă a zămislit sau nu ceva de aplaudat sub Soare. ,,Călătoriile” critice isachiene au aura aventurilor unui Gulliver al brainstormingului și virtutea acelei înțelepciuni care ne spune că întrebările/ mirările sunt mai importante decât răspunsurile. Asumându-și des riscul de a semnala optimist și încercările unor debutanți, Petre Isachi, Omul-Lectură-Reflecție-Dăruire-Dezinteresată, nu tânjește după spectacolele care i-ar putea oferi lauri și ne dăruiește mereu discursuri de păstrat în ramă.
,,Cartea-Sfinx și deriva hermetică” (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2019), noul volum de ,,alternative critice” al lui Petre Isachi, își centrează discursul pornind de la două modele grecești de interpretare (,,ontologii complementare, ce se resping doar aparent”): raționalismul grec (cu ,,știutele trăsături: liniaritatea, finitatea și ireversibilitatea”) și semioza hermetică. Preferințele sale se îndreaptă spre modelul guvernat de principiile lui Hermes, care ,,pune accentul pe cel care interpretează (interpretant) și apelează, când vrea să-și învingă preopinentul, la Textul Lumii ca pretext (Lumea = aparență, fenomen, semn, simbol, enigmă incognoscibilă…). Ne amintim, Hermes, părintele artelor, dar și zeu al hoților scapă principiilor logice, lanțurilor cauzale și granițelor timpului/ spațiului […], încât sub umbrela lui […], criticul postmodern are libertate absolută”. De ce manifestă modelul semiozei hermetice? Întrucât ,,știu să mint mai mult — cu siguranță, nu mai bine— decât un poet, romancier, decât orice autor de ficțiune. Știu să despic firul în patru plus «n», să folosesc argumentul autorității, adică știu să citez, cât să citez și de unde să citez dintr-o Carte (= «o oglindă, dacă în ea se privește o maimuță, nu poate să apară un apostol»)”.
Orice carte are, în viziunea lui Petre Isachi, ,,figura mitologică a sfinxului grecesc: cap și piept de femeie, corp de leu și aripi de pasăre. Dacă sfinxul grecesc fascina cetatea Tebei, cu enigmatica ghicitoare dezlegată de Oedip, orice carte rămâne, în sensul său global […], simbolul tainei de nepătruns, al enigmei veșnic nedezlegate”. Autorul ,,Cărții-Sfinx…” devine frate de cruce cu Umberto Eco, semioticianul care ne spune, în ,,Limitele interpretării”, că ,,secretul final al inițierii hermeneutice este că totul este secret”. Plină de provocări este și precizarea: ,,Ce remarcăm noi cei ce facem critică literară este că orice lucru/ temă/ motiv/ idee pot să trimită la orice lucru/ temă etc. într-o derivă hermetică fără o direcție (prestabilită)”.
În spiritul acestei chei… hermeneutice, Petre Isachi decriptează, lăsându-se cucerit de un paradox admirabil — ,,Întâi să găsești și apoi să cauți” — sensuri ale creației unor autori pe care-i amintim în ordinea stabilită de demersul său critic: Ștefan Dincescu, Vasile Alecsandri, F. M. Dostoievski, Ion Fercu, George Dorel Nechita, Alexandru Dobrescu, Romulus-Iulian Olariu, Mircea Dinutz, Simona-Andreea Șova, Liviu Rebreanu, Nicolae Gheran, Titu Maiorescu, Ion Ilieș, Eugen Ionescu, Viorel Savin, Corneliu Vasile, Stan V. Cristea, Aurel Morariu, Nicolae Cârlan, Marin Preda, Marin Iancu, Mihai Eminescu, Mihai Drăgan, Nicolae Labiș, Ștefan Ghilimescu, Mircea Popa, Tudor Vianu.
Cucerind cu spiritul 348 de pagini minunate, discursul critic isachian trimite accente seducătoare și către plăcerea estetică a cititorului, cea care vine ,,Din deschiderea către cuvânt, simbol, mit, idee, semn, Lume, Dumnezeu… Din voința de a înțelege Omul, el însuși semn în universul infinit al semnelor […]. Semnele se văd, dar nu se înțeleg… A înțeles Cineva, până acum, semnul Om?” La această întrebare isachiană ar fi putut răspunde, probabil, Giovanni Papini. În 1927, Mircea Eliade îl vizitează, la Florența, pe Papini. Atunci, Papini i-a mărturisit lui Eliade: ,,Lucrez acum la o carte pe care o iubesc din tinerețe. E aproape sfârșită. Nu o public însă pentru că e capodopera mea, cartea mea cea mai scumpă și necesită o muncă enormă. Se numește Adamo și e o carte asupra omului. E o carte ce ar fi putut fi scrisă acum cincizeci, o sută de ani, sau după câteva secole. O carte care e numai a mea. Până acum s-au scris cărți de anatomie, de fiziologie, de psihologie, antropologie și sociologie. Toate se ocupă de om, dar niciuna nu-l cuprinde integral. Eu vreau să scriu o carte asupra omului, cu suferințele, nădejdile, luptele, înfrângerile, biruințele lui”. (,,De vorbă cu Giovanni Papini”, în Universul literar, an XLIII, nr. 19/ 7 mai 1927, p. 291-292.) Știut este însă că Papini nu a apucat să mai publice Adamo…
Volumul lui Petre Isachi este minunat locuit de foarte multe alte întrebări precum cea referitoare la înțelegerea ,,semnului Om”, întrebări la care răspunsurile sunt tulburătoare sau pur și simplu nasc alte și alte interogații. Impresionează și faptul că, aidoma lui Andrè Gide, criticul și istoricul literar știe că ,,dacă scapi de o întrebare, nu înseamnă că i-ai găsit și răspunsul”. Iată unele dintre întrebări pe care ni le dăruiește Petre Isachi în discursul său critic, îmbogățindu-ne… ,,Dar cine poate ști intenția autorului? Cuvintele trădează și ascund gândurile omului… Poate Dumnezeu?” ,,Dar există un capăt al (post)comunismului, al globalizării, al (post)adevărului?” ,,Scriitorul […] se naște în același timp cu textul său. Să fie oare același Text pe care-l receptăm noi, cititorii?” ,,Privirea te înalță sau te prăbușește… este paradis sau iad? Altfel spus, frumusețea/ urâtul etc. se află doar în ochii privitorului?” ,,Viața este ficțiune (din moment ce toate adevărurile sunt relative…) sau ficțiunea este viață?” ,,Este angoasa morții o ficțiune a ficțiunilor?” ,,Toată narațiunea umanității de la Cain și Abel, la istoria S.U.A./ U.E./ Rusia /China etc. s-ar putea numi Crimă și/ sau fără pedeapsă?” ,,Orice ucigaș are justificare morală doar atunci când crima societății depășește crima lui?”…
Cuceritoare este și strategia abordării critice a creației autorilor amintiți. Petre Isachi zămislește fericit, întotdeauna, un discurs critic în care pricepem că există și un Dostoievski al său, un Eugen Ionescu al său, un Marin Preda al său… ,,Cartea-Sfinx și deriva hermetică” este un reper al criticii literare contemporane.


Mihai MARIAN

***
cred în tine
știu că exiști
chiar dacă nu ai cont de facebook
nu vorbesc prietenilor despre tine
și răstălmăcesc ceea ce spui și faci
cred în tine
când dau muzica tare să deranjez vecinii
când spui “ mai dormi, e încă devreme“
când ești un nou vaccin
cred în tine
chiar dacă nu citesc revistele
ziarele în care îți apar fotografiile
cred în tine și nu cercetez
știu că exiști
chiar dacă nu intru în cluburile în care intri
nu facem cumpărăturile din același lanț de magazine
chiar dacă nu îți mănânc fructul
nu îți beau apa
chiar dacă
plutesc ca un chiștoc de țigară-n rigolă
cred în tine pentru că accepți un joc periculos
cu sârmă ghimpată în loc de ochi
și metode exacte de-a provoca durerea.


Mihai VINTILĂ

Agonia fericirii. Două jurnale

Violeta Craiu este o scriitoare cunoscută în arealul Dunării de Jos. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, s-a remarcat inițial prin romanul Anemona, editura MTM Prodesign Brăila 2001, pentru ca apoi să acorde atenție povestirilor. Astfel au apărut Două povești – copile drag îmi ești în 2002 la editura Olimpiada și Povești adevărate la editura Exlibris în același an. Agonia fericirii a apărut inițial la editura Edmunt din Brăila în 2003. Această nouă ediție, revizuită și adăugită, apare în cadrul proiectului eLiteratura în 2016.
Romanul este unul atipic. Aș putea spune că este unul confesiv. Avem la baza lui două jurnale care se întrepătrund conturând povestea. Este vorba de lupta cu dependențele, de lupta cu noi, cu demonii interiori.
Structurat în două părți inegale ca întindere, Destăinuirile tinerei Ginet și Agonia fericirii, volumul nu strălucește stilistic. Avem spusă povestea unei tinere care devine dependentă de alcool și medicamente. Urmărim confesiunile sale regăsite și citite de Ginet cea lecuită de rele, cea readusă la viața normală. Sunt spuse lucruri dure, într-un limbaj simplu și uneori bolovănos. Jurnalul este o modalitate de a introduce într-un text alte idei care să dea o perspectivă diferită. Ei bine, aici avem același lucru. Din păcate, jurnalul este scris cam stângaci, cu un patetism nu știu cât de căutat, dar care face oricum rău cititorului.
Violeta Craiu ne umple inima de durere cu fiecare pagină pe care o așterne. O fi pentru dumneaei o metodă de a descărca prea plinul sufletesc, dar pentru cititor este precum un balastru care la un moment dat îi răpește toate bucuriile vieții și îl face să abandoneze. Autoarea nu a gradat aceste trăiri pentru a le duce la un punct culminant. A pus compoziție, a tot pus trăiri, sentimente, dar toate nu se aglutinează într-un tot coerent. Ele doar se acumulează ca experiențe peste care trecem și din care nu rămânem decât cu amintirea simplificată, ca o cicatrice pe viața din memoria noastră. Nu ne mai doare, rămâne acolo, dar nici nu ne schimbă perspectiva, deși autoarea chiar asta dorea, să zguduie realități, să schimbe viziunea vieții. A greșit dozajul și nu avem decât o confesiune plată, plină într-adevăr de viață agonizantă în durerea trăirilor. Nu avem o măiestrie stilistică care să țină totul într-o gradată tensiune, care apoi, prin reîntoarcerea la lumea normală, să ni se pară o revelație, o manifestare a adevărului suprem care este viața, dorința de viață. Poate și pentru că Violeta Craiu de la bun început ne spune că viața a biruit, că situația descrisă este deja depășită. Am căutat în toată această primă parte și am găsit cu greu o metaforă, o comparație, o alegorie. Atunci când textul e simpluț, stingher stilistic, nici povestea nu mișcă cititorul.
Partea a II-a aduce un fel de epilog. Personajul Ginet se întâlnește cu un mic punct de sprijin din perioada agoniei sale, o platonică dragoste, Emi, care îi pune la rândul lui la dispoziție paginile propriului jurnal. Și schema se repetă. Vedem agonia tinerei Bica care ajunge dependentă de droguri și care își va pierde viața. Această pierdere va fi agonia vieții lui Emi. Cele două personaje Emi și Ginet se vor sprijini reciproc, se vor încuraja și în același timp se vor lupta cu demonii interiori. Singurele pagini mai cu viață din tot romanul le constituie cele legate de discuția clarificatoare dintre cele două personaje avută în cafeneaua unui aeroport. Chiar și acea discuție uneori băltește de stereotipuri și incoerențe. Finalul este unul simplu. Se pare că până la urmă Ginet și-a refăcut viața și are chiar o fiică, înfiată sau dobândită. Aici autoarea este ambiguă și povestea nu este chiar bine definită. Ba are și un soț sau un viitor soț. Nici Emi nu stă rău. El revine la fosta nevastă, fiind întâmpinat la aeroport de ea și de fiică cu nepoțelul. Doza de nesiguranță a autoarei care nu explică aceste aspecte, aruncându-le din viteza scrisului fără a detalia atunci când trebuie detaliat, nu ne lămurește suficient.
Agonia fericirii este un titlu antagonic care exprimă bine ceea ce se găsește în interior. Violeta Craiu a dorit prin acest roman să atragă atenția asupra dependențelor și interdependențelor pe care le creează drogurile de orice natură. Considerăm că această parte i-a ieșit cel mai bine.

*Violeta Craiu, Agonia fericirii, București, editura eLiteratura, 2016, 150 pagini.


Ottilia ARDELEANU

Porțile copilăriei

Apărut într-o ediție nouă la editura Napoca Star, 2018, adică după 20 de ani de la prima tipărire, volumul de față este o compoziție lirică de 76 de pagini, construit pe doi piloni: Plouă mărunt și Statuile disperării, cu iz adolescentin, dar atât de proaspăt în actualitatea emoțională a autorului, ca și în cea a lectorului care binevoiește să se transpună conform cu stările induse. Vocea auctorială este una baladescă, resemnată, ușor pioasă, cu timbru de poveste trăită, însușită și retrăită în prezentul continuu, acum ca și atunci.
Contemplăm aici mici fresce din copilărie, amintiri care se întorc voioase uneori, adumbrite alteori, care adună crâmpeie de natură, locuri și oameni dintr-o istorie personală, simplă, liniștitoare și autentică, mișcătoare până la suspin aproape.
Subtil, smerit, autorul ne trimite într-un trecut atât de limpede încât pare că se petrece azi: Biserică de șoapte./ Morții sunt sfinți, mamă/ Și copiii orfani// Dă-mi dezlegare/ Ca stând pe treptele casei/ Să râd cu dinți de copil/ Asfințit. Agonia sfințeniei. Lupi la pândă. (p. 11).
Victor Țarină aduce durerea până la rang de sfințenie. Timbru duios, cuminte. Tristețea din suflet răsună grav, asemenea unui clopot bisericesc. E un psalm care se cântă periodic, în inimă ca într-o biserică mică, de țară. Amărăciunea face parte din complet. În întâmpinarea ei vin multe titluri, exprimări, vocabule, adeverind latura întunecată a vieții: asfințit, agonia sfințeniei, clopote, înger, cerșetor, singurătate, trist început de înțelegere, tristă înserare, citesc apocalipsa, angoasă etc.
În centrul universului poetic stau copilul, copilăria, inocența, iar limbajul expresiv favorizează lirismul aproape la fel de sincer, limpede, senin, neînnorat: Și un copil de cristal se aude/ Cum își trece mâinile încet/ Mângâind obrajii liniștiți ai bunicii/ Amurg (p. 16). Și iată câteva ipostaze ale copilului către care poetul se întoarce în timp, făcându-i loc în inima de adult: copil ruginit, copil de cristal, copil de țigan, copii orfani, copil avortat… copil asupra căruia eul se apleacă și veghează constant, cu discernământ și protectiv.
Bunica, marea, femeia, iubita sunt elemente de bază pe care poetul își arcuiește stările, cu alte cuvinte, sunt repere adânci în sufletul și poezia autorului. Secvențe scurte care îmbină teluricul cu metafizicul. Astfel că, plecând de la existența pământeană, firul poveștilor ne ridică, îngerește, acolo unde aceasta se întretaie cu divinul: Miez de noapte/ Îngerul doarme// Îi păzesc somnul/ Și-mi țin aripile/ Pe genunchi/ Înger, Cerșetor și iar Singurătate (p. 31). Iată, poetul inversează voit rolurile, devenind îngerul îngerului său, dovedind o bunătate și o grijă cel puțin egale cu ale propriului înger păzitor. Consider acest gest ca o coborâre în propriul înger pentru a-l răsplăti cât mai sfânt posibil, pentru a dovedi că a înțeles menirea lui și îi este recunoscător. În plus, își aduce propriul înger în ipostază umană, în natură umană nu pentru a-l chinui cu povara unei vieți apăsătoare, ci pentru a-și dovedi sieși câtă penitență deține, câtă răbdare și cât procent de iubire e capabil să ofere, dacă tocmai el ar fi îngerul!
Metafora lui Victor Țarină este delicată și totodată, ca înțeles, vast desfășurată: Se desprinde spre cer/ O furnică și zboară// Dumnezeu deschide ochii/ Furnica înoată/ În lacrima lui/ VIII (p. 33); O femeie vine/ Să-și spele trupul/ De chinurile somnului/ Stau în colibă, presimt:/ Lacul se va îneca/ în ochii ei/ VII (p. 32).
Recomand aici o carte care se citește ușor, în liniște deplină, respirabilă, sensibilă, străbătută de sentimente curate, calde, din mâinile lui Dumnezeu. Aș întări cele mărturisite de către poet: Sunt duhuri care vin și pleacă/ Atât de multe cum nimeni n-ar crede. Unele/ stau alături de tine pe pat și dispar/ Altele privesc în jos obosite de singurătate/ Ridurile frunții, VI (p. 38).
Eul creator oscilează între singurătate și speranță, între copilărie și bătrânețe, între straniu și lumesc, la hotarul dintre viață și moarte, între curajul de a spune pe față lucrurilor și temerea de a nu greși față de sine și de ceilalți.
Poetului îi place să scrie poeme lungi, partiționate în capitole numerotate cu cifre romane. Niște reflecții, stări meditative, un soi de yoga liric, așa cum întâlnim și în Trist început de înțelegere: o carte e un prilej de ispită; Omul dă vina pe trecut; Un copac îngenunchiat/ Cere îndurare toamnei; Umbră a frunzei/ Legănată de valuri. Prima iubire; luna îndoliată/ Piaptână coamele dealurilor/ (p. 73)
În fascicolul următor, intitulat Statuile disperării, avem parte de poezii mai scurte, dar ideatic mai consistente. Introdus prin Cuvânt înainte, liant poetic între entitățile carte și pădure, cea care oferă materie prelucrată cititorului și cea care oferă materie primă cărții, capitolul în sine are ceva imaculat, ceva pe care nu-ți vine să-l tulburi. Atmosfera pare una rece, de încremenire, glaciară, de iarnă infinită când vor îngheța zâmbetele statuilor/ Cum să te mint (p. 48). Imprimeuri de stranietate și teamă de moarte: În sfârșit să vorbim despre moarte/ Ca despre o câmpie albă/ În sfârșit (p. 49). Comparațiile, antagonismele, alte figuri de stil sunt delicioase. Inocența iernii parcă răscolește: copiii se nasc mai frumoși și eu nu aș putea fi mai vesel/ Iarna, lumânări (p. 50).
Poetul este tulburat de treceri, de înfrigurări, de măruntele detalii ale vieții, încât își dorește să nu mai poată scrie despre toate acestea care nu fac decât să accentueze tristețea, melancolia și atunci se gândește că ar fi o soluție de s-ar sfârși cerneala/ De s-ar sfârși (p. 54).
Despre nimic, zădărnicie, angoase și periferia umană, autorul ni se destăinuie în stilul său succint, cursiv, cu care oricât de mult ar vrea să ironizeze, un tonus molcom aleargă și-l prinde din urmă, astfel încât finalurile poetice par a fi îmblânzite precum vulpea lui Saint-Exupery: Nimicul care se deschide/ Și spre seară iar fuge/ La vizuina iubitei/ S-a terminat melancolia (p. 58); Aici la marginea orașului/ Unde se aruncă gunoaiele/ Și se sfârșesc prieteniile/ Voi ciopli statuile disperării/ Aici la marginea orașului/ Sfântul și-a lăsat sfințenia/ Și a devenit cerșetor/ La margine (p. 59).
Ochiul poetic vede în trecut și în viitor asemenea unui mag. Vede copilul, școlarul, tânărul, soldatul, îngerul, o lume a inocenței care se îndepărtează ușor, aievea. Aproape că se întoarce în timp la punctul în care începe viața: Nu te speria chiar acum/ Când încep să-mi aduc aminte/ De lumina primordială./ Nu te speria (p. 64). Invocarea copilului e uneori dureroasă. Se întâmplă uneori este o astfel de poezie cu trimitere la o copilărie nefericită, la copiii străzii, copii cerșetori, copii născuți din violuri, copii care sfârșesc prin crime.
Ca o dedicație poeților, Victor Țarină scrie scurt și la obiect despre menirea lui pe pământ: Știind de durerea abatoarelor/ Culeg un măr din copac/ Acesta este poetul, îmi spune,/ Căci el nu-i nici rădăcină/ Nici tulpină ori harnică frunză/ El stă să fie cules/ Cu sufletul său gustos/ Căci altfel are să cadă/ Și are să putrezească pe jos./ Poetul (p. 71).
Dar, așa cum spunea regretatul Grigore Vieru, „poeții sunt copiii naturii”, iar asta nu face decât să întărească menirea lui Victor Țarină, de copil-poet, poet-copil!


Dana ZETU

Cade rugină

Cade rugină de pe cuvintele mele
Atunci cînd povestesc despre culoarea cerului
Din mâinile mele
Care era ca un bulgăre de viață
Și pe vremea când eram copil…
Și satul era acolo, martor al primilor mei pași
Un univers trecut prin praf
Era liniște ca într-o carte de povești
Fără ilustrații dar mult mai frumos, mai viu ca orice altceva
Și a fost mereu acolo, și eu am fost
Satul m-a lăsat să plec cu o singură condiție
Să mă întorc, să fiu la fel copil


Ionel NECULA

Adrian Botez: „MIC TRATAT DE POETICĂ”

A trecut multă vreme – de fapt, multe decenii – de când Adrian Botez mă ține în priză calofilă, trimițându-mi, cu o consecvență de prieten adevărat, cărțile sale, parcă special pentru a mă fascina și complexa cu productivitatea sa. Este, după câte-mi dau seama, unul dintre cei mai productivi scriitori, din câți conține breasla noastră actuală.
Dacă-l invidiez? Bineînțeles, dar nu pentru prolificitatea sa genuină, ca autor, ci pentru neputința mea de a mă ține în ritmica noutăților propuse de el și pentru că îmi induce un simțământ de culpă prin omisiune, prin mulțimea isprăvilor sale scriitoricești, rămase în afara capacității mele de lectură.
Recent, ne propune, iată, un Mic tratat de Poetică (Editura Rafet, Rm. Sărat,2019) – lucrare curajoasă și mai mult decât necesară spiritului nostru public, marcat de o inflație de poeți prolifici și agresivi: mulți dintre ei nici n-au auzit de imperativele actului de creație, dar scriu carte după carte, ajungând ca numărul cărților publicate să fie mai mare decât al celor citite, în toată perioada formării lor intelectuale. A fost o vreme când fenomenul acesta a mai fost descurajat, de către Alex Ștefănescu și emisiunea sa televizată Tichia de mărgăritar, dar fenomenul a devenit prea generalizat, pentru a fi asanat de o singură emisiune.
Am avut posibilitatea să cunosc mulți premianți ai Festivalurilor de poezie, organizate peste tot în țară, și mulți dintre cei ce-mi induceau o nestăvilită îndoială, încercau să mă convingă, prin numărul mare de premii obținute, la aceste manifestări. Voiau să mă convingă prin cele 18-20 de premii obținute, pe la diferite festivaluri din țară. Uneori, mi-am arătat surprinderea, chiar și față de juriile stabilite să decidă asupra calității și valorii lucrărilor prezentate la concurs – și m-a consternat explicația oferită: precum că din plicurile primite, trebuia, musai trebuia să aleagă și să premieze pe cineva, chiar și în condițiile când diletantismul și precaritatea erau evidente. Nu-s deloc sigur că toți acești tineri care bat la porțile afirmării literare au o idee, oricât de vagă, de teorie literară, c-au auzit despre Poetica lui Aristotel, despre Arta poetică a lui Boileau, sau despre alte exegeze de teorie literară, mai noi, apărute în ultimii ani.
Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară și umple un mare gol din eseistica românească. Cred că și îndelungata lui experiență de profesor și de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcționat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilități literare și cu vocație creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i așeze într-o direcție, într-o opțiune, într-un sens și într-o manieră literară, cu toate motivațiile teoretice, asumate imperativ. Cineva trebuia să atragă atenția numeroșilor amatori – celor mulți, care fac literatură după ureche și-și trâmbițează genialitatea claxonat – că actul de creație literară implică anumite rigori, o anumită cultură, că nimeni nu poate răsări din nimic, în absența unui pat germinativ productiv.
Adrian Botez și-a asumat acest rol propedeutic și pune la dispoziția tinerilor creatori, dar și a tuturor celor interesați, un instrument de lucru, un îndrumar care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a celor dornici de afirmare literară. Ba, chiar merge mai departe și consideră că și facultățile de profil au nevoie de un curs universitar, care să inducă studenților exigențele actului de creație.
Locul geometric al întregii arhitecturi propuse de Adrian Botez este Cuvântul, dar Cuvântul în înțelesul lui biblic, unde avea funcții constructive, demiurgice, dacă avem în vedere că toată Facerea s-a realizat prin intermediul Cuvântului. Autorul insistă mult asupra acestui aspect și conferă Cuvântului o triplă accepție: de corporalitate materială, de Suflet și de Duh (Spirit). De vreme ce Cuvântul este semnul lingvistic al unei denominări, autorul, în Micul său tratat de Poetică, își propune să-l dispună într-o întreită perspectivă; să alcătuiască o istorie a opiniilor despre poezie, să diferențieze semnul lingvistic, așa cum a fost statornicit de Saussure și semnul poetic ca revelație divină și să redea dimensiunea lui cosmo-divină, prin actul transfigurării. S-a spus adesea că poezia este suflarea lui Dumnezeu pe pământ, ori tocmai acest aspect orfic a fost eludat de Ferdinand de Saussure și de ciracii lui – europeni și/ sau de peste ocean.
Adrian Botez are meritul de a fi restabilit înțelesul primordial al semnului poetic și de a-l fi analizat în toată complexitatea lui semnificațională. Arta, spune autorul, arta în general și cea poetică în special, este expresia nostalgiei ființei după starea originară, expresia voinței ființei de a se autorecupera, de a-și revela Logosul (de a se revela prin/ ca Logos). Logosul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante – dar, poate, în primul rând, este acea vibrație (ca pendulare între starea de personalitate-criză și starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă, ca fond cosmic al ființării, ca tonus (vital și recuperator întru divin, în același timp) al cosmosului-ființare (p.97)
Cartea lui Adrian Botez nu este deloc o lectură ușoară, dar ea trebuie citită cu atenție, și chiar recitită, pentru a-i pătrunde toate sensurile și toate valențele implicite – dar cine o înțelege cu adevărat, poate spune c-a înțeles ceva din rosturile poeziei, în ansamblul generos al viețuirii frumoase. Îl felicit pe autor, pentru această minunată ispravă eseistică și-l aștept și cu alte izvodiri epistemice, pentru limpezirea, din perspectivă modernă, a unor procese care au preocupat omul și umanitatea – de la Aristotel, și până în zilele noastre.


Adrian BOTEZ

RENAŞTERE

cu pestriţe vânturi rele îmi petrec eu vremea
dispar păsări din lumină – iar copacii-şi plinesc lenea…
nu mai ştiu să număr stele – nici nisip de-oceane
nu mai eşti zeu – n-ai cunună: fugi de-aici – golane !

alungat din lume-n lume m-aleg doar cu spinii
chiar de Sânge-mi curge-n Frunte – Obrajii-s cum Crinii…
sunt Vătaf de Suferinţe – nu – însă – şi Rege
pipăi după-un Foc Năprasnic: numa-aşa m-aş drege…

…cântă – Greiere de Taină – noaptea mi-e deplină
am ieşit – cu Preţ de Sânge – din Cartea de Tină:
Stele-mi ard Coaja de Trupuri – şi scap de zădufuri

printre gene – ca o ceaţă – -mi regăsesc nădufuri…
…iată că nu-s gelatină: Foc înalt – miresme
i-au dat Prunc – iarăşi – Grădinii – Râuri de Aghesme…


ÎNVĂŢĂTURĂ

Naufragiul e cea mai înţeleaptă
Poveste – pe care n-ai asculta-o – dacă
nu ţi s-ar întâmpla – necesar – şi
legic – şi
peste

Naufragiile sunt aşezate – în
viaţă – strategic şi-n
şir – precum nişte
Candele-Aprinse – cu Mir – care te-ndeamnă la
Meditaţie – la
Rugă – şi la-a
Alege – mai cu băgare de
seamă – cu mult mai
statornice fantome – cuprinse de
Lege

Naufragiile sunt leacuri – nu
fleacuri – pentru Trezirea Dârzeniei – a
Luminii – a Scârbei de
Furişat – deci a
Omului Adevărat

…cine a suportat un
Naufragiu – le va putea suporta pe
toate: cine s-a deşteptat – prin
Naufragiu – numai acela va
răzbi între Zei – ieşind
definitiv – dintre
Şerpi – Şacali – Tigri şi
Lei

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share