Spații culturale nr. 66 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cultura stradală și efectele ei asupra societății

O bună parte din ceea ce vedem ori auzim (uneori chiar și atingem) pe stradă a fost încadrat, de foarte multă vreme, la capitolul „cultură”, fie că este vorba despre pictură (vezi acele grafitti de pe ziduri, garduri, din gări sau stații de metrou, dar și din locuri unde nu te-ai aștepta să apară), fie că este vorba despre sculptură (toate statuile de personalități istorice/ culturale care amintesc trecătorului că linia ontologică nu trebuie trecută numai prin stomac, dar și statuile vivante, fenomen care a început deja să-și piardă statutul de experiment și să devină important, stabil și de interes prin amploare și inventivitate), fie că încadrăm aici muzica (și n-o interpretează doar cerșetorii, ci, prin cunoscutele flash mob, și artiștii consacrați, din dorința de a readuce publicul aproape de arta autentică), dansul și toate celelalte forme artistice de manifestare, unele noi, altele de-o vârstă cu planeta.
Nu-i necesar să stabilim dacă aceste forme de manifestare se încadrează sau nu în ceea ce numim „cultură”, mai ales că aceasta nu mai este doar produsul/ apanajul elitelor, ci al unei mase eterogene, având ca unic liant nevoia de exprimare. Interesant este modul în care tot ceea ce se întâmplă pe stradă, poate exagerat numit „cultură stradală”, se răsfrânge asupra societății. „Arta” Grafitti, de exemplu, ca formă efemeră de revoltă, încă mai este taxată drept vandalism, iar autorii, prinși asupra faptei, sunt încă amendați; nu altfel li se întâmplă și pictorilor consacrați, care, ajungând să nu mai suporte pecinginea fațadelor, o acoperă cu lucrări murale, multe de certă valoare. În orice caz, mesajul transmis este limpede și influențează, dacă nu societatea în ansamblul ei, măcar pe cei din generațiile tinere, care au nevoie și de stimulente, și de modele. De fapt, tot ce se întâmplă pe stradă ne influențează insidios, creându-ne fie o stare de bine/ de amuzament, bună-dispoziție etc., fie o stare de neliniște, de panică, spaimă ori dezgust.
În mod sigur, cultura stradală îi influențează pe artiști. Și nu-i vorba de strada ca sursă de inspirație, nici de poezia/ muzica simfonică/ teatrul coborâte în stradă, ci de efectul asupra mentalului, asupra viziunii artistice, asupra limbajului și asupra modului de inserție a creatorilor într-un univers haotic, bulversant. Strada – de fapt mahalaua – a permis de multe ori mutilarea gustului estetic, în loc să-l cultive.
S-a spus adesea că revoluția a permis mahalalei să iasă în față, să ocupe toate funcțiile-cheie în stat și să-și bată joc, cu seninătatea analfabetului, de toate valorile naționale. Înclin să cred că și în literatură s-a întâmplat la fel. Avalanșa de cărți proaste, publicate în tiraje confidențiale și, de obicei, din bani publici, o demonstrează. Orice consilier municipal, orice primar de comună/ târg/ sector poate să-și publice aberațiile, orice parlamentar trebuie neapărat să demonstreze că are talent (chit că acesta fuge de el ca dracul de tămâie), mă rog, orice persoană aflată într-o pasageră funcție publică simte nevoia să demonstreze că „românul s-a născut poet”. Toți par dornici să intre în nemurire, adeverind zicala conform căreia ce-i lipsește chelului este tichia de mărgăritar. Și-au apărut poeți câtă frunză și iarbă, stivuitori de cuvinte ce nu spun mare lucru, care mai de care silindu-se, cvasi-narativ, în texte din care n-ai ce înțelege, să-și demonstreze „postmodernismul”, „transmodernismul” ori măcar „sincronismul”, cu alte cuvinte, alinierea, și în domeniul poetic, la politicile UE. Porniți din fundul mahalalelor, cu un bagaj redus de cunoștințe și cu un vocabular de circa 100 de cuvinte, „poeții” de care geme țara se sclifosesc scriind despre nimic, în ciuda pretențiilor afișate, că revoluționează scrisul, adunând în text înjurături, sex dezmățat, întâmplări stupide, sordide, trimiteri jalnice la ceea ce au scris alții de mii de ori mai bine, precum și multe alte prostii. Dacă ar exista un decantor, dacă am putea vorbi, în cazul acestor poeți fabricați în barurile de cartier și pe stradă, despre imaginație/ forță transfiguratoare/ capacitate de zămislire a unui univers poetic etc., ar conta prea puțin dacă sursa lor de inspirație ar fi Dumnezeu, natura, textul care se scrie pe sine ori papucii de casă în care pisica a lăsat amintiri de neșters.
Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de cultură, că, lipsit de instrucție, poate disprețui tot ceea ce nu înțelege, începând cu noțiunile elementare de poetică și terminând cu înaintașii. Cel ce n-a avut bunul simț de a parcurge lecturile obligatorii în școală, fiind mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gașcă la internet-cafe, are tot dreptul să se considere generație spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este „nou și original”, fiindcă așa se întâmplă când nu citești nimic: nu știi că există milioane și milioane de cărți în care temele tale poetice au fost ilustrate cu incomparabilă forță de expresie și imaginativă.
Sigur, trăim într-o lume pe dos, unde valorile sunt marginalizate, iar nonvalorile scoase în frunte, o lume în care, sub stindardul „înnoirii”, se distruge totul și nu se pune nimic în loc, o lume în care golanii pot deveni președinți de stat, analfabeții – profesori universitari, orbii – ghizi turistici, iar pelticii – oratori ovaționați. În lumea noastră pe dos, cu strada ca etalon al creativității, spiritul critic nu mai funcționează, rațiunea doarme, sufletul e marfă scoasă la vânzare, iar rușinea a dispărut cu desăvârșire. Obrazul gros a depășit politicul și a invadat inclusiv domeniul în care nu avea ce căuta, respectiv cultura.


In memoriam

Florin COSTINESCU
(n. 16 mai 1938, Slobozia, județul Ialomița – d. 22 august 2019, București)

Florin Costinescu nu este un alergător după unele tipare ale poeziei de avangardă din țara noastră sau de pe alte meridiane. Poezia sa are un caracter reflexiv-descriptiv dominant. De la tonul de romanță (Decembrie) se face ușor trecerea la poezia retro (Locomotiva cu aburi). Introducerea unui obiect tehnic perimat în peisaj e suficientă. Ieșirea din contemporaneitatea imediată se produce printr-o discretă glisare în trecut.
Citirea erosului prin grila altui poet este rară. Când poezia argheziană se constituie ca un strat de sensibilitate catalizatoare între eu și ea, efectele literare sunt pozitive.
În relația dintre interior–exterior se înscrie și trecerea timpului ca proiecție asupra peisajului. Septembrie rămâne, de fapt, placa turnantă a anului, fiindcă luna decembrie este doar o nostalgie după altceva. În septembrie se schimbă paleta de culori, cromatica peisajului, sugerând trecerea verdelui vital în galbenul văzut ca semn al sfârșitului de ciclu temporal: „Singur în arena rotundă/ dilatată de sunete ce încântară văratec auzul,/ septembrie rostește pentru sine monologul/ trecerii vârstelor/ dinspre verde spre galben/ și aerul tremură a nevinovăție/ sub coaja brumată/ de strugure” (Singur in arena rotundă).
Există însă în volumul Cercul și inocența (1987) o anumită poezie a zidurilor cetății, a marilor spații interioare, pline de tăcere în încremenirea lor nocturnă. Și acesta este un semn al perceperii civilizației moderne dintr-o perspectivă retro: „Într-un colț, o găleată/ o mătură rezemată de zid/ și coada ei măcinând tencuiala,/ încolo, liniște deplină/ până mâine la ora cinci și treizeci,/ când/ veșnica femeie de serviciu/ va întoarce o filă/ din calendarul de pe biroul/ cu vedere/ în Piața Existenței Cotidiene“ (Vedere în Piața Existenței Cotidiene).
În Cercul și inocența există încă o deschidere concepută de autor ca un exercițiu de balade. Fără îndoială că această deschidere n-ar fi căpătat nicio semnificație dacă autorul n-ar fi investit-o cu o turnură burlescă, chiar și atunci când este sedimentată pe un eveniment tragic. Negustorul din Brebant este un fel de baladă Loreley întoarsă pe dos. Îndrăgostit de frumoasa umbră din Parâng, el moare neștiut de nimeni, bijuteriile lui pierind și ele acoperite cu frunze și ierburi. Nota hilară, imaginea lumii în deriziune sunt mult mai pregnante în poezia Iluzie, alt turn din Pisa.
Florin Costinescu este un poet cu mai multe voci.
Departe de noul val, ironic, nostalgic, reflexiv, Florin Costinescu este tipul scriitorului care-și validează identitatea cu răbdare. Si dacă acum n-am putut decela metafora metaforelor în diagrama poetică, poate că ea se
va ivi mai târziu. (Prof. univ. Romul Munteanu)

Cătușe de sidef, de-azur cătușe…

Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu,
cu steagul inocenței la catarg
în ochii ei pluteam. Și m-avântam în larg…

Visam pe-atunci, domnițe, regi, cetăți,
ceremonii cu smirnă, antichități,
iubiri cu iz de fruct necopt și mirodenii,
licori pândind în vase de milenii,
când mi-apăru, măreață și splendidă,
chiar ea: Regina Atlantidă…

Doar ce-am întors o pagină din somnul
ce mi-l dăduse ca pe-o taină Domnul,
și dinainte-mi: Ea, venind – mister,
pe-o frunză – ce covor! – de palmier,
călătorind pe-o pală ce-adia-ntre pagini
arse de patimi și priviri pe margini,
pagini de piatră, grele, apocrife,
ducând în spate mii de hieroglife…

Știam de mult că nu e vreo frigidă,
că supunea cu-n gest nisipul din clepsidră,
așa că i-am întins, în somn, o mână,
crezând c-o să mi-o fac iubită și stăpână,
eu anonimul, simplul fiu al humii,
intrând în Rai cu ea, Regina lumii!

Astfel aflai subit ce-i răstignirea
prins pe o cruce dulce ca uimirea,
pe crucea nopții, cea de întuneric,
ce știe-a-l răsplăti pe cel cucernic,

Dar Doamna, cea iubită, plutitoare,
făcu un semn spre stelele-n urcare
și-un zgomot surd de roți și de copite
părând tumult de-oștiri nebiruite;
mă-nconjură ca pe-un intrus prădalnic,
spărgând cristalul visului cel tainic…

Venise, deci, spre noul ei ibovnic
stârnită de- un suav impuls războinic,
ce îl purta într-un surâs, discretă,
surâsu-acela, arma ei secretă;
îl văd și-acum, o, lancea-i ascuțită
din ochii ei spre inima-mi pornită…

Învins ca-ntr-un turnir homeric
de-acel surâs lumină-întuneric,
m-am scufundat în vasta adiere
a mării tumultoase, de himere,

Ce zbatere-n adâncuri! Ce ispite!
În loc de scoici, doar vise risipite…
Doar călători de piatră implorând coralii
podoabă de-a le fi de Saturnalii…

Când am ieșit din nou la suprafață
în lume se făcuse dimineață,
aveam la mâini, de Nefertiti puse,
cătușe de sidef, de azur cătușe…

Pe care le mai port, chiar nevăzute,
o, tinereți, o vremuri revolute!
Pe Nefertiti am iubit-o, recunosc, instantaneu,
crezând în ea mai mult ca-n Dumnezeu…


Să trec prin grâu…

Să trec prin grâu, să fie vară,
să fii chiar tu, să mi se pară
că te-am ajuns în alergare
cu maci furați în buzunare,

Și grâul copt să te cuprindă
în apele-i ca o oglindă
și-n valul tandru să te-nece
cât număr, dropii, pân-la zece,

Și să învii mai înspre seară
și tu să fii, să nu îmi pară,
fugaro, fiică de-nceputuri,
purtată-n zbor de mii de fluturi…


Fântâna cu apă cucernică

Fântâna de la marginea drumului,
se trezea în zori, era vrednică,
gata să astâmpere setea verilor
cu apă cucernică.

Privea cerul dimineață, se minuna
de primele păsări ce-și începeau zborul
razele lunii se grăbeau
să-i sporească izvorul,

Își făcea cruce, limpezindu-se
ocrotind cu undele-i chipul,
să nu ni-l fure golul
și-n adâncuri, nisipul.
Unde ești azi fântână bătrână,
cine ți-a smuls tainele,
ți-a secat apele
și te-a prefăcut în țărână?


În bătaia nemilosului ceas

Litera „m” venea de la mama,
parcă plutea pe-un șuvoi cristalin,
timpul trecu peste mine de-a valma,
mama e-acum o fotografie pe-un scrin…

Litera aceasta rotunjită-n tăcere
de mâna fiului ei! Juvaer
al anilor primi, încă îmi cere
desenul târziu fulgerat de mister…

Aceleași lumini o susțin; o petală,
sub arcadele ei, zugravii de sfinți
îndeamnă culoarea la rugi și sfială
spre altare pururi fierbinți…

Ce literă pură, flacără vie,
„m” de la mama! Așa a rămas…
Mâna mea iarăși o scrie
în bătaia nemilosului ceas…


Tăvălugul

Peste somn, peste nesomn – tăvălugul,
legea lui este să înainteze, să strivească,
să îngroape, să apese grumajii
ridicați peste linia de demarcație
dintre pământ și aer;
el știe să niveleze
și să nu întrebe,
să calce cu ochii închiși
și să nu dea socoteală,
materia lui primă
este peisajul
pe care bucuros
îl transformă într-o imensă coală
pe care nu scrie nimic;

sub el copacii devin orizontali,
râsul orizontal,
suspinele orizontale,
cuvintele orizontale;
vertical – doar el,
tăvălugul…


Privește, lumea se surpă…

Privește, lumea se surpă,
de-abia se mai ține,
să nu cadă în golul
propriului început…
Șansa ei –
un fir de poem.
Cine l-a scris?
Întrebarea se-ndoaie
sub propria-i greutate,
un scrâșnet se-aude,
amenință,
Jumătate smuls
din trupul poetului
i se văd rădăcinile
împotrivindu-se,
în tragic balans
deasupra adâncului
firul acesta, ultima speranță,
își adună din dureri nestrigate,
puterile,
Rezistă în numele clipei,
în numele gândului,
în numele luminii născătoare.
Acestea i-au hărăzit menirea.
Un fir de poem
salvând
o lume întreagă…


În seama eternă

Vă rog, nu mai umblați
la mașinăria solstițiilor,
invocând teoria cunoașterii,
nașterea unei noi materii:
Ingineria cerească.
Lăsați soarele
în seama eternă a lui Dumnezeu,
să-i dăruiască El lumina
bob cu bob,
acum și de-a pururi.

Mulțumiți-vă cu condiția voastră
de copii neguroși ai hazardului,
voi, care
din prea multă neștiință
puneți la cale
mincinoase noi
începuturi de lume.


Pietre de râu

Cui să mă supun
pe de-a-ntregul,
dacă nu acestei albii de apă
care-mi preface urma pașilor
în pietre de râu?
Merg de-a lungul ei,
înot și alerg – pe maluri, țopăie clovni,
își fac rondul cocotele,
plescăie silabe demagogii,
Câteodată vin ape învolburate,
câteodată soarele le crucifică,
dar pietrele își cunosc rostul
de a rămâne,
de a cânta,
de a ține întinsă albia fluviului
ca pielița bobului de grâu
sub care palpită duhul laptelui


Exod

Bat orologiile în umbre de nisip
o oră ce a fost, se desprimăvărează în statui,
bătrâni de piatră orbi, cu mâinile întinse,
hrănesc din urne sparte păsări dispărute
în vechiul paradis, al nimănui…
Privirea lor, apusa lor privire,
se-ntoarce în orbitele de scrum,
și ies victorioși din neclintire
purtând pe umeri mantii largi de fum.
Își amintesc de dalta ce i-a scos din cremeni
eliberându-i din strânsori ca pe ocnași
și iată-i la întretăieri de bulevarde
sfințind pământul regăsit sub pași…


Spicul etern

Bob cu bob – etern e spicul,
rotind lumea în nuntiri,
palmea mea când îl culege
simte zvâcnet de rodiri…
El cu cerul și pământul,
se-nfrățește luminând,
taina care-l rotunjește
este-o lacrimă de sfânt,
Limpede, abia căzută
și plutind în veșnicii,
ca lumină-n neodihnă,
lacrima-i un verb: a fi!
Ei îi e datoare truda
de a năzui spre cer,
de-a culege necuprinsul
și-a-l adăposti de ger,
Te întrebi: Ce-i o minune?
Și o ai în fața ta…
Bob cu bob – etern e spicul,
el, cândva, te va-nvia…


Din poezia lumii

Cerubina de GABRIAK/ Elizaveta Dmitrieva (1887 – 1928)

Poetesă-enigmă. Multă vreme, o mistificație (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva (după soț – Vasileva), care reuși să creeze (poate mai mult – să sugereze în unduiri de taină) pe acea Cerubina de Gabriak, care publica în revista „Apollon” versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică… mondenă (totuși, aș zice) ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una dintre figurile remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtașă la înnoirea prozodiei trans-simboliste.
Însă escamotarea heteronimă o dezvălui Nikolai Gumiliov, fapt pentru care Maksimilian Voloșin îl pălmui, ceea ce duse la duelul acestora care, din fericire, se termină fără jertfe.
S-a născut la Petersburg, mama fiindu-i ucraineancă, tatăl – suedez. Copilă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani este aproape continuu țintuită la pat de o tuberculoză osoasă și pulmonară. În chinurile suferinței, visa să ajungă o sfântă. Însă se regăsea (se dorea a fi) și în chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar și în cel amoro-teluric al Dulcineei, de unde și temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne.
Studiile gimnaziale le termină târziu, la 17 ani, însă cu medalie de merit. În 1908 absolvi Institutul Pedagogic Imperial din Petersburg, cu licență în istoria Evului Mediu și literatura franceză medievală. În același timp, are frecvență liberă la cursurile de literatură spaniolă și protofranceză. Pleacă la Paris, un timp studiind la Sorbona. Călătorește în Asia Mijlocie, apoi în Germania, Elveția, Finlanda, Gruzia și foarte mult prin Rusia.
Practic, antum, versurile Elizavetei Dmitrieva (Vasileva) nu au fost publicate. Sub semnătura Cerubina de Gabriak au apărut doar 25 de poeme. În anul 1926, la editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei Vasileva „Iarba neagră” („Veresk”), care insera 27 de poeme. Însă în același ani bolșevismul își întețește represaliile, inclusiv față de Societatea de Antropozofie Rusă. Casa familiei Dmitriev este percheziționată, sunt confiscate întreaga bibliotecă și arhivă, iar Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva, este exilată în Tașkent/ Uzbekistan. Ea continuă să scrie versuri inspirate de o acută suferință mistică, de singurătate, de dorul de Petersburgul natal, pe care așa și nu l-a mai revăzut, murind în exil. Ca și în cazul altor poetese cu un destin tragic, Marina Țvetaeva, Nina Habias, mormântului său i s-a pierdut urma.

În traducerea lui Leo BUTNARU

***

Cruce la-ndepărtată răscruce
De drumuri tainice
Își risipește-ascuțită promoroacă
Lui Hristos la picioare.

Răstignitul privește tandru
Alb troian, unde Pan cu ateu-i tupeu
Trist și păros îmblănit linge
Rănile lui Dumnezeu,

***

Tu ai prefăcut apa în vin,
Când eram vlăguită de sete,
Însă minunea odată întâmplată
Nu a fost să se mai repete.

Iar vinul nici nu m-a îmbătat,
Ci tăinuia în el omor și chin
Și-avea culoarea opalului –
M-ai adăpat, de fapt, cu foc străin!

***

În adânc brăzdatele palme
Citesc al vieții vag înscris:
Ar fi drum spre-o Coroană Mistică
Și-al cărnii moarte neiertător abis.

În inelul răutăciosului Saturn
Iubirea se împleti chiar cu orânda mea…
Ce sorț va fi să-nvedereze urma?
Care săgeată sângele-mi va-nflăcăra?

Cădea-va oare roua purpurie,
Gura spre a-mi arde cu jaru-i în salbe?
Sau se va așterne doar o dungă aprinsă
Sub semnul Crucii și al Rozei Albe?


Sovonarola

Buzele lui, dungi egiptene,
Încheind străvechi visări,
Poruncitoare și necioplite
Severele feții conturări.

Albastre boabe de ciorchine,
Al ochilor foc greu de vis –
În bezna moartelor abisuri
A tot mocnit, dar nu s-a stins.

În el mereu e-n clocot surd
Ura dreptății care-i dată
Să poarte-nsemnul Sfântului Duh –
A tonsurii albă pată…

Prefer cu forța – forța s-o măsor
Și verbul i-l impun – să viețuiască
Și-n chipul lui de fiară să văd clare
Trăsături din chipul lui Hristos
Cu binefăcătoarea sa înverșunare.

***

Știi, nu mai e ce-a fost – demult
Ambii am murit, ca frunza-n vânt, –
Și anii care au trecut
Nu-s decât comun mormânt.

Există minunea reînvierii
Și-ale iubirii radioase povești –
Ani de drum, vremi de cădere
În numele nostru să le blagoslovim.

***

Țara mea. În tine doar
fusul vieții toarce sincopat…
Pe șesul tău, în codrul tău
iubirea inima mi-a botezat.
De la tine vine foamea de fiară
și sângele avid de tainică uimire…
Lasă-mă prin frig și beznă
să port atât de ruseasca-mi iubire.


Petersburg

Sub iarbă doarme caldarâmul.
Peste Neva – granitul distrus…
Eu m-am întors, vie am revenit,
Dar e târziu – orașul îmi e răpus.

L-au batjocorit, ochii i-au scos
Ca să nu vadă soarele, bolta sinilie.
Și stă chinuit în recele mormânt…
Eu mă rog Petersburgul să reînvie.

Să reînvie toți care au fost uciși!
Doamne, Tată al netrupeștilor puteri,
Tu pedepsește păcătoșii, – încearcă să-mi
Să-readuci la viață urbea-n floare de ieri!

Cândva chiar tu i-ai juruit măreție,
De ucigași să fie Petersburgul ferit, –
Dar oare chiar viclenii dușmani
Să nu cadă sub îngerescul atac nestăvilit?

Și atunci, în purpura asfințitului,
Aș vedea pe o clipă ca prin fum de tul
Cum pe pod cu spada în mână se ridică
Mihail Arhistratigul, Generalisimul.

(1922)

***

Ți se părea – după gardul înalt
Ar fi o grădină înflorind bogat…
Chiar să nu știut de-această grădină?
Ea nu-i decât iadul adevărat!

Frunzele în pomi – negre, cărbunii,
Apele-n canale – amară otravă, veninoasă;
În această grădină pierzi prieteni, rude,
De colți de pietre-ți rupi trena de mireasă.

Iar în arbore negru – o pasăre sură
Cântă că asfințitul ar fi etern,
Că bravul, dragul și slăvitul cavaler
Nu va mai reveni în acest infern.

După gard înalt despre-o mare minune
Proștii zadarnic vorbesc ne-ncetat…
Nu, aici nu va fi nicicând altceva
Decât infernul predestinat.

***

Deja multe nopți la rând
Îngerul citește ritmic, cu glas mare
Cartea vieții mele
Ce-i toată luminoasă ca auriul soare
Și-n care e trecută oricare zi a mea,
Orice lună – stol cântător, –
Și trec anii, mov înflorind
Ca liliacul fremătător.

Însă o filă a rămas curată,
Nescrisă, ca și cum pustie, –
Și de-a dreptul mâhnit
Îngerul îmi închide cartea…
Nici chiar el, cerescul, nu știe
Ce va fi la sfârșit.

***
Te înalță, neagră flamă,
și devină iad drăcesc,
tot ce fost-a între noi
nu, deja nu mai primesc.

Orișicum, fum târâtor
cuvinte-mii se-nșiră, iată:
totdeauna neiubit ai fost,
eu – demult sunt moartă.

Dar arzând în noapte rug
patimile, toate,
nesătule sunt și rele, –
mai jos nici se poate…

Ce-ar fi de zis? Să fie spus,
fără împotrivire.
Zbuciumă-te, bezmetică flacără,
neagra mea iubire.

***

Nu există râu adânc,
Închisoare cât de-naltă,
Nici țară-atât de-ndepărtată
Unde să nu ajungă,
Să nu răzbată iubirea.
Mai sus ca orice închisoare,
Decât orice fluviu mai adâncă, –
Pentru ea spații nici nu există.
Și toți care-au iubit trăiesc până azi,
Doar cu iubire privește-i și tu.
Vezi, sub albul boschet spumos
După dragu-i plânge Doetta?
Vezi, cum din cupa cu băutură vrăjită
Bea însetată Isolda?
Iată – pe-o albă maramă și-acum
Stă roza poetului
Cu numele ei pământean: Beatrice.
Auzi cum Roland în toiul bătăliei
Își invocă iubita?
Auzi cum înalță rugi spre Fecioară
Al psalmilor corifeu – monahul?
„Tu – stea a marilor necunoscute,
Tu – floarea eternilor nuferi,
Scump diamant,
Tu – comoară-a comorilor.
De orișicare monștri de neimaginat
Chiar tu ne vei salva…”
Cel de iubește – nu se resemnează.
Ci se bate ca un brav cavaler,
Se roagă Fecioarei Maria
Ca brațul Ei
Să deschidă porțile temniței,
Râul să sece,
Pentru ca pustiul întreg
Să se-nchege numai doar
Într-un mic bulgăr de aur…
Cine și-ar lăsa din suflet
Să-i dispară dragostea
Chiar și pentru-o clipită?


Ardere sub cenușă

Flacără sub cenușă,
Sufletul n-a orbit pe vecie –
Pentru tine și pentru mine
A focului floare aurie
Înflorește sub stratul de scrum
Fiindcă o atare ardere
Nu poate fi stinsă nicidecum.


Cocorul

Nu mai există cocorul!
S-a luat după prieten cu zborul,
Cerul și-a închis cercul înalt,
Sub el Pământul e atât de plat!
O, de ce nu pot să mă întorc
Acasă, unde ai plecat și tu
Când toamna adia,
Iar pe urma ta – cocorul
Cu pana ca lămâia?


Buchetul din pene de păun

Pe masă – un buchet albăstrui-verzui
Din pene de păun…
Poate că mulți ani îți va fi dat să rămâi
În pustiul cu nisipul spulberat de simun…
„Dacă simți promoroacă sub picioare
Înseamnă că e și gheața pe aproape”…
Și ce ți-i menit veni-va fără amânare!


Odaia inundată de lună

Odaia e scăldată de lumina lunii,
Luna-i pretutindeni, și doar foarte clar
Negrește umbra pomului pe albul mur
Și negru e grilajul cu forma-i mlădiată
La fereastra de-un albastru pur…
Oare această lună eu o văzui în vis,
Sau poate-abia acum ea-n vis mi se arată?


Ciorchine

Inima mi-a devenit
Negru strugure de poamă!
Oare strivind această roadă
Din cupa plină cu otravă
Să iasă vin blagoslovit?
Stoarsă, inima-i pe moarte, –
De ce altfel nu se poate?


Pământul

Nu există drum prin pustiul inclement…
Aici a fost pierdută cea din urmă luptă…
Parcă o blană galbenă de tigru
Acoperă somnolentul Orient.
Și-a curs sânge…Djinnul Blestemat
Nisipul tot cu sânge l-a-mproșcat –
Și blana s-a sluțit și s-a dungat.


Adormirea

Dormi! Apa în Neva
E la fel de imperială,
Luna se revarsă
Ca zorii în Moscova.

La fel un Înger Alb
Crucea o aburcă,
Geniu al patimilor noastre,
Blagorodnic și temerar.

Casa ta ca și înainte
Stă lângă tihnitul canal,
Unde sufletul muzelor
Îți captează orice vers.

Numai că neprietenos
Ne întâmpină Mântuitorul
Pe orfanii de noi, care
Îl tot invocarăm insuportabil.

O, cine ar fi știut atunci
Că atare nenorocire mare
Curând ne va prevesti
Neagra Stea?

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share